Pe la patru ani, țineam în palme prima carte ale cărei cuvinte reușeam să le deslușesc. Nu îmi mai amintesc exact în ce tărâm de poveste mă aventuram pe atunci, dar, cu siguranță, a fost una dintre cele mai importante realizări pentru mine, după lungi perioade presărate cu mustrări de conștiință, dezamăgire și senzația de neputință. De atunci, începuturile mele de cititor au prins contur și, cu timpul, s-au transformat într-o adevărată pasiune, într-un mod de viață.

 Am avut recent șansa de a-l asculta pe Liviu Papadima,reprezentant de seamă al culturii române, care, printre altele, a rostit câteva cuvinte care au relevat în mine nostalgia vremurilor apuse și a celor dintâi pagini pe care le-am întors. Parafrazându-l, dânsul spunea că este adesea întrebat de meseria sa care, de fapt, este o pasiune: aceea de a convinge oamenii să citească. O pasiune care pierde teren în societatea zilelor noastre, dar care sălășluiește în sufletele celor care prețuiesc cu adevărat cartea. Continuând, a adresat un îndemn subtil:

Să facem lumea, dacă nu frumoasă, măcar suportabilă.

    Și atunci gândul meu s-a întors la cărți și la modul în care am reușit, prin foșnetul paginilor, să îmi înfrumusețez existența, să o fac nu numai „suportabilă”, ba chiar mulțumitoare. Asemenea lui L.Papadima, am fost de multe ori pusă în situația de a explica oamenilor de ce citesc. Iată-mă din nou în această ipostază, în dorința de a încerca să insuflu și altora măcar un fir din pasiunea mea față de livresc, adesea neînțeleasă de către cei care nu o împărtășesc. Cu toate astea, simt că motivele pe care le expun nu par concrete, nu pot dezvălui acel motiv esențial. E o întrebare al cărui răspuns cu greu îl poți transpune în cuvinte; trebuie să îl simți, altfel totul îți pare abstract.

    Revenind asupra episodului de mai sus,cred că acel moment din copilărie în care am izbutit a lega șirul de cuvinte care se întindea pe imensul alb, a creat o legătură între mine și carte, asemenea unui „cordon ombilical”. Într-un interviu, J.K.Rowling a fost întrebată ce ar fi fost dacă nu era scriitoare. Răspunsul ei coincide cu al meu, în situația în care aș fi întrebată ce aș fi fost dacă nu eram cititoare:

Moartă. Aș fi fost moartă.

    Citesc pentru că nu pot să trăiesc altfel, pentru că am găsit în cărți un refugiu și o sursă de permanentă inspirație. M-am îndepărtat de cotidianul sufocant, de oameni și lumi rele, găsindu-mi loc în nestatornicia meleagurilor prin care alerg alături de personaje. Trăiesc cu și prin ele, respirând parcă același aer, împărțind bucurii și suferințe care, apoi, transpuse în plan real, îmi completează ființa. Nu citesc pentru că trebuie, nici pentru că puțini o fac și este interesant să faci parte dintr-o minoritate. Citesc pentru că nu pot concepe viața altfel din acea zi, de când am descoperit taina literelor.

    M-am obișnuit să împrumut din înțelepciunea cărților, pentru că ele, deși tac, îmi spun atât de multe! Îmi oferă ocazia de a învăța de la ființele de hârtie, din greșelile și reușitele lor, pentru a ști cum să reacționez în fața obstacolelor impuse de destin. Realul îmi aruncă bolovani, în timp ce lumea dintre pagini îmi oferă picioroange cu care sa trec printre ei.  Și acele picioroange mă înalță într-atât încât să vad în paralel cele două trepte ale existenței mele. Mă vad în condiția umană, cum repet același „algoritm” zi de zi, cum mă plafonez și apoi, alături, mă văd trăind cu adevărat printre rânduri, unde, asemenea unui culegător, aleg roadele pe care să le port cu mine de aici încolo.

    Dincolo de acele clișeice motive (dezvoltarea vocabularului, a gândirii, dorința de cunoaștere), simt că ceea ce mă motivează cu adevărat să citesc este șansa. Dacă în lumea reală sunt „bombardată” de știri despre destine sfârșite, în cărți pot trăi acel destin și, chiar, pe cel care îi succede într-un alt plan. Pot trăi și muri de un milion de ori, nesimțind nici măcar o dată. O carte îți oferă o mie de vieți, nelimitate decât prin prisma numărului de file de-a lungul cărora se întind. Viața, însă, e numai una, aici, pe Pământ și, pentru a fi mai suportabilă, o multiplic și o rerererererereretrăiesc imaginar. Și astfel ea se lungește și devine mai frumoasă, mai merituoasă și îmbucurătoare!

    De asemenea, citesc pentru că numai astfel o să fiu „citită”. În traseul pe care îl urmez în viață, în încercarea de a ajunge o profesoară capabilă a transmite și a insufla iubirea față de logos, cărțile sunt un plămân în plus, esențial. Pentru a transmite, trebuie să crezi în mesajul tău, iar eu, mai presus de orice, cred în puterea cărților de a vindeca și de a alina, de a bucura și de a oferi șansele pe care universul terestru le refuză. Fiecare volum amplifică acest crezământ.

   Citesc pentru că pot, vreau și nu știu cum ar fi să nu o fac. Neant, poate. De ce nu îmi doresc să mă opresc vreodată? Pentru că am prea puțin timp și prea multe șanse. Cum aș putea, deci, să le irosesc?

 Sursă imagine:http://larapaulussen.tumblr.com/

   Oamenii sunt asemenea unor fluturi. Călătoria lor începe într-o cochilie înghesuită; pe atunci, se numesc „copii”. Înainte de a înfrunta ceea ce, generic, se intitulează „viață”, ei își colorează, fără a ști, aripile. Cele mai frumoase nuanțe în care își pot vopsi ființa sunt cele ale cunoașterii, iar cărțile, palete veritabile, sunt cele dintâi surse de culoare. Odată începută expediția prin existență, copilul, acum un fluture deplin, se desprinde ușor-ușor de lecturile primordiale, pe care le aruncă într-un con de umbră. Aripile îl poartă spre alte câmpuri de cuvinte, căpătând noi tonuri...Dar cât este, oare, de importantă, pentru zborul său, (re)întoarcerea la lecturile copilăriei, la ceea ce l-a propulsat spre sinele de astăzi?

    Forța cuvântului se materializează, în vremea copilăriei, în basme, povești, poezii sau chiar romane, în care lumea reală se disipează, viața fiind privită ca joc întotdeauna cu final fericit. În realitate, citind printre rânduri, lecturile copilăriei ascund o profunzime absolută, uneori tragică, pe care puțini au intuiția și, totodată, răbdarea de a o descoperi. Văzându-se pe culmi, ființele umane aruncă în coșul uitării, al trecutului, cărțile parcurse la începutul „zborului”. Întâlnirea cu alte scrieri detronează primele opere îndrăgite, trasând noi arii de interese în ceea ce privește specificul cărților parcurse. Cu toate acestea, ar trebui să ne întoarcem la originile de cititori, pentru că, de această dată, filele ne vor transmite alte emoții, mesaje, în pofida etichetelor pe care tindem să le atribuim odată cu înălțarea noastră

    De-a lungul zborului meu, gustând seva marilor scrieri, am simțit nevoia de a mă întoarce asupra lecturilor din vremea în care mă aflam în „cochilie”. Purtând cu mine atât experiența,cât și cunoștințele acumulate în negura anilor (deopotrivă ca om și ca cititor), am redeschis volumele de demult, într-o căutare nu a „timpului pierdut”, ci a sensului nedeslușit. Am intuit puterea neînțeleasă a acelor cărți și am ales să mă întorc din zbor pentru a ma înfrupta iar din ambrozia lor. Nu m-am înșelat: perdeaua de cuvinte s-a risipit și iată-mă într-o altă dimensiune a scrierii, în „structura de adâncime”, relevându-mi alte mesaje, de parca, asemenea mie, cărțile au îmbătrânit și s-au metamorfozat în „fluturi” sau, altfel spus, în capodopere.

    Cineva mi-a scris cândva, ca dedicație pe o primă filă de volum, că o carte, pentru a fi pe deplin înțeleasă, trebuie citită de trei ori, de-a lungul parcursului nostru prin viață: în vremea copilăriei, apoi a adolescenței și, nu în ultimul rând, la maturitate. Altfel spus, percepția asupra unei lecturi variază direct proporțional cu vârsta. Existența noastră este un lung șir de lecții; cu cât îmbrățișăm mai multe dintre acestea, cu atât semnificațiile ies din spatele porții incomprehensibilului, dezvăluind profunzimea lecturilor parcurse. Primele noastre lecturi ne lasă, de cele mai multe ori, cu impresia de banalitate, de candoare, înghesuindu-se în cufărul amintirilor, unde rămân pentru totdeauna. Nu le vedem ca pe niște capodopere, însă le iubim pentru că fac parte din începuturile noastre. Ne înșelăm, adesea, crezând că aplecarea asupra lor pentru o întâlnire secundă echivalează cu timp irosit. Nu realizăm că, de fapt, anii scurși asupra creștetelor noastre sădesc înțelepciune și cunoaștere, deschizând calea spre alte interpretări. Altfel spus, reîntâlnind, într-o altă etapă a vieții, o carte, îi atribuim un alt sens și scoatem la iveală o altă latură a ei și, chiar, a noastră ca cititori.

               Primele nuanțe în care obișnuim a ne colora aripile sunt basmele. Un întreg univers fictiv ni se destăinuie citind despre Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși aflați în lupte cu balauri sau zmei înfiorători, în tărâmuri cu iz de miraculos. De ce are nevoie un adult, un „fluture” complet să își schimbe traseul, revenind asupra acestora?  În primul rând, pentru a nu-și uita începuturile, pentru a învia copilul sugrumat de griji și supărări aduse de maturitate și, mai ales, speranța. Adulții își pierd, în zbor, speranța, idealurile. Basmele și, în general, lecturile primilor ani, insistă asupra ideii conform căreia imposibilul e relativ. (Re)Intrând în lumea fantasticului, recăpătăm încredere în posibiltățile pe care „a fi”  ni le oferă. Învățăm să fim mai buni, mai curajoși, doborând „zmeii” care ne despart de fericirea absolută. Nu în ultimul rând, ne încredem în existența unui „final fericit”...si astfel viața e privită cu alți ochi: de copil, cea mai pură lentilă prin care o putem admira.

        Dincolo de emoțiile și de senzațiile pe care le simțim odată cu un nou „rendez-vous” cu cărțile care ne-au dat avânt,  ceea ce mă fascinează este discrepanța dintre „atunci” și „acum” în ceea ce privește interpretările a ceea ce citim. Îmi vine în minte, de pildă, poezia lui I.Barbu, „După melci”, care își găsea lăcaș (parcă o văd și acum!), într-unul dintre manualele mele din clasele primare. Nu puteam percepe la acea vreme semnificații pe care astăzi le atribui poemului: legătura cochilie-șirul lui Fibonacci, ideea de depășire a condiției, motivul descântecului cu ample rădăcini în folcloristică, în fine, multiple chei de interpretare pe care timpul și intuiția mi le-au dezvăluit...nu existau, în mintea mea, pe atunci. Totul se rezuma la o lectură lineară, la un joc pe care însumi îl jucam în zilele udate de ploaie...Înțeleg de ce Barbu a fost mai mult decât deranjat de catalogarea poeziei sale drept una „pentru copii”. Câtă dreptate avea! Continuând, același lucru mi s-a întâmplat cu multe dintre lecturile mult iubite. Un alt exemplu ar fi „Robinson Crusoe” al lui Defoe, roman pe care, până nu demult, l-am privit ca pe o relatare banală a unei călătorii, neținând cont de lecțiile de curaj și perseverență, de tipurile memorabile de personaje și, în niciun caz, de tehnicile narative pentru care astâzi îl apreciez, întrucât îl transformă într-o bijuterie a tezaurului literar universal. „Alice în Țara Minunilor”, „Călătoriile lui Gulliver”, „Vrăjitorul din Oz” sunt doar câteva dintre zecile de cărți pe care le subestimam până la întoarcerea la ele, moment în care mi s-au dezvăluit cu mult mai prețioase.

      Nu am iubit întotdeauna lecturile din copilărie și, cu toate acestea, am revenit în brațele lor. Îmi amintesc cu drag de dimineața în care, parcă trezită din somnul ignoranței, am cuprins „Micul Prinț”, hotărâtă să îi ofer o a doua șansă. Trecuseră ani de la prima noastră întâlnire, iar copilul de atunci nu avusese puterea de a ajunge la un consens cu romanul. Îndepărtarea fusese, deci, inevitabilă. Cu toate acestea, povestea Micului Prinț și a aviatorului rătăcit în deșert părea, de aceasta dată, alta. Impresiile de odinioară care nutreau o simplă simpatie pentru personajul central și o oarecare emoție față de destinul său, aveau să se preschimbe într-o stimă incomensurabilă, astfel că, acum, scrierea lui Antoine de Saint-Exupery se numără printre cărțile mele de suflet. Am descoperit că, ceea ce cândva mi se părea o poveste inocentă, despre un băiețel singuratic și o floare captivă într-un glob de sticlă (pe care tânjeam să îl „sparg”), este cu mult mai mult. Am înțeles morala parabolei, întreaga filosofie ascunsă în dantelăria literelor; pe scurt, adevăratul mesaj al autorului. Cea mai importantă a fost identificarea cu lectura. Pe când o citeam întâia oară nu uitasem să fiu copil și tocmai această calitate, acum lăsată în urmă, mă distanțase de carte. Acum aproape sunt adultul care uită că în carcasa sufletului copilul-eu există...și va exista întotdeauna. De aceea, întoarcerea la „Micul Prinț”, în genere, la lecturile copilăriei, a reprezentat, de fapt, o întoarcere la sine, la entitatea puerilă permanentă în mine, o redescoperire a valorilor primordiale, precum prietenia, iubirea, dar, mai presus de orice, un „post scriptum”, care îmi amintește că: „Esențialul este invizibil pentru ochi.” De aș fi înțeles asta încă de la prima bătaie din aripi!...

           Un proverb suedez spune că o carte bună își ascunde cele mai valoroase pagini printre cuvinte. La fel și cărțile pe care tindem a le considera potrivite numai unei anumite etape a efemerei noastre călătorii prin viață. Să ne oprim, pentru o clipă, din zbor, întorcându-ne la pietrele de temelie ale formării noastre, citind printre rânduri. În neastâmpărul copilăriei trecem, fără a vrea, cu vederea adevăratul „testament” pe care scriitorul ni-l lasă. Oricât de puerile ar părea, cărțile copilăriei capătă alte conotații cu fiecare an scurs, cu fiecare nouă oglindire în ele. Recitindu-le, le redescoperim și, în același timp, ne redescoperim. Redevenim copii, învățând să iubim orice respirație. Credem în noi, în puterile noastre și, mai presus de orice, luăm seamă de sensul cuvintelor, care evoluează în tandem cu noi. Cred, pe bună dreptate, că aceste lecturi nu sunt scrise pentru a ne bucura copilăria, ci pentru a ne deschide apetitul. Devenind ființă din ființa noastră, ne fac să le ducem dorul, pentru ca, în final, să ne înfrumusețeze maturitatea. Ca într-un cerc, plecăm de la ele, ne întoarcem la ele căutând să ne lumineze iar și iar... Să le lăsăm, deci, să reaprindă în noi emoția cuvântului care înalță! 

           

         

Sursă imagine: http://larapaulussen.tumblr.com/