Anul nu se grăbește să se sfârșească, teancul de cărți necitite a devenit, între timp, munte și, cu toate acestea, simt că am găsit cartea preferată dintre toate cele parcurse în 2016. Trăiește în mine senzația că nicio altă lectură nu îi va fura locul, dar, indiferent de schimbările care s-ar putea ivi, „Naufragii” va rămâne o carte de suflet.
Într-una dintre primele postări de pe blog, mărturiseam că între mine și literatura japoneză există o barieră de care îmi era parcă imposibil să trec. Nu mi-aș fi închipuit atunci că una dintre cele mai bune opere citite de mine și-ar găsi originea în cultura asiatică. Prezentul contrazice vechile prejudecăți, pentru că Akira Yoshimura m-a apropiat de literatura sa, îndemnându-mă astfel să îi cataloghez romanul drept capodoperă. O capodoperă care, bineînțeles, a ajuns în biblioteca mea din întâmplare, fără vreo recomandare sau recenzie. Mă consider, deci, norocoasă, pentru că intuiția nu m-a înșelat când am adoptat-o de pe rafturile librăriei.
Pe fundamentul unei legende nipone, romanul lui Yoshimura prezintă povestea unei comunități izolate, care se hrănește cu speranțe, în sensul în care întreprinde ritualuri menite a atrage producerea unui o-fune-sama. Dacă pentru locuitorii acestui pâlc de lume uitat fenomenul ar aduce bunăstare, în fapt el este o tragedie, pentru că reprezintă scufundarea unui vas, naufragiul. În centrul poveștii se află Isaku, un copil de nouă ani, care, în absența tatălui, devine stălpul familiei, ocupându-se de cele mai dificile sarcini din dorința de a îndeplini cererea părintelui: aceea de a nu-și pierde niciunul dintre copii.
Cuvintele tatălui- spuse pe un ton sever la plecare: „Să nu lăsați copiii să moară de foame”-apăsau ca o povară sufletul lui Isaku. pag. 43
Sărăcia nu poate fi alungată, din pricina lipsei de experiență a băiatului, fapt care va atrage moartea unuia dintre frați. Model prin perseverență și ambiție, copilul va continua să învețe tainele pescuitului (de unde, în timpul lecturii, impresia că am de a face cu personajul lui Hemingway, Manolin, din „Bătrânul și marea”), și se va implica în ceremoniile comunității, ajutând la chemarea lui o-fune-sama. Pentru două ori în același an, naufragiul va avea loc, însă prosperitatea și entuziasmul se vor dovedi trecătoare, pentru că în spatele norocului se ascunde blestemul.
Abundând în emoție și suspans, romanul lui Yoshimura îi relevă cititorului latura primitivă, aproape animalică, a naturii umane. Instinctul de supraviețuire ia aici forma disperării. Oamenii ajung să ucidă, să se roage pentru moartea altora, în schimbul unui trai modest, dar sigur. Rămășițele umanității respiră, în pofida contextului. Există o iubire platonică (pe care mi-aș fi dorit ca autorul să o dezvolte mai mult) și, mai presus de ea, există glasul sângelui întruchipat deopotrivă de bunătatea și înțelepciunea unei mame care se sacrifică pentru copiii ei și de un tânăr care luptă pentru a îndeplini dorința tatălui. Un copil fără copilărie învață timpuriu ce înseamna durerea, moartea, efortul de a rămâne în viață.
-Orice lucru se termină la un moment dat. Cine nu este cumpătat, o să ajungă cu siguranță să plângă mai târziu (...). pag. 103
Ierarhia pe care autorul o sugerează (binele societății-binele aproapelui-binele personal) se încheagă în destinul acestui personaj care găsește puterea de a triumfa în fața morții. Când ți se sfâșâie sufletul, conștientizând drama singurătății și tragismul care îmbracă destinul lui Isaku, speranța se ivește, în ultimele file. „Neașteptat”: iată cuvântul care descrie cel mai bine deznodământul acestei capodopere.
„Naufragii” m-a lăsat plângând. S-a sfârșit luminos, prin speranță și, totuși, nu a putut atenua sentimentele de milă și compasiunea inspirate de tragedie. Cruzimea, egoismul naturii umane, sugrumarea valorilor în favoarea satisfacerii unor nevoi imediate...fac parte dintr-o lume pe care o renegăm, dar care a existat și continuă să existe. Sub o formă sau alta mii de Isaku așteaptă o-fune-sama. Undeva, departe de binele nostru.