Am învățat să citesc pe covorul bej, pufos, din sufragerie, în timp ce scrisul mi-l exersam la un birou de lemn, decorat în nuanțe de albastru, sub atenta supraveghere a bunicii care nu ierta nicio greșeală. Nu știu dacă m-am prins de la început că viața mea avea să fie o călătorie prin Litere, dar cu timpul fiecare pas mă purta într-acolo. În clasa a treia, am nimerit, nu mai știu cum, la un cenaclu literar pentru copii și adolescenți. Priveam cu o oarecare ciudă partea consistentă a cenaclului: tineri de 15-16 ani, care începuseră deja să publice, în timp ce eu mă pierdeam printre epitete metaforice și încercam să înțeleg care e treaba cu poezia lui Nichita. Îmi dau seama că cenaclul a fost ca o gură de apă care aproape că m-a înecat (nu eram pregătită pentru tot ce am primit atunci), pe când încercam să învăț să înot. Și am învățat. 

   Au urmat alte episoade-cheie, cum ar fi orele de română din gimnaziu și liceu, olimpiadele naționale și internaționale, Centrul de Excelență, voluntariatul în orfelinate din orașul meu și cumva toate mi-au strigat că trebuie să merg la Facultatea de Litere. Era o continuare firească a drumului spre care îmi orientam deja toate eforturile, tot timpul, toată energia. Primesc adesea întrebări despre ce înseamnă să fii student la Litere și chiar dacă răspund ori de câte ori sunt întrebată, am simțit nevoia să scriu o postare care să ajungă la cât mai mulți dintre cei care se visează pe băncile Amfiteatrului Odobescu, în care îmi petreceam timpul aproape zilnic. Am lansat, așadar, o sesiune de întrebări (pentru care vă mulțumesc) și sper ca răspunsurile mele să vă ajute să aveți o imagine mai clară asupra vieții de student la Litere. În partea a doua a articolului, pe care o voi publica în curând, voi prezenta și alte aspecte legate de viața studențească.

1. Cum ajungi student la Litere?

     La Română-Limbă străină, în ultimii ani admiterea a fost pe bază de dosar, în timp ce la CRP (Comunicare și Relații Publice) se obișnuia să se susțină un examen. Pentru a afla informații actualizate, vă îndemn să consultați site-ul facultății (pentru Facultatea de Litere a Universității din București, pe care am absolvit-o, site-ul este litere.ro). Eu am intrat pe loc de olimpic, așa că am „ars” cumva aceste etape. Aceeași recomandare pentru întrebările privind cazarea și bursele.

2. Ce cursuri urmezi la Litere?

    Din nou, depinde de specializare. Eu am urmat în paralel două specializări. La specializarea Limbă și literatură română-Limbă și literatură franceză, aveam cursuri de literatură (română și franceză), de limbă (în funcție de semestru, am studiat lexicologie, morfologie, sintaxă, pragmatică etc.), teoria literaturii, etnologie, traduceri. Limba străină diferă în funcție de opțiune; când m-am înscris, îmi amintesc că erau disponibile: engleza, germana, portugheza, rusa, spaniola, franceza, latina. La Comunicare și Relații Publice grila de „materii” este diferită; aveam cursuri de relații publice, de comunicare, de antropologie, opționale de social media sau relații publice în sfera politică. Pentru a vedea toate cursurile, cel mai simplu este să accesezi litere.ro și să cauți planurile de școlarizare.

3. Ce cursuri ai repeta?

    Mi-ar plăcea să retrăiesc experiența cursurilor de limbă (îndeosebi lingvistică generală, morfologie și sintaxă) și de Teoria literaturii. De la CRP, mi-ar plăcea să repet cursurile de Antropologie culturală, Teorii ale comunicării și Comunicare mediatică. Deși nu credeam că voi ajunge să spun asta, îmi lipsesc și orele de seminar de la limba B (franceză).

4. Sunt multe cărți de citit? Trebuie să citești tot?

    Când urmezi o dublă specializare (sau triplă, în cazul meu), te angajezi într-o luptă care necesită efort constant. Bibliografiile sunt stufoase, îndeosebi la cursurile de literatură și, adesea, sunt dublate de cele de seminar. Am încercat pe parcursul celor trei ani să acopăr integral bibliografiile, dar nu am reușit de fiecare dată. Am acordat de multe ori mai multă atenție bibliografiei de seminar, pentru că citeam săptămână de săptămână, fiind activă la discuții, iar din bibliografia de curs selectam ce consideram pentru a „umple” golurile, acolo unde simțeam că nu am acumulat suficientă informație. La CRP lucrurile au fost mai relaxate, bibliografiile mult mai scurte, astfel că le puteam parcurge integral.

5. Cum arată sesiunea la Litere?

    Eternele sesiuni...Câte emoții aveam în acele perioade! Dacă la CRP lucrurile erau mai așezate, având aproximativ 6 examene pe semestru, la Română-Franceză simțeam că orele au intensitatea unei... secunde. Mă simțeam adesea copleșită și mereu îmi era teamă să nu ratez ceva. Se adunau cam 12 examene, planificate uneori nefericit, pentru că au existat perioade în care aveam 3-4 zile la rând examen. Urmând în paralel cele două secții, mi s-a întâmplat să am și 3 examene în aceeași zi. Preferatele mele erau examenele orale, pentru că îmi plăcea să intru printre primii și să mă eliberez de tot stresul acumulat. La urma urmei, nicio sesiune nu este un capăt de lume; presiunea pe care o simțeam era nutrită de dorința de a obține notă maximă (o dorință pe care o socotesc acum banală și naivă, dar care pe atunci era importantă și mă motiva). Secretele unei sesiuni reușite sunt frecvența la cursuri, notițele și parcurgerea bibliografiei, dar nu în maniera „tocitului”, ci problematizând în permanență.

6. Care a fost cea mai mare împlinire în timpul facultății? Dar cea mai mare dezamăgire?

    Anii de facultate au fost o perioadă dificilă pentru mine din punct de vedere emoțional: obișnuită să fiu în preajma alor mei, m-am trezit într-un oraș aproape de cel natal, dar pe care îl cunoșteam prea puțin, în care pierdusem contactul cu mulți dintre prietenii din liceu, iar lipsa timpului agrava totul. Am avut perioade în care împlinirile s-au ținut lanț și perioade în care șirul de dezamăgiri (față de mine, în primul rând) părea infinit. Totuși, cea mai mare împlinire cred că a fost bursa Erasmus, care mi-a oferit șansa de a studia timp de un semestru în Franța, o perioadă definitorie pentru parcursul meu ulterior. În privința dezamăgirilor, cea mai mare cred că a fost cea legată de oameni, de cercul de oameni pe care mi-l imaginasem altfel, plin de studenți pasionați, cu idealuri înalte, motivați. Existau, desigur, astfel de persoane, dar într-o proporție mai mică decât speram.

7. Cum ți s-a părut modalitatea de abordare a literaturii române pe parcursul celor trei ani?

    Am avut profesori diferiți în fiecare semestru, astfel că modalitatea de abordare a cunoscut variabile. Mai mult decât cursurile propriu-zise, îmi plăceau orele de seminar, pentru că aveam șansa de a dezbate, de a comenta pe baza textelor din bibliografie. Cursurile mele preferate de literatură au fost Literatură veche (deși mulți dintre colegii mei nu au apreciat cursul) și Literatură interbelică: primul pentru că îmi dădea impresia unei povești continue, al doilea pentru abordarea nonconformistă, modernă, pentru interdisciplinaritate.

8. Gramatica studiată în facultate este diferită de cea din gimnaziu/liceu?

    În facultate studiezi gramatica actuală, „modernă”, a limbii române, pe când în școală se predau concepte și aspecte care țin de gramatica tradițională. Există, da, diferențe, dar dacă stăpânești gramatica tradițională, îți va fi ușor să înțelegi modificările. Este, oricum, un lucru bun, pentru că programele școlare încep să includă aspecte din gramatica nouă (mult mai clară și mai bine structurată, după părerea mea).

9. Care a fost profesorul din facultate care te-a marcat cel mai mult?

    Ar fi nedrept din partea mea să fac o clasificare, pentru că fiecare profesor, chiar dacă am rezonat sau nu cu ideile sale, m-a marcat într-un fel sau altul. Am, desigur, profesori dragi; cu mulți dintre aceștia țin legătura (chiar și pe rețelele sociale) și îi am ca reper pentru cariera mea.

10. Ce trebuie să știi când vii la Litere? Contează ce/cât ai citit până atunci?

    Trebuie să știi, în primul rând, să fii deschis. Facultatea de Litere este un loc în care trăiești, respiri, simți idei. Sigur, poți fi sau nu de acord cu ele, dar este esențial să îți șlefuiești creativitatea, spiritul critic și, evident, cultura (literară și nu numai). Orice experiență anterioară este un avantaj; cu cât bagajul cultural, teoretic ș.a.m.d. cu care vii este mai bogat, cu atât călătoria va curge mai ușor. Dar mai presus de ea, trebuie să ai o minte deschisă, liberă, să fii curios și să îți placă să citești într-o manieră aplicată, adică punându-ți întrebări și lăsându-te modelat de lecturi.

11. Care sunt oportunitățile după angajare? În timpul facultății poți lucra?

    Voi începe cu a doua întrebare. Orarul este destul de aglomerat, iar prezența este obligatorie (măcar în proporție de 50% la curs; la seminar, se cer, de obicei, mai multe prezențe, dublate de activitatea la oră). Prin urmare, este destul de dificil să lucrezi (cel puțin full-time), dar dacă ești o persoană organizată și găsești un job part-time, cu program flexibil, ai șansa de a te descurca. Nu cred că poți face, însă, performanță dacă nu ești activ și implicat în tot acest proces academic; de aceea, eu am evitat să mă angajez în acești ani, dar tocmai în anul al III-lea, am început să lucrez ca profesor într-o fundație (un paradox, dar programul flexibil mi-a îngăduit acest lucru). 

    Evit să ofer un răspuns primei întrebări. Este o întrebare care mă irită, pentru că cei mai mulți tineri nu înțeleg un aspect destul de simplu. Nu facultatea pe care o urmezi este „responsabilă” să îți asigure un job. Singurul responsabil ești chiar tu. Talentul, competențele, abilitățile, implicarea ta în diverse proiecte, valorile în care crezi, principiile pe care le ai și, desigur, buna pregătire te ajută să găsești un loc de muncă. Lista de posibilități este lungă (poți lucra în învățământ, în presă, în mediul ONG, în multinaționale, în sfera comunicării, a traducerilor etc. etc.), dar relativă: nimeni nu îți poate asigura că vei obține un job, pentru că totul depinde de felul în care profiți de această perioadă și de dezvoltarea ta. Există „un loc sub soare” pentru toți, iar dacă ești dedicat și bine pregătit, lucrurile vor veni de la sine.

Sursă foto: Litere.ro

    Cine-ar crede că între un puști și o vulpe s-ar putea închega una dintre cele mai frumoase prietenii din literatura mondială?

    Ceea ce reușește Sara Pennypacker în „Pax” (roman apărut în română la Editura Arthur, bestseller New York Times) este îl transpună pe cititor într-o poveste emoționantă, din care să simtă că face parte cu toată ființa, lasându-i la final ceva lacrimi, o ecuație stranie („Doi nu înseamnă neapărat doi”) și o lecție despre o prietenie atipică, dar în care inevitabil se va regăsi.

    Peter este un copil aparent obișnuit: îi place să joace baseball, nu se înțelege grozav cu tatăl său, are o încăpățânare specifică vârstei și se luptă cu tot soiul de amintiri și de emoții pricinuite de pierderea mamei sale. Găsirea lui Pax, un pui de vulpe rămas și el orfan, schimbă coordonatele existenței banale a lui Peter. Odată ce tatăl său pleacă la război, Peter se vede nevoit să se despartă de Pax. La o margine de drum, cei doi își iau la revedere obligați de decizia nechibzuită și egoistă a adultului. Pax rămâne în compania unui soldățel de jucărie, iar Peter, în compania dorului și a regretului de a-l fi părăsit pe vulpoiul său. Fără să se gândească prea mult, hotărăște să fugă din casa bunicului și să îl regăsească pe Pax, dar aventurile abia acum încep. Un picior rupt îi va da toate planurile peste cap, dar îl va învăța lecția răbdării, pe care i-o va preda excentrica Vola. În paralel, în pădure, viața lui Pax devine o luptă de redefinire, de descoperire a rădăcinilor: Zbârlita și fratele său, două vulpițe obișnuite cu sălbăticia, îl vor însoți pe Pax pe parcursul drumului său inițiatic.

    Grozav de greu. Cele mai simple adevăruri sunt greu de înțeles atunci când este vorba despre tine însuți. Fiindcă dacă nu vrei să știi adevărul, vei face tot ce-ți stă în putință ca să-l ascunzi. pag. 176

    Le-am recomandat „Pax” elevilor mei. Cei mai mulți au găsit-o încântătoare, dar tristă. Alții, au acuzat-o pe Pennypacker de un spirit al previzibilului care bântuie cartea. Mi-am dorit ca elevii mei să o citească pentru că am văzut în povestea vulpoiului o minunată ilustrare a maturizării, a devenirii. „Pax” este o lectură ușoară ca stil, dar greoaie din punctul de vedere al digerării lecțiilor pe care vrea a le transmite. Curajul, evoluția, hotărârea și, evident, prietenia (cu tot ce implică ea: încredere, loialitate ș.a.m.d.) sunt valori pe care personajele Sarei Pennypacker le întruchipează. 

    Capitolele se succed după o logică simplă, dar isteț aleasă: un capitol prezintă aventurile lui Peter, celălalt, în paralel, aventurile vulpoiului rătăcit. Punctul de tangență este dorul. „Pax” este o carte despre căutare. Sigur, căutarea vulpoiului este evidentă, dar dincolo de aceasta, atât Peter, cât și Pax se află în căutarea propriilor firi, ființe. Ambii pășesc pe un drum al maturizării, din care ies mai înțelepți și curajoși, chiar dacă pierd o parte despre care niciunul nu și-ar fi imaginat că se va destrăma. 

    Față de multe dintre cărțile pentru copii și tineri cu teme asemănătoare, „Pax” are o profunzime și o sensibilitate de nebănuit. Un soi de basm modern, transpus pe fundalul războiului (interior și exterior), romanul Sarei Pennypacker este o excelentă lectură în care dorul, iubirea și spiritul de sacrificiu se împletesc înduioșător.

    Să mă anunțe cineva dacă se organizează vreun concurs pentru cel mai împrăștiat deținător de blog, căci m-aș califica fără îndoială și aș avea șanse mari să câștig. Gândul ăsta de a scrie, impresia (falsă?) că aș avea ceva relevant de spus pentru X persoană de pe internet m-au făcut să îmi deschid un blog undeva pe la 12 ani. Nu vreau să îmi aduc aminte despre ce postam (mă visam, oricum, un Sofocle mai mic), dar esențial este că legătura mea cu tot ceea ce înseamnă blogging se întinde pe o perioadă de timp mai mare decât orice alt hobby pe care l-am îmbrățișat în ultimii ani. 

    Am început să scriu Printre(G)Rânduri în liceu; mă visam editor, profesor și aveam un milion de gânduri amestecate cu privire la blog, dar de fiecare dată același „pumn” în stomac, aceleași bătăi nebune de inimă când urma să public un articol, de parcă tot ce aveam să devin depindea de ceea ce scriam. În fine, între timp m-am debarasat de asemenea gânduri, am învățat să scriu în funcție de publicul targetat, de nevoile și de interesele lui, dar mai presus de orice, am scris în maniera în care mi-ar fi plăcut să citesc un asemenea blog.

Sursă foto: https://larapaulussen.tumblr.com/ (Lara Paulussen)

    Și când lucrurile mergeau mai bine ca nicicând, când colaborările și „faima” digitală curgeau      depășindu-mi așteptările, a intervenit el. 

    Orgolios ca întotdeauna, veșnic grăbit, deloc înțelegător, mi-a răpit plăcerea de a scrie. Mi-a spus, evident, că nu o să mă aștepte, că nu îmi îngăduie să continui articolele și că e nevoie de o pauză de la tot ce ține de blog. Și-așa el, timpul, m-a desprins o bună bucată de vreme de articolele mele și de entuziasmul de odinioară care alimenta fiecare postare.

    Ceva bun a făcut și timpul ăsta. M-a ajutat să devin. Visul sub cupola căruia am început Printre(G)Rânduri s-a împlinit: am avut șansa de a fi editor, am devenit profesor de limba română și îmi continui studiile în cadrul unui program de masterat despre editarea de carte. Din tot peisajul ăsta al împlinirii, lipsea ceva. Mhm. Ipostaza de blogger.

      Așa că m-am întors, cu același entuziasm caracteristic, (poate) cu ceva mai multă inspirație și (cu siguranță) cu mai multă experiență și deschidere. Deși gândul schimbării se întrevederea iar, Printre(G)Rânduri merge mai departe și e onest, cred, să meargă sub aceeași formă sub care a și început. 

    Mă trezesc în unele zile cu un gând care se lipește fantomatic de mine: nu am chef să citesc azi. Și nu am. O știu încă din momentul în care prima literă a sintagmei se configurează. E un soi de autosugestie (negativă, recunosc), dar ziua pornită cu un asemenea gând se sfârșește tot cu el. 

    Nu am chef de zilele sâcâitoare, nu am chef de aglomerația din metrou, îmi e peste mână să vorbesc cu X sau să merg spre Y...sau nu am chef să citesc; oscilez între o amorțeală și o simplă, banală, dar greu de recunoscut...lene. Nu mi-am propus niciodată să lupt cu mine în astfel de zile, nici să-mi fac un obicei din a le renega, pentru că lectura, pentru mine, e o stare. Un fel de casetă a cărei bandă, când sare, se întrerupe pentru o vreme și nu pot decât să mă chinui să o conving să funcționeze sau să aștept resemnată să își revină. Povestea e senină până în momentul în care cotidianul te constrânge și, în cazul meu, lectura, ca parte integrantă a activității tale, trebuie să se continue. Și atunci te întrebi inevitabil cum să îți (re)trezești apetitul și cauți, încerci, vrei...nicio idee. Prin urmare, articolul de astăzi este pentru cei care încă mai caută arme împotriva așa-numitului reading slump din partea unui cititor pasionat, dar cuprins în unele perioade de „lene intelectuală” și „mâncat” de teancurile de cărți care parcă nu se lasă citite.

Sursă imagine:Pinterest

    O vacanță de vară (e drept, acum destul de multă vreme) mi-am petrecut-o încercând să mă conving să citesc. Simțeam o poftă neobișnuită de a citi, dar după câteva rânduri, pagini, firul se destrăma. Mă blocam. Simțeam nevoia unei motivații venite din afara mea. Nicidecum intenționat, am descoperit pe atunci câteva canale de booktube și alte câteva bloguri de carte pe care am început să le „răsfoiesc”. Nu au fost suficient de pregnante încât să mă convingă să le urmăresc, dar au fost punctul acela din afară care a fixat, a refixat, pofta mea de lectură. Am urmărit ore întregi filmulețe după filmulețe, alternând din când în când cu câteva articole de blog și, cu fiecare opinie, recomandare, cu fiecare carte pe care o vedeam în mâinile altcuiva, strălucind sub licăririle privirii celui care vorbea și care prezenta atât de mândru noua sa „prietenie” livrescă, simțeam cum pofta de a citi pulsa. 

    Într-o altă vară, nu atât de îndepărtată, m-am supărat pe cărțile mele. Le condamnam că nu sunt suficient de... pentru a le citi; nu-mi mai trezeau interesul, erau anoste și odată cu ele asemenea eram și eu. Drept urmare, m-am afundat într-un reading slump care, pe cât de relaxant a părut la început, după un an de citit mai degrabă sub presiune decât din proprie inițiativă, pe atât de dificil s-a dovedit a fi de abandonat. Dar evadarea a avut loc! Librăriile din orașul meu (mai cu seamă una, cea mai dragă mie – este vorba despre o librărie Humanitas) m-au ajutat să mă ridic din prăpastie. Vizitele în librării acționează ca un medicament. Se instalează în tine o plăcere involuntară de a merge acolo, un bine fără de care de la un punct încolo nu poți funcționa. Simpla privire a rafturilor pline, mirosul de hârtie nouă, drăgălășenia semnelor de carte strecurate printre cărți, ochii celor care caută și ei o scăpare (de ei, de lume...) te încântă, te prind în jocul lor și-ți amintesc de motivele pentru care ai ales să fii cititor. Și pentru care merită să rămâi.

     Dar mai presus de bloguri, filmulețe, librării, ceea ce te inspiră cel mai puternic să citești sunt oamenii. Printre forțele care se strecoară în noi, găsim și această putere salvatoare care, deși nu funcționează aproape niciodată asupra sinelui, funcționează asupra altora. Ia-ți geanta, biletul de autobuz și, după un search pe Facebook sau Google, mergi la evenimentele de carte din orașul tău. Lasă acasă timiditatea (nu e loc pentru ea între cititori) și participă la cercurile de lectură din apropiere. Vorbește despre cărți sau, dacă orice urmă de curaj te-a abandonat pe drum, ascultă-i, privește-i, simte cum simt lectura. Sau, dacă ești un șoarece de bibliotecă ceva mai modern, virtual, fă-ți „abonament” la grupurile de Facebook sau pe       site-urile  dedicate împătimiților de lectură (GoodReads poate fi un aliat bun, mai ales datorită target-ului pe care ți-l impui și care te poate ambiționa) și urmărește-le din umbră discuțiile sau fii parte din ele. Iar dacă ai în jurul tău prieteni cititori, invită-i la o cafea și la o conversație cu și despre cărți.
     ...și, totuși, dacă nu există nicio constrângere care să te îndemne să cauți cu disperare un motiv, un mod, o soluție pentru a-ți reactiva statutul de cititor, oferă-ți un răgaz, o pauză, permite-ți să te ții o vreme departe de cărți; forțarea nu duce decât la înghețarea lucrurilor, după cum înțelept nota Daniel Keyes. Plonjează spre cinematografie, muzică sau pur și simplu spre viața de zi cu zi; observă, învață, simte ce și de ce simt ceilalți și după o vreme, timpul te va arunca din nou în brațele lecturii. Cititor nu te naști, dar cititor mori. După o lună, un an, zece, după o tinerețe în care ai pus cititul pe pauză, te vei regăsi cititor. Trebuie doar să nu îți fie teamă.

    

   Asculți obsesiv aceeași melodie și, de la un punct încolo, ai tendința de a o relua, chiar dacă nici nu a trecut bine de jumătate. Bei același sortiment de cafea, din aceeași cană, de ani de zile, dar azi, tocmai azi, brusc licoarea ți se pare fadă. Ți-ai propus să fii așa și nu altfel și, după mult timp, ți-a reușit, dar parcă nici așa nu e cum ar trebui. E nevoie de ceva nou. Întotdeauna. 

   Mi s-a făcut dor să scriu pe blog după o perioadă în care l-am lăsat în paragină, să se descurce singur cu ce i-am oferit până într-un punct. De atunci încolo s-au întâmplat multe și blogul nu a mai reprezentat, se pare, o prioritate, deși a fost zilnic pe lista de gânduri. Dar nu în aceeași formă, nu așa.  Da, am avut și am nevoie de un soi de replay, nu pentru că m-aș fi îndepărtat în vreun fel de cărți sau de plăcerea de a scrie despre ele, ci pentru că nu am găsit o formulă suficient de convingătoare pentru mine, o formulă care să mă facă să continui. Și așa, nu știu de unde, mi-a venit ideea de a scrie despre fricile unui bookblogger, nu ca o justificare pentru alții, ci mai degrabă ca dintr-o nevoie de a mă elibera de ele în același mod în care le-am lăsat să mă lege.

 

 Sursă imagine:https://larapaulussen.tumblr.com/

    

Nu pare a fi greu să fii bookblogger. Pentru unii, nici nu este. Fie pentru că lejeritatea cu care scriu le asigură un oarecare confort și o oarecare detașare, fie pentru că nu se implică suficient cât să lase să se înrădăcineze în ei temeri. Citești, îți dai cu părerea. Atât? Pentru mine, nu.

     Cea mai mare temere cu care m-am confruntat de când mă joc de-a bookblogger-ul este forma sub care îmi redactez articolele și care se situează (în concepția mea idealizată) la granița dintre nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mi-am propus încă de la începutul proiectului să scriu cu o naturalețe prietenoasă, simplă, dar sinceră și deschisă, departe de rigorile unui stil pretențios și, mai cu seamă, departe de ceea ce scriu în mod obișnuit, în viața „academică”. Motivul acestei alegeri (pentru care sunt și, bineînțeles, pot fi judecată sau subestimată) derivă din țelul pe care mi l-am fixat: acela de a aduce cărțile mai aproape de oameni, trezindu-le interesul și ajutându-i să vadă lectura ca pe un prieten, nu ca pe o modă, obligație, necesitate. Pentru asta, nu e nevoie de citate critice, nici de exprimări pretențioase, de înșiruiri de neologisme, ci de o legătură care trebuie creată. Adesea când scriu pe blog mă gândesc la discrepanța dintre registre, la libertatea pe care mi-o acord aici și rigurozitatea la care apelez în alte contexte și îmi este teamă de felul în care pot fi receptată de către cei care poate că nu apreciază tipul de recenzie pe care eu îl îmbrățișez. Da, forma textului, exprimările sunt o sursă de temere la care aș adăuga obsesia pentru editarea și corectarea articolului înainte de a fi publicat. Pentru că ești bookblogger și se așteaptă de la tine (pe bună dreptate!) să oferi cea mai frumoasă variantă a limbii, dar nu de puține ori graba, oboseala sau neatenția îți pun piedici, îți mânâncă un spațiu, îți deplasează o virgulă sau uită să agațe „virgula” sub un s sau t.

    O altă temere izvorăște din lipsa de inspirație. Sunt zile, săptămâni, luni, în care nu îți vine să postezi, în care nicio idee nu trece „preselecția”, în care inspirația ta își ia liber și, odată cu ea, și tu. Sau, dacă ideile există, nu se așază în pagină cum ți-ai dori (și cât poate fi de frustrant!), parcă folosești o limbă de lemn și degetele ți se încurcă pe tastatură.  Timpul îți poate insufla și el frică; nu apuci să citești cât ți-ai dori, nu sfârșești la timp recenzia sau nici măcar lectura. Se întâmplă, da.

    Bineînțeles, feedback-ul. Ce vor spune? Ce vor crede? Cum vor primi articolul? Oricât de departe vrei să te ții de o astfel de temere, ea te încolțește de îndată ce publici. Esti om mare și, cum spunea Micul Prinț, iubești cifrele; nu pentru că ți-ar aduce vreun altfel de beneficiu (în cazul meu) decât satisfacția faptului că subiectul este interesant pentru publicul tău, dovadă numărul de accesări, comentarii... E o luptă în care te arunci și pe care o știi câștigată dacă publicul tău este încântat de rezultat. În caz contrar, dezamăgirea se instalează.

    Nu în ultimul rând, o temere personală și care probabil că nu are o aplicabilitate atât de mare în rândul celorlalți bookbloggeri se referă la teama de a vorbi despre anumite cărți și de a avea o altfel de opinie decât a majorității. Îmi place să mă consider un bookblogger ușor atipic, din simplul motiv că prezint cărți care nu circulă atât de des în această sferă. Am observat cu o oarecare dezamăgire o predilecție de a scrie doar despre anumiți autori și despre anumite cărți, o paletă, trebuie să recunosc, destul de restrânsă, care se repetă de la un bookblogger la altul. Aceleași recomandări, aceiași autori, adesea aceleași păreri. Nu neapărat un lucru rău, doar că se instaurează o monotonie care pe mine mă îndepărtează. Prezint uneori cărți mai puțin cunoscute sau autori dați uitării (din nefericire), tocmai pentru că vreau să bifez factorul „originalitate” măcar prin prisma propunerilor și, mai presus de asta, pentru că încerc o diversificare a stilurilor, a genurilor, propunându-mi să vă conving să încercați și acest altceva. Când părerea majorității este favorabilă, iar părerea ta se situează la polul opus, se nasc semne de întrebare: poate nu ai înțeles, poate nu ai citit atent, poate nu ești suficient de pregătit pentru a înțelege... Cu alte cuvinte, frământări. Iar frământarea, într-o ecuație simplă, echivalează cu frica. Și așa unele subiecte rămân nespuse și tăcute.

    Blogul meu a rămas nespus și tăcut o (prea) bună perioadă de vreme. În spatele oricărei temeri, un bookblogger nu trebuie să uite de motivul pentru care a început, ci trebuie să împrumute din cărți curajul sau nebunia pentru a continua. 

    Am pus de la început melodia, am schimbat cafeaua și m-am curățat de frici, așa că e timpul să ne întoarcem la pălăvrăgeala (utilă!) despre cărți. :)

   

    

    În epoca unui soi de digitalizare a sentimentelor, în care SMS-urile și platformele de socializare țin loc declarațiilor în cerneală, David H. Lowenherz are curajul de a invita, prin antologia sa, la (re)descoperirea autenticului, prin lectura a „50 dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”. Un titlu lung, pe măsura amplorii erosului care se lasă dezvăluit în carte.

    M-a fascinat întotdeauna ideea de a pătrunde în intimitatea omului din spatele cărții, dintr-o curiozitate de a ma apropia de el și, mai ales, de rădăcinile acțiunilor sale; ipostaza de îndrăgostit arată, dacă nu cea mai frumoasă, cu siguranță cea mai sinceră latură a ființei. Cele 50 de scrisori strânse de Lowenherz sunt cu atât mai impresionante și emoționante cu cât coordonatorul mărturisește că nu a intervenit în niciun fel asupra textului, tocmai pentru ca a urmărit să conserve autencitatea trăirilor celui care le semnează. Dovadă stau inserțiile de poze cu manuscrisele din care au fost preluate scrisorile.

    De la Mozart și Balzac, până la mai apropiații Simone de Beauvoir sau Ernest Hemingway, antologia reunește scrisori de dragoste ale unor personalități diverse, multe dintre ele chiar contrastante, dar care găsesc un punct de tangență în felul în care își „livrează” iubirea. Tipologiile diferite impun, de la sine, stiluri diferite de a construi scrisoarea, drept care antologia propusă prezintă o clasificare, sub titluri, precum „Dragoste tandră”, „Nebun după tine” sau „Despărțiri dureroase”.  Fie că este vorba despre scrisori de despărțire, de împăcare, de rememorare a clipelor apuse sau doar de menținere a pasiunii, fiecare scrisoare poartă amprenta dorului și demontează mitul omului de geniu, idealizat, în favoarea unui uman înduioșător. De pildă, ne închipuiam, poate, că pentru Beethoven totul echivala cu muzica, dar iată ce mărturisește într-o scrisoare adresată „Eternei iubite”: „Îngerul meu, tu ești totul pentru mine, ești sinele meu.” Iar dacă Alfred de Musset pare a mânui atât de dibaci romantismul, îndoielile sale ni-l arată într-o ipostază vulnerabilă:

      „Draga mea George, Am să-ți spun ceva stupid și ridicol (...) Sunt îndrăgostit de tine.”  

     O lectură ușoară, lejeră, cartea merită citită nu numai pentru că propune și presupune o evadare din actual și o cunoaștere a unui altfel de mod de a exterioriza sentimentele (din nefericire, nepracticat azi), ci și pentru că reprezintă un frumos joc psihologic, de pătrundere în viața sentimentală a celor al căror nume ne stau pe buze ori de câte ori vine vorba despre artă (fie ea literară, plastică sau...politică). Fiecare scrisoare te apropie de expeditor și nu puține sunt cazurile în care îți permite să înțelegi sau să privești din alt unghi destinul său. Interesant  de urmărit și comparat  este evoluția comunicării dintre el și ea, de la subiectele de discuție (multe dintre ele tabu pentru acele vremuri, într-o permanentă pendulare între rațiune și simțire), la formulele de adresare ( cine și l-ar fi închipuit pe Hemingway adresându-se cu „ștrengărița mea iubită”? ) și la sensibilitatea în sine a mesajului, erosul părând exagerat: „Incredibil cât de vitală mi-ai devenit”, îi spunea Vita Sackville-West Virginiei Woolf. În fapt, este vorba doar despre alte epoci și alte concepții asupra dragostei, care pot fi astăzi acuzate că sună patetic și siropos. Ne-am pierdut, oare, încrederea? Am devenit mai reci?

         Antologia lui David H. Lowenherz este o inspirată inițiativă de a reconcilia relația noastră cu trecutul și umanul din spatele celor pe care tindem să îi idealizăm, dar și un apreciabil gest de a scoate din uitare dovezi ale unor iubiri incontestabile. O carte care merită citită de toți cei care iubesc... să iubească. 

      Marin Sorescu nu este (numai) „Iona”. În mulți trăiește această falsă impresie, un soi de analogie involuntară, împrumutată din anii de liceu. Puțini sunt cei care îl cunosc pe Marin Sorescu și în alte ipostaze - de poet, de romancier, de etern copil. 

     Undeva prin clasa a VII-a descopeream „Trei dinți din față”, o carte la care mă întorc când și când. Nu pentru acțiune în sine, ci pentru emoția care, pe fundalul ultimelor fragmente, mă face de fiecare dată să plâng. Poate pentru că felul în care am interpretat și am trăit romanul lui Sorescu (pasibil de a nu corespunde cu realitatea mesajului)  poartă pecetea unei povești cu care mă identific sau care, în orice caz, nu mă lasă rece. 

      În liceu, dramaturgie. „Iona” în frunte, ca pretutindeni. Manuale inundate de interpretări superficiale, reci, programate, o încercare personală de a privi opera altfel, analiză și comentarii. Atât.

    Tot în liceu, însă, l-am scos pe Sorescu-poetul de pe raftul bibliotecii. O zi întreagă am perindat orașul cu el de mână, într-o formă mai mult sau mai puțin (meta)fizică. Pe bulevard, în autobuz, în penumbra unor străzi lăturalnice, pe scările blocului, în fine, suficient cât să ne cunoaștem. M-am îndrăgostit de poezia lui, văzând-o atât de simplă, curată, dar profundă. Am ajuns să recit „Boala” și câteva versuri din „Scrisori din camera de alături ”, să le scriu pe caiete și foi asemenea unei adolescente îndrăgostite care însemnează pe unde apucă numele „lui”. 

    Am încheiat viața de licean primind în dar „Sonetele”.  Draga persoană care mi-a oferit cartea nu cred că avea certitudinea apropierii mele de opera lui Marin Sorescu - poate doar intuia. Nu știu dacă am putut exprima sau lăsa de înțeles fericirea care m-a cuprins când am zărit-o. În drumul spre casă, în leagănul trenului, citeam sonet după sonet. 

    Prinsă între „n” programe universitare, blocată încă undeva în perioada veche, simt adesea nevoia de a citi și altceva. Și „altceva-ul” ultimelor zile a fost colecția de „Sonete” soresciene, pe care nu o răsfoisem din acea zi cu destinația Acasă.

     Privit sub parcursul său istoric, sonetul (poezie cu formă fixă: două catrene și două terține de câte trei versuri) își găsește rădăcinile în Italia secolelor X-XI, răsfirându-se ulterior și în celelalte culturi europene. În literatura noastră, apare în secolul al XIX-lea, culminând în lirica eminesciană. Fascinația pentru sonet se menține, însă, și mai târziu, dovadă interesul scriitorilor noștri pentru o astfel de poezie. Printre ei, și Marin Sorescu.

     Volumul propus de editura Art cuprinde 239 de sonete sau, mergând pe linia titlului postării mele, 239 de sunete, pentru că fiecare poezie este sunetul unei emoții, reverberația unei trăiri. Lirica soresciană recapitulează mituri și epoci fundamentale, într-un limbaj curat care prefigurează o poezie aparent ușor de parcurs (la polul opus față de ermetismul lui Ion Barbu, spre exemplu). Cu toate acestea, jocul cu aluziile culturale este pe cât de provocator, pe atât de solicitant și aproape frustrant, dar te împinge să cauți, să cercetezi, sa pătrunzi și să ai, în ultimă instanță, șansa de a descifra o sensibilitate jucăușă, emoționantă.

    Conținutul sunetelor lui Marin Sorescu interesează prin autenticitatea unor trăiri mereu actuale: unele motive vin din Antichitate, traversează câteva epoci și poposesc în contemporaneitate. Eros, reflecție gravă, neliniște, satiră, demnitatea trăirii, mituri și motive biblice și istorice - toate purtând pecetea unui eu novator.   G.Sorescu

      La finele paginilor cu sonete, volumul oferă câteva fotografii din viața scriitorului. Astfel, după ce parcurgi poemele - fiecare ilustrând o altă latură, de la copilul nedomolit la bătrânul bântuit de ideea morții, de la artistul din umbră și până la romanticul incurabil -, cortina se ridică și lasă să se întrevadă El, poetul din spatele întregului spectacol, deopotrivă actor și regizor, spectator și critic. 

     Marin Sorescu trebuie simțit.

     Păstrat aproape.

     Provocat la o șuetă literară din când în când.

     Și neapărat - nelăsat în uitare.

   
    (Cartea poate fi achiziționată de aici.)
 

    Povestea lecturii într-o limbă străină (mai cu seamă, într-o limbă pe care nu o stăpânești suficient cât să îți permită o înțelegere fidelă mesajului) capătă un contur din ce în ce mai serios. Dar oricât de ermetic ar părea acest labirint, în realitate, porțile de scăpare sunt multe și se pot cu ușurință adapta fiecărui cititor care se lovește de această (doar aparentă) barieră.

    Engleză, spaniolă și franceză- limbile străine pe care le cunosc și pe firul cărora îmi conturez lecturile (deși, trebuie să admit, spaniola pierde teren din simplul motiv al „neexersării” ei). Dacă în cazul celei dintâi nu îmi amintesc impactul simțit odată cu parcurgerea unei cărți, în cazul francezei „trauma” este cât se poate de actuală. Altfel spus, am început să citesc în engleză undeva prin clasa a V-a, moment în care existența mea nu era presată de nevoia de a înțelege sensul unui text și de nerăbdarea care mă macină acum. Și în niciun caz de frustrarea de a nu descifra o fraza prea complexă. Citeam pentru că îmi plăcea; nici vorbă de analize, simboluri, semnificații. În schimb, am început să învăț limba franceză cu 4 ani în urmă. A fost vorba de o perspectivă de viitor. Ceea ce mă interesa era literatura, însă nu poți „face” (ah! urăsc expresia) literatură fără a avea abilități lingvistice care să îți permită să citești textul original. Astfel că, după lupte seculare cu gramatica, vocabularul, examene de limbă și alte provocări care mai-mai că m-au adus în pragul disperării, am ajuns nu numai să citesc în limba franceză, ci, mai mult, să fiu studentă a unei specializări în domeniu. Fapt pe care nu l-aș fi crezut niciodată (întortocheate căile destinului).

    Postarea în discuție nu se referă la parcursul meu educațional, dar intenția acestei (lungi) introduceri este de a motiva. Lectura într-o limbă străină este, la început, covârșitoare, mai ales dacă, asemenea mie, ești o persoană pentru care cititul cu dicționarul alături anulează orice urmă de plăcere. Esențial de înțeles, acceptat și memorat este faptul că drumul sigur spre facilitarea lecturii într-o limbă străină este cunoașterea acelei limbi. Altfel cartea nu îți va spune nimic. Dar cum reușim, totuși, să ne apropiem de o limbă străină într-atât încât să putem citi „coerent”, ușor, diminuând chinul? 

1. Gramatică+vocabular de bază

    Clișeicul „citim pentru a ne dezvolta vocabularul” se aplică într-o oarecare măsură, pentru că, în realitate, în momentul în care ai pentru prima dată contact cu o carte într-o altă limbă, ai nevoie de o bază, de un lexic care să îți permită descifrarea cuvintelor esențiale. Se adaugă, bineînțeles, gramatica. Poți cunoaște, spre exemplu, verbele unei limbi la infinitiv, însă conjugările lor, formele adaptate contextului îți pot oferi iluzia unor alte cuvinte (pe care nu le vei găsi nici măcar în dicționar). Într-adevăr, cititul constant și atent într-o limbă străină te ajută să îți îmbunătățești abilitățile lingvistice, iar, raportându-ne la cazul lecturii „de plăcere”, textele în original îți oferă o altă perspectivă, te apropie și îți relevă adevăratul stil al respectivului autor. Stilul și, în fond, semnificația nu pot fi dezvăluite, uneori, dacă nu poți „domoli” frazarea sau limbajul. Prin urmare, noțiunile elementare de gramatică și de lexic sunt o condiție fundamentală. Fără o astfel de „fundație”, nu ai pe ce clădi, nu ai ce să îmbogățești prin lecturile parcurse. Există multe modalități de aprofundare a celor două componente: de la metoda tradițională a cărților, cursurilor și până la vizionarea unor filme subtitrate în limba respectivă sau a unor youtuberi, la lectura presei, etc. .

2.Eternul prieten- dicționarul

    Slăvit fie cel care a „digitalizat” dicționarele pentru păcătoșii, asemenea mie, care nu au, în astfel de cazuri, suficientă răbdare pentru a răsfoi, răsfoi, răsfoi... Cel mai bun dicționar „virtual” pe care l-am descoperit, până acum, este cel oferit de Kindle (instalat deja pe astfel de dispozitive). Însă nu de puține ori aplicațiile conțin erori sau definiții deloc fidele sau potrivite contextului din care este extras cuvântul. De aceea, soluția sigură este recurgerea la un „DEX” al limbii respective. În cazul francezei, Le Petit Robert (la un preț, e drept, nu tocmai modic) este un prieten de nădejde. Dacă preferați, totuși, să folosiți aplicații, vă recomand să citiți review-urile lăsate de alți utilizatori (pertinente, uneori) sau să alegeți o aplicație contra-cost. Pentru că, nu e așa?, nimic bun în viața nu este gratis... 

3. Fișe de lectură

    Experiența în domeniul filologiei mă împinge să pledez pentru fișele de lectură. Cu toate că există un tipar tradițional, recomandat, pare-se, și în școli, modelul meu de fișă de lectură se abate de la el și cuprinde, printre altele, și o secțiune de lexic. Referindu-mă la cărțile în limbi străine, întocmesc o astfel de listă de cuvinte pentru fiecare lectură parcursă. Obișnuiesc să subliniez, să lipesc post-it-uri sau să țin aproape o coală pe care notez cuvintele necunoscute, completând ulterior și sensul lor. Le (re)citesc frecvent și obișnuiesc să fac propoziții cu ele sau să mă joc închipuindu-mi în ce context le-aș putea utiliza, asigurându-mă astfel că mi se întipăresc în minte.

4. Ce citim când nu știm să „citim”?

    Una dintre cele mai mari greșeli pe care le face un cititor novice este să se aventureze în lectura unei cărți dificile. A începe să citești într-o limbă străină alegând un roman clasic, de exemplu, va reprezenta mai curând un exercițiu obositor și inutil. Pașii mici creează până și cele mai lungi drumuri. În general, se recomandă literatura contemporană, pentru că limbajul este mai accesibil, cuvintele sunt mai aproape de ceea ce „cunoaștem”. Eu recomand pași și mai mici: poveștile, basmele, poeziile și articole (de presă, de exemplu).  Astfel de texte au un dublu rol: mai întâi, te familiarizează cu limbajul, cu topica, structura frazei și, apoi, te ajută să cunoști (parțial, într-adevăr) elemente de cultură și civilizație, utile în lecturile mai avansate. Ușor, ușor gradul de dificultate al lecturilor crește. Am descoperit de curând la o librărie de carte străină din București o reeditare a romanelor clasice, într-un limbaj accesibil, și cu o serie de exerciții de lectură, într-adevăr utile. Recomand, la început de drum, astfel de cărți ca exercițiu de acomodare cu limba. 

5. Nu renunța!

    Multe cărți am abandonat, multe creioane am rupt și multe coli și-au găsit sfârșitul aruncate la întâmplare din pricina nervilor pricinuiți de neputinței de a înțelege un text. Primele lecturi sunt anevoioase, însă, odată parcurse, apetitul pentru cărțile străine se deschide, iar abordarea se simplifică. Perseverența este cea care convinge reușita să se arate.

    Se cuvinte, poate, să clarific faptul că nu ofer rețete, ci doar sfaturi sădite de propria experiență. Și că ceea ce cântărește cel mai mult este, așa cum am menționat anterior, perseverența. Numai așa limba se va „deschide” în fața voastră

    Cu toate că am făcut un legământ cu mine însămi cum că nu voi mai posta pe blog următoarea perioada și mă îmi voi dedica timpul sesiunii (acest „balaur” al facultății, pe care sper să îl îmblânzesc cu succes), iată-mă scriind o nouă recenzie. Ceva tristețe se strecoară printre (g)rânduri, pentru că romanul despre care discutăm azi este ultimul dezbătut în cadrul atelierelor de Tehnică de Lectură, din acest semestru. De altfel, atelierul cel mai drag mie.

    Despre Virginia Woolf și relația „tumultoasă” pe care o împărtășim cred că am mai vorbit pe blog. „Spre far”, „Orlando” și chiar „Valurile” s-au soldat,în cazul meu, cu un eșec de lectură . În pofida poeticității care îi definește stilul (ea însăși considerându-se, de altfel, mai degrabă poetă), plurivocitatea scriitoarei mă doboară de fiecare dată. Cred că nu am ajuns, încă, la acel stadiu al autocontrolului care să îmi ofere răbdarea de a suporta monstruozitatea frumoasă a unor asemenea scrieri. Prin urmare, când am aflat că mă lovesc din nou de Woolf, mi-am derulat un întreg scenariu sumbru în minte: încă o carte pe care o voi începe și, la fel de repede, o voi abandona.

    Iată că mi-am înșelat așteptările și am reușit să duc la capăt lectura cărții „Doamna Dalloway”, un roman pe care l-am îndrăgit, deși menține plurivocitatea, nota de ambiguitate și relatarea „în cascadă”.

     Acțiunea, cu nimic inovatoare, se rezumă la o zi din viața Clarissei Dalloway, în care aceasta pregătește o serată la care sunt invitați oameni din înalta societate a vremii. Dimineața trezește, însă, trecutul, pentru că Peter Walsh, prieten din tinerețe, vine să o viziteze. Același Peter Walsh care, cu ani în urmă, o ceruse în căsătorie, izbindu-se de refuzul ei cutremurător. Același Peter Walsh care își găsește refugiul în iubiri pasagere și care îi mărturisește că este îndrăgostit de o tânără cu doi copii, al cărei divorț trebuie rezolvat...
    Comunicarea dintre cei doi depășește bariera cuvântului. Replicile dialogurilor se succed în planul conștiinței, fiecare având, parcă, acces la gândurile celuilalt. Există o telepatie și, chiar, o predestinare neîmplinită, însă, în firea legăturii lor. Pentru că orgoliul și dorința de apartenență la înalta societate o îndepărtează pe cândva tânăra Clarisse de viața profundă pe care ar fi putut să o trăiască alături de Peter. Drama trecerii timpului amprentează personajul feminin al cărții, care cochetează cu gândul sinuciderii, dar care (re)găsește, în final, entuziasmul șansei de a fi. În paralel, pe aceeași temă a suicidului, se conturează destinul lui Septimus Warren Smith, personaj care trăiește o traumă pricinuită de participarea în război (traumă obișnuită în rândul soldaților din Primul și Al Doilea Război Mondial). Septimus se teme de singurătate, aude voci, (se) urăște, nu poate să simtă, devine actor într-o lume proiectată, la care numai el are acces și care, pentru ceilalți, se traduce prin „nebunie”. Drama sa contrastează cu opulența destinului Clarissei pentru care Septimus devine lecție, salvând-o.

     Deși întinderea temporală este redusă, cartea șochează prin felul în care amplifică impresiile, gândurile, percepțiile personajelor pentru care fiecare detaliu nesemnificativ devine simbol. Fluxul conștiințelor curge lin și fiecare fapt (fie el obiect, individ, eveniment, trăire) este privit prin reflecțiile personajelor. Cititorul vede lumea, judecă, meditează prin ochii personajelor. De aici și impresia de „aglomerație” pe care lectura ți-o oferă. Simți intensitatea acelei zile, pentru că trăiești odată cu personajul, te încarci cu sentimentele, uneori contradictorii, pe care acesta le învie, cunoști suișuri și coborâșuri, suspans, nerăbdare și, când crezi că anticipezi totul, firul narativ ia o altă întorsătură. Timpul ființelor de hârtie se dilată, deci, odată cu cel al cititorului, concretețea temporală devenind doar un cadru, umplut, însă, de „n” amintiri, cugetări, crize existențiale. 

    Cuvântul „timp” își despică păstaia; își revărsă asupra lui belșugul; și de pe buzele lui se desprinseră, fără voia lui, ca niște cochilii, ca niște așchii de rindea, cuvinte dure, albe, nepieritoar, care zburau să se fixeze într-o odă închinată Timpului(...).”

     Micro-romanul Virginiei Woolf este dovada talentului scriitoarei de a mânui timpul, într-o manieră care să amprenteze conștiința personajelor, transformând lectura într-un joc sau labirint psihologic. Poeticitatea despre care vorbeam anterior se regăsește și aici. Ritmul frazei este ritmul pulsului, ritmul trăirii, al timpului subiectiv care crește și se prăbușește alternativ, ornamentat de metafore, anticlimax și comparații rafinate. O lectură solicitantă, dar care te lasă, în final, cu satisfacția împlinirii provocării...și cu o posibilă retragere introspectivă, care te îndeamnă să meditezi asupra vieții, morții, valorilor primordiale, dar mai ales asupra lui „acum”.
     

     Ianuarie înzăpezit, cursuri suspendate, Internet care mai mult mă trădează decât îmi ține partea, ciocolată caldă și lopeți care lovesc brutal gheața de pe scările căminului. Rețeta perfectă pentru a-mi trezi pofta de a scrie o recenzie (după o perioadă, e drept, destul de lungă, de absență).

    Dacă în ultimele postări ne-am „crăciunit” cu totul, e vremea să ne întoarcem la lucruri serioase, căci singura urmă de sărbătoare pe care o mai avem e blocată și ea, pe undeva, din cauza nămeților. 

    Cum facultatea și-a reintrat în drepturi, lecturile mele se învârt din nou în jurul literaturii vechi. Dar printre cronici, letopisețe și istorii s-a strecurat și ceea ce numeam în liceu „lectură de plăcere”: mai exact, una dintre cărțile cumpărate de la Gaudeamus (deja îmi e dor!), pe care am citit-o „în reprize” și lacrimi. 

    „Patria mea era un sâmbure de măr” nu mi-a fost recomandată și nici chiar numele scriitoarei nu m-a convins să o cumpăr, tangențele mele cu opera Hertei Müller fiind vagi. Un impuls nejustificat și am „înșfăcat” cartea de pe rafturile standului Humanitas, răsfoind-o încă de pe drumul spre casă. Singura predestinare în care cred la nivelul legăturilor este cea dintre cărți și oameni. Se confirmă și de această dată că „mi-a fost dat” să citesc aceste confesiuni, să mă schimb, să văd altfel, cu și prin ele.

    Apărută în 2014, tradusă la noi doi ani mai târziu, cartea cuprinde interviurile inițiate de jurnalista austriacă Angelika Klammer și scriitoare. De la tabloul copilăriei la sat, la imaginea artistului încercat de greutatea propriilor idei, „Patria mea era un sâmbure de măr” reia viața Hertei Müller cu tot tragismul și zbuciumul ei. Povești ale copilului de odinioară, întâmplări din parcursul „scriitoricesc”,explicații despre credințe și idei exprimate în operele sale, toate își găsesc locul în interviurile amintite. Dar, pentru mine, de departe cele mai impresionante confesiuni au fost cele cu privire la Securitate. În fapt,titlul însuși reia un vers pe care scriitoarea obișnuia să îl repete înainte de interogatoriile de la Securitate pentru a se încuraja:

Patria mea era un sâmbure de măr,/ căutându-mi drumul între seceră și stea.

     Fabrica în care lucrează se transformă într-o perpetuă cursă; există chiar locuri ascunse, special amenajate pentru cei aflați sub controlul Securității. Apropierea dintre tânăra Herta Müller și ceea ce am putea numi elita vremii o aduce în ochii organelor de control. Până și locuința devine un loc nesigur, împânzit de microfoane și de semne nefaste din partea oamenilor trimiși pentru a propaga teama (o secvență în nota ororii este cea în care găsește în buzunarul paltonului un deget). Deși „vinovați” doar pentru opoziția față de mentalitatea injustă a regimului, cei interogați ajung să se teamă de propriile mărturisiri, astfel că se întâlnesc periodic pentru a-și repeta unii altora răspunsurile date la întrebările Securității. Trăiesc în permanență cu groaza dispariției bruște. Unii mor nejustificat, alții se sinucid pentru a se elibera. Siguranța zilei de mâine este aruncată în aer. Oamenii ajung să se teamă unii de alții, la gândul posibilității de a fi informatori. Scriitoarea ajunge chiar să își piardă biroul, dar continuă traducerile pe scările fabricii. Nu renunță la deja sumbrul loc de muncă, pentru că nu vrea să le ofere satisfacție. Pentru că speră, crede și își urmează șansa. Demnitatea, curajul și puterea sunt de o forță inimaginabilă. Și, totuși, pe fundalul negru al unei societăți absurde, geniul creator se înalță. Și cea care cândva scria pe scările unei fabrici josnice, ajunge pe frontispiciul „Arcului de Triumf” al literaturii universale.

    

    Am ajuns să scriu de singurătate, a fost cea de-a doua mare singurătate. Prima fusese singurătatea sătească din vremea când încă nu cunoșteam cuvântul „singur”, fiindcă lipsea din dialectul satului. pag 53

    „Patria mea era un sâmbure de măr” trece de granițele interviului, pentru că, în contrast cu întrebările jurnalistice, poate reci, poate obiective, răspunsurile scriitoarei mângâie o durere care se simte încă. O lectură facilă ca structură, frază, limbaj, dar solicitantă afectiv. Sensibilul, transfigurarea artistică relevă scriitorul din spatele omului. Fiecare amintire, fiecare episod, oricât de dureros, pare atât de actual. Simți că simți odată cu ea. Am plâns în mine și în afară pentru că nicio întâmplare aici relatată nu e ficțiune. Am plâns pentru fiecare sinucigaș, pentru fiecare plâns al celor urmăriți, poate chiar și pentru sufletele celor care credeau într-un regim ce le-a adus, într-un fel sau altul, sfârșitul. Și pentru multe altele care nu pot fi cuprinse, oricât mi-aș dori, într-o recenzie.

    În final, am plâns de fericire pentru un destin împlinit. Și cred cu tărie, oricât de crud ar suna, că suferința, groaza, nefastul au contribuit la ceea ce Herta Müller este azi. Un simbol pentru literatura de pretutindeni, dar, mai presus de asta, un model, dat fiind că a avut puterea de a transforma grotescul în artă sensibilă. Pentru asta nu putem decât să îi mulțumim, citind-o, recitind-o, simțind alături de ea.

     În ce privește lectura, copilăria mea a fost aparte. Cu toată strădania tatălui meu (cândva, un cititor împătimit, căruia timpul i-a răpit această plăcere), nu am fost atrasă de cărți specifice vârstei mele. Romanele de aventură sau, în fine, lecturile recomandate unui neofit nu m-au atras niciodată. Prin urmare, l-am descoperit pe  „Robinson Crusoe” mult, mult mai târziu și l-am înțeles abia luna trecută. Acestei revelații îi rezerv, totuși, o postare specială.

     De ce mi-am început astfel recenzia? Pentru că J.Coetzee își croiește opera pe fundamentul scrierii lui Defoe. Nu știu de unde această fascinație pentru mitul Crusoe (Cruso, în carte) în literatura recentă (mă gândesc la „Vineri sau viața sălbatică” al lui M. Tournier), însă modul în care acești autori îl duc mai departe sau îl reinterpretează mă fascinează.

    Revenind asupra firului epic, personajul central (și narator) al operei este Susan Barton care, în urma unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie, unde îi întâlnește pe Robinson și Vineri. Viața de pe insulă este comodă și monotonă. Exponent al civilizației, Robinson își asigură condițiile necesare în acel topos ostil, dar dorința de a se întoarce nu îl macină. În pofida unei evidente diferențe de viziuni asupra vieții, între Susan și bărbat se naște pasiunea. O pasiune care se va curma odată salvați, pentru că Robinson nu supraviețuiește voiajului către Europa. Stabilindu-se, alături de Vineri, în Anglia, personajul feminin caută să îi redea libertatea slujitorului față de care nutrește compasiune. Sub o falsă identitate (pretinzând că este soția lui Crusoe), ea va lua legatura cu Foe (Daniel Defoe) pentru a-i împărtăși experiența lui Robinson. Încercarea de a vinde povestea ascunde, în fapt, intenția de a-l trimite pe Vineri acasă, în Africa, eliberându-l. O nouă poveste de iubire, noi intrigi și obstacole se cos pe marginea eforturilor sale.

    -Dacă ar fi ca Providența să aibă grijă de noi toți, a spus Cruso, cine ar mai rămâne să culeagă bumbacul și să taie trestia de zahăr? Pentru ca treburile lumii să prospere, Providența trebuie uneori să stea trează și uneori să doarmă, așa cum fac creaturile de speță mai joasă. pag.26

    Ideea lui Coetzee mi s-a părut, încă de la început, fenomenală, pentru că reușește să ducă mai departe destinul unui personaj clasic și, în același timp, să pătrundă în geneza operei de la care pleacă. Prezentând o altă latură a lui Cruso (conturată prin prisma nevoii acestuia de Susan, dar și a înțelepciunii pe care o demonstrează prin conversațiile cu ea, dovada puterii habitatului de a influența concepțiile), autorul nu se sfiește să îl ilustreze pe Defoe-omul.  Îl apropie de cititor prin frământările pricinuite de actul creației, reliefându-i greutatea nașterii unei capodopere, dar și prin slăbiciunile și defectele sale. 

    Te rog să ții minte că nu orice om poartă semnul naufragiatului și se simte așa în sufletul său. pag.38

    Pe parcursul lecturii am avut senzația că mă aflu într-o barcă, apa devenind tumultoasă cu fiecare schimbare de situație, cu fiecare moment-limită, conflict sau frământare a personajelor, de altfel, bine conturate. Susan este modelul femeii independente, hotărâte, singurul moment de slăbiciune fiind acela când este pusă față în față cu trecutul. În schimb, Vineri ilustrează durerea mută, dar acută. Supunerea și primitivismul său înduioșează. Este vulnerabil și incapabil de a trăi în civilizație (fapt creionat cu finețe de către scriitor), dar, în mod paradoxal, nici întoarcerea acasă nu este, pentru el, o soluție. Viața sa pare a se fi sfârșit odată cu Robinson. Vineri este, fără să își dea seama, în căutarea unui nou sens, dar nici el și nici Susan nu au puterea de a-l descoperi. Deznodământul, într-o notă de tragism, completează drama fiecărei ființe de hârtie.

    J.M. Coetzee își merită, cu siguranță, Premiul Nobel. Pentru ineditul ideii, pentru stil și mesaj, pentru atenția prin care creionează trăirile personajelor, reinterpretând și purtând spre un final (deschis la Defoe) povestea lui Robinson. „Foe” este o lectură extraordinară care capătă cu atât mai mult greutate în ochii unui cititor care a făcut cunoștință deja cu Crusoe. Printr-o forță copleșitoare, cartea (re)aduce în atenția omului modern simbioza artă-viață, amintindu-i, în final, că:

 Există mai multe feluri, nu numai unul, de a trăi etern. pag.136

    Toamna și-a reintrat în drepturi, așa că era necesar ca semnele noastre de carte să se adapteze situației.  Semnele pot fi salvate de mai jos.

    Așteptăm pozele voastre cu lecturile toamnei și, bineînțeles, semnele potrivite! Spor la citit! :)
   Click pe semn>Click Dreapta> Save image as... Recomandăm imprimarea pe carton (dimensiuni: 5x18 cm.)