În timp ce mă gândeam la o introducere inspirată, mi-am dat seama (nu știu de unde a răsărit ideea) că în ultima vreme citesc din ce în ce mai mulți autori germani. S-a strecurat printre ei cu câteva săptămâni în urmă și Thomas Mann. Oricât l-aș lungi, șirul de cuvinte rămâne prea îngust pentru a cuprinde fascinația resimțită odată cu pătrunderea în „Muntele vrăjit”. Romanul care m-a indignat, bucurat, m-a făcut să îl urăsc și să îl iubesc, a reușit, după o cursă dificilă, să mă captiveze. 

Sursa:Sophie Demery

    Și, pentru că mă simt ca un copil care, urcându-se pe un bolovan, strigă de fericire, de parcă s-ar afla în cel mai înalt loc al universului, visând să îl audă o lume întreagă, vă las în compania celor cinci motive care ar trebui să vă convingă să citiți numaidecât romanul lui Thomas Mann.

    1. Thomas Mann a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1929. Argumentul principal invocat de către cei care i-au decernat prestigiosul premiu a fost „Casa Buddenbrook”, un roman care a făcut furori la acea vreme. Totuși, „Muntele vrăjit” s-a bucurat, în negura timpului, de aprecieri, înscriindu-se în rândul cărților de referință ale literaturii germane și nu numai. Oricum ar fi, premiile cu care a fost încununat efortul creator al lui Thomas Mann sunt dovada unui talent incontestabil, pe care îl recunoaștem și în romanul în discuție.

    2. Stilul. Thomas Mann afirma că se socotește „muzician printre poeți”, astfel că nu renunță la muzicalitatea enunțurilor, pe care le conturează atent. Descrierile minuțios realizate, ușurința cu care se scurg evenimentele (în pofida „aglomerării” lor), priceperea de a crea punți între cititor și lumea închipuită, cu care acesta ajunge să se identifice, marchează stilul scriitorului german.

    3.Este o provocare. Trecând de simbolurile și aluziile culturale pe care le cuprinde, „Muntele vrăjit” este o provocare nu numai pentru că necesită un cititor inițiat, care să aibă „înțelepciunea” de a privi dincolo de aparență, ci si pentru că este o scriere de mari dimensiuni (peste 1000 de pagini). Deși pe parcurs există pasaje în care lectura devine o corvoadă, iar răbdarea își atinge limitele, romanul incită, aducând satisfacție în sufletul celui care găsește răbdarea de a duce lectura la bun sfârșit.

    4. Povestea în sine. Dacă la început cititorul stă sub semnul așteptărilor, râvnind un roman (științifico-) fantastic, înaintând în poveste înțelege că este vorba despre mult mai mult. Acțiunea se petrece preponderent în cadrul unui sanatoriu pentru suferinzii de tuberculoză, unde ajunge și personajul central, Hans Castorp. Cu toate că plănuiește să stea pentru puțin timp, aflându-se, în fapt, în vizita la vărul său, șederea tânărului va cunoaște proporții neînchipuite. În sanatoriul dintre munți oamenii trăiesc cu iluzia vindecării. Timpul pare a fi suspendat, iar temperatura (atent măsurată, de câteva ori pe zi, fiecare pacient având propriul termometru) dictează statutul în această stranie lume. Ideea de boală e anulată de atmosfera liniștită, relaxantă, de întâlnirile și activitățile zilnice ale pacienților care amintesc de cercurile din înalta societate. Evenimentele se scurg pe nesimțite, neașteptat, fiecare pagină surprinzând cititorul.

    5.Emoțiile din timpul lecturii. Thomas Mann este dovada că, pentru a emoționa cititorul, nu este nevoie de o poveste siropoasă de dragoste sau de un destin tragic atribuit fiecărui personaj. Subtil, drama se instalează în pasta operei sale. „Muntele vrăjit” inspiră un amalgam de emoții: de la agonie la extaz, personajele și evenimentele care le marchează destinul aduc cititorului o nouă emoție. Când ajungi să iubești cartea, o forță neînțeleasă te îndepărtează de ea și vice versa. Nu poți întrevedea ceea ce urmează, astfel că porți cu tine în permanență suspansul. Râzi, plângi, îți pui întrebări, te supără imposibilitatea de a-ți oferi răspunsuri și, în final, te găsești indignat și îngândurat cu privire la viață, timp, oameni...

    Bonus, câteva citate:

     Orice boală cuprinde o iubire metamorfozată.

    Nimic nu e mai dureros decât momentul când organismul nostru, partea animală din noi, ne împiedică să slujim rațiunea.

    Libertatea este legea dragostei umane. 

    Iubirea e o forță mai educativă decât întreaga pedagogie a lumii.

    Timpul a fost îngăduitor cu mine în ultima vreme, astfel că orele petrecute printre cărți au înflorit, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai pline de substanță. Am rămas, totuși,  în urmă cu articolele, din cauza nesățului de lectură, dar, abandonând-o pe Virginia Woolf  (prin scrierile căreia mă plimb zilele acestea), m-am încumetat  să postez o recenzie a uneia dintre operele cele mai dragi mie: „Siddhartha” de H.Hesse.

    Dragostea cu care îl citesc pe Hesse nu mai este de mult un secret. Iubesc descrierile parcă nesfârșite, vocabularul prețios, personajele create în antiteză și firul de filosofie din care este cusută întreaga poveste. Pe cât de greoi și plictisitor pentru unii, pe atât de fascinant pentru mine. Într-una dintre după-amiezile de lectură de la „Gândești?”, terminând o carte care nu mi-a fost deloc pe plac (și despre care vă voi povesti curând), mi-a revenit în minte imaginea  romanticului german și, fără să ezit, l-am căutat. „Siddhartha” a fost din (ne)fericire singura carte pe care am găsit-o. De ce „din nefericire”? Pentru că, citind-o, interesul pentru Hesse a cunoscut o nouă ascensiune. Plănuiesc, deci, să îmi întregesc colecția și am convingerea că este, într-adevăr, autorul meu preferat la momentul actual.

(Sursă poză:https://www.instagram.com/p/BIMjUAyjv43/, pentru că nu am putut să o fotografiez)

    Cartea dezvăluie traseul existențial al personajului eponim, fiul unui brahman, care se dedică  descoperirii adevărului, nemulțumit de învățăturile care i se aduc. Alături de bunul său prieten, Govinda, părăsește ținutul natal, mergând după samani, însă, la scurt timp, se desprinde de aceștia, înțelegând că filosofia lor nu corespunde cunoașterii absolute. Auzind despre Gautama, un înțelept al vremii, pleacă alături de Govinda și devine discipolul acestuia. Nici de această dată neofitul nu va descoperi împlinirea în vorbele și învățăturile înțeleptului și, despărțindu-se de tovarășul său (care decide că menirea lui este să rămână), alege să trăiască după propriile principii. Va cădea pradă plăcerilor trupești, cunoscând-o pe frumoasa Kamala, cea care îi va marca destinul. Viața lui Siddhartha va continua alături de luntrașul Vasudeva, al cărui loc va ajunge să îl ocupe, învățând din înțelepciunea naturii și a simplei șanse de a fi.

    Lumea era mai frumoasă dacă o priveai așa, fără să cauți nimic, așa, simplu, așa, copilărește. 

  Revederea cu Govinda va echivala cu o privire retrospectivă asupra evoluției amândurora, reliefând tainele pe care, în efemeritatea lor, au avut răgazul de a (și) le dezvălui. Ceea ce îi unește și, totuși, îi desparte este dorința de a se împlini spiritual. Dacă Govinda caută în permanență sprijinul unui maestru, Siddhartha devine el însuși un înțelept pentru că, după o sumă de încercări eșuate, înțelege că desăvârșirea prin alții nu este posibilă, totul depinzând de propriul spirit. Chinuit de setea adevărului deplin, tânărul de odinioara află că  singura șansă de înălțare a ființei este iubirea, cea care face existența suportabilă.

    A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

     

    Pătrunzând în labirintul operei lui Hesse, descoperi o puternică influență a filosofiei budiste. Personajele, poveștile și învățăturile care fundamentează scrierea sunt inspirate din Budism și capătă o deschidere cu atât mai mare în ochii cunoscătorilor. Cu toate acestea, pentru a simți greutatea creației sale nu este obligatoriu să porți un asemenea bagaj de cunoștințe. „Siddhartha” are rezonanță în sufletele oricărui cititor, pentru că ascunde o morală înduioșătoare prin personaje cu care omul modern ajunge să se identifice. Ne aflăm în căutarea cheii unui mister care sălășluiește în noi și ne petrecem viața încercând să dezlegăm enigma, uitând că răspunsul stă în suflet. Iubirea este aripa care ne lipsește și pe care o ascundem în noi, incapabili să o dezrobim. Ea, sugerează Hesse, este cheia tuturor adevărurilor.
    O lectură covârșitoare prin sublimul mesajului, simplă prin formă, nobilă prin stil. Cu alte cuvinte, o capodoperă asupra căreia ar trebui să reflectăm, descoperind-o și, totodată, descoperindu-ne. Iar pasionaților de film, le dau de veste că a fost și ecranizată în 1972. 
 

     Luna trecută, în timp ce hoinăream pe Internet între două capitole la istorie și câteva diagrame Venn la logică, pregătindu-mă pentru examenul de Bacalaureat (care, slavă Domnului, a trecut), am dat peste un articol în care se vorbea despre „Gândești?”: locul în care îți petreci timpul citind și ești plătit. Am rămas uimită; ideea mi-a ridicat multe semne de întrebare (pentru că, nu-i așa?, pare incredibil), astfel că doza de scepticism și neatenția (care m-a făcut să înțeleg că totul are loc într-un alt oraș, nicidecum la câteva minute de mine) m-au determinat să abandonez ideea de a mă înscrie. Din fericire, câteva zile mai târziu, mă aflam din nou în fața monitorului, de această dată mult mai...receptivă și, recitind condițiile de „participare”, am hotărât să încerc. După un interviu de la care am plecat ușor dezamăgită de propriile răspunsuri am aflat că am fost selectata printre cei 50 de norocoși care se pot bucura de statutul de membru „Gândești?”. Lucru care și acum îmi imprimă un zâmbet.

     Cum a prins viață „Gândești?” și cum funcționează? Pe scurt, proiectul este susținut de mai multe firme ale aceluiași antreprenor, care a ales să redirecționeze impozitul pe profit către propriul ONG. A fost modul prin care a dorit să investească direct în cultură, mai cu seamă în tinerii care promit și care, evident...citesc! Membrii „Gândești?”, aleși în urma unui interviu, au vârste cuprinse între 15-26 de ani, fac parte din instituții de învățământ și sunt dispuși să se deconecteze de la tehnologie și să se afunde în lumea livrescului. Pentru fiecare oră de lectură (în care telefonul este „abandonat” la bar), un membru primește 10 lei, condiția fiind ca, la sfârșitul lunii, să aibă un total de minim 25 de ore de citit. Pentru mai multe detalii, vă invit să consultați site-ul, unde veți găsi lămuririle de care, poate, aveți încă nevoie: http://www.gandesti.ro/ .

   Examenul care mi-a acaparat  atenția în ultima perioadă m-a împiedicat să fiu o membră activă a comunității „Gândești?”. Săptămâna aceasta am reușit să fac o vizită locului (unde, cu siguranță, îmi voi petrece o bună parte din vacanță). Am ales să citesc „Ulise” de Joyce, o lectură cu care mă lupt de ceva vreme și care încă mă învinge. Am fost uimită să vad că nu puțini erau cei care se aflau acolo când am ajuns, citind fel și fel de romane, socializând și bucurându-se de șansă. Astăzi, când mă voi duce din nou, plănuiesc să încerc altceva, gama fiind, în orice caz, variată. Laptop-ul de la intrare îți permite să scotocești printre volumele (vreo 7000, din câte am înțeles) care așteaptă pe rafturi.  O carte bună, atmosferă plăcută și oameni dornici să cunoască: ce poate fi mai frumos?  „Gândești?” nu este doar despre citit. Este despre gândit (după cum relevă și numele), despre formare și deprinderea unor aptitudini care să te ajute să evoluezi. Sunt sigură că inițiativele noastre, ale celor care facem parte din proiect, vor fi multe și demne de apreciat, dar despre ele vă voi vorbi și vouă cât de curând. Și, sunt la fel de sigură, că, în pofida părerii celor care critică ideea, motivând că un cititor adevărat nu are nevoie de recompense financiare (lucru cu care sunt de acord), membrii vor investi sumele primite în lucruri care cântăresc. Mărturisesc că am pornit pe „drumul” „Gândești?” din două dorințe: pe de o parte pentru a petrece cât mai mult timp citind și experimentând diverse lecturi, iar pe de altă parte pentru a investi banii primiți în educația copiilor din centrul de plasament  unde, mai nou, sunt voluntar și în cărți care îmi vor fi necesare mai departe.  Pentru că, așa cum ne-a spus și cel care coordonează întreaga viitoare-familie „Gândești?” (și căruia doresc să îi mulțumesc pentru tot), este important să știi să oferi la rândul tău din ceea ce primești și să contribui, oricât de puțin, la îmbunătățirea societății din care faci parte.

     „Gândești?” este dovada că se poate. Că există oameni care luptă cu adevărat pentru cultură, pentru tineri, pentru lume. Un fel de eroi lipsiți de superputeri, dar care au super-inițiative, super-suflet și super-admirație din partea celorlalți (sau cel puțin așa ar trebui). Sper ca acest centru să fie punctul primordial al ceea ce va deveni un întreg lanț cultural, răspândit în toată țara (și nu numai). Poate vom reuși, prin exemplul nostru, să îi convingem și să îi motivăm și pe alții să pornească propriul „Gândești?”. Și astfel lumea va fi un pic mai bună.