José Saramago a spus multe despre sine ca scriitor. Ne-a lăsat moștenire un talent viu, încrustat în paginile operelor sale, încununate cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. Rămâne o amprentă pe frontispiciul literaturii universale, în pofida umbrelor pe care orientările sale politice și religioase le-au aruncat asupra sa. Despre omul José Saramago, însă, nu a iubit, parcă, să vorbească.
„Ultimul caiet” este, poate, singura portiță prin care cititorul are șansa de a pătrunde în labirintul vieții cotidiene a scriitorului, descoperindu-l ca om. Pentru mulți, ființa simplă din spatele cuvintelor nu cântărește sau, în orice caz, nu trezește interes. Pentru mine, însă, biografia și profesiunile de credință (nu neapărat religioase) ale unui autor sunt semnificative, pentru că îmi oferă iluzia apropierii de el, iluzia unei legături și a unei posibilități de a decripta ceea ce a urmărit să transmită. O muncă, de multe ori, anevoioasă, dar care scoate la iveală sensuri nebănuite.
Cuprinzând textele scrise pentru blog în perioada martie-noiembrie 2009 , „Ultimul caiet” dezvăluie, printr-un stil simplu, dar concis, atitudinea lui Saramago cu privire la realitatea contemporană, îndeosebi la sfera politică, în care este extrem de implicat. Pe fundalul unei lumi afectate de diverse ideologii, de oameni politici față de care își exprimă în mod vădit dezacordul, ura, Saramago se desprinde, în fiecare articol, de universul ficțiunii, continuând, totuși, să analizeze natura umană, alături de evenimentele și tendințele vremii. Își păstrează convingerile și le argumentează, dovedind o forță de persuasiune extraordinară. Dincolo de acestea, impresionează prin patriotism, prin dragostea pe care o poartă limbii portugheze, pe seama căreia pune poeticitatea scriiturii:
Puține sunt articolele în care se vorbește despre Saramago-scriitorul. Câteva premii, evenimente literare și propria fundație îl îndeamnă să scrie despre activitatea sa culturală, iar fiecare astfel de prilej denotă respectul și mândria pe care le poartă față de propriile realizări. Saramago, deși încercat de modestie, își simte valoarea. Cu toate acestea, politicul domină: criza economică, terorismul, tulburările din Europa, pe care le pune pe seama conducătorilor aspru judecați sunt temele fundamentale regăsite în scurtele postări de pe blog. Un blog pe care îl folosește ca pe un instrument de expresie, tratându-l ușor superficial în comparație cu monumentalele sale opere. Astfel, povestind despre propunerea de a scrie un caiet, inițiativă a cumnaților săi, Saramago afirmă:
Această asiduitate despre care vorbește (mai mult sau mai puțin voluntară) se resimte în articolele care îl readuc în prim-plan pe scriitorul din spatele omului. Fragmentele cu tentă filosofică, anecdotele sau „Un capitol pentru Evanghelie” (în care scrie „în numele” Mariei Magdalena) sunt probele talentului care l-a impus pe scena literaturii. Cutremurătoare mi s-a părut evoluția lui Saramago, care simte că sfârșitul îi este aproape: este nevoit să renunțe la anumite călătorii sau întâlniri culturale, din cauza stării de sănătate. „Degradarea” omului se reflectă și în scris: spre final, ideile sunt reluate obsesiv de la o pagina la alta, sunt mai puțin coerente, mai puțin convingătoare și par a fi scrise „în grabă”. Până aproape de „marea trecere”, Saramago continuă să își expună ideile, ajungând să le dicteze, totul pentru a nu-și lăsa concepțiile „nerostite”. Prin această lentilă, „Ultimul caiet” este nu numai o colecție de opinii și gânduri, ci și cea din urmă filă din viața unui om care a luptat până în ultimul moment pentru propriul cuvânt.
José Saramago se arată, în această carte, drept un observator al unei lumi pe care o judecă, dar pe care își dorește și încearcă să o schimbe. Și a reușit. Prin scris. Pentru că, așa cum spunea:
Există motive pentru care să crezi că limba este, întru totul, opera poeziei. pag. 43
Puține sunt articolele în care se vorbește despre Saramago-scriitorul. Câteva premii, evenimente literare și propria fundație îl îndeamnă să scrie despre activitatea sa culturală, iar fiecare astfel de prilej denotă respectul și mândria pe care le poartă față de propriile realizări. Saramago, deși încercat de modestie, își simte valoarea. Cu toate acestea, politicul domină: criza economică, terorismul, tulburările din Europa, pe care le pune pe seama conducătorilor aspru judecați sunt temele fundamentale regăsite în scurtele postări de pe blog. Un blog pe care îl folosește ca pe un instrument de expresie, tratându-l ușor superficial în comparație cu monumentalele sale opere. Astfel, povestind despre propunerea de a scrie un caiet, inițiativă a cumnaților săi, Saramago afirmă:
Mult mai disciplinat decât par adeseori, le-am răspuns că desigur, o s-o fac, atâta vreme cât nu mi se va cere pentru acest Caiet asiduitatea pe care eu însumi mi-o impusesem pentru celelalte.
Această asiduitate despre care vorbește (mai mult sau mai puțin voluntară) se resimte în articolele care îl readuc în prim-plan pe scriitorul din spatele omului. Fragmentele cu tentă filosofică, anecdotele sau „Un capitol pentru Evanghelie” (în care scrie „în numele” Mariei Magdalena) sunt probele talentului care l-a impus pe scena literaturii. Cutremurătoare mi s-a părut evoluția lui Saramago, care simte că sfârșitul îi este aproape: este nevoit să renunțe la anumite călătorii sau întâlniri culturale, din cauza stării de sănătate. „Degradarea” omului se reflectă și în scris: spre final, ideile sunt reluate obsesiv de la o pagina la alta, sunt mai puțin coerente, mai puțin convingătoare și par a fi scrise „în grabă”. Până aproape de „marea trecere”, Saramago continuă să își expună ideile, ajungând să le dicteze, totul pentru a nu-și lăsa concepțiile „nerostite”. Prin această lentilă, „Ultimul caiet” este nu numai o colecție de opinii și gânduri, ci și cea din urmă filă din viața unui om care a luptat până în ultimul moment pentru propriul cuvânt.
José Saramago se arată, în această carte, drept un observator al unei lumi pe care o judecă, dar pe care își dorește și încearcă să o schimbe. Și a reușit. Prin scris. Pentru că, așa cum spunea:
Călătoria nu se sfârșește niciodată. Doar călătorii se sfârșesc. pag. 89