Timpul a fost îngăduitor cu mine în ultima vreme, astfel că orele petrecute printre cărți au înflorit, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai pline de substanță. Am rămas, totuși,  în urmă cu articolele, din cauza nesățului de lectură, dar, abandonând-o pe Virginia Woolf  (prin scrierile căreia mă plimb zilele acestea), m-am încumetat  să postez o recenzie a uneia dintre operele cele mai dragi mie: „Siddhartha” de H.Hesse.

    Dragostea cu care îl citesc pe Hesse nu mai este de mult un secret. Iubesc descrierile parcă nesfârșite, vocabularul prețios, personajele create în antiteză și firul de filosofie din care este cusută întreaga poveste. Pe cât de greoi și plictisitor pentru unii, pe atât de fascinant pentru mine. Într-una dintre după-amiezile de lectură de la „Gândești?”, terminând o carte care nu mi-a fost deloc pe plac (și despre care vă voi povesti curând), mi-a revenit în minte imaginea  romanticului german și, fără să ezit, l-am căutat. „Siddhartha” a fost din (ne)fericire singura carte pe care am găsit-o. De ce „din nefericire”? Pentru că, citind-o, interesul pentru Hesse a cunoscut o nouă ascensiune. Plănuiesc, deci, să îmi întregesc colecția și am convingerea că este, într-adevăr, autorul meu preferat la momentul actual.

(Sursă poză:https://www.instagram.com/p/BIMjUAyjv43/, pentru că nu am putut să o fotografiez)

    Cartea dezvăluie traseul existențial al personajului eponim, fiul unui brahman, care se dedică  descoperirii adevărului, nemulțumit de învățăturile care i se aduc. Alături de bunul său prieten, Govinda, părăsește ținutul natal, mergând după samani, însă, la scurt timp, se desprinde de aceștia, înțelegând că filosofia lor nu corespunde cunoașterii absolute. Auzind despre Gautama, un înțelept al vremii, pleacă alături de Govinda și devine discipolul acestuia. Nici de această dată neofitul nu va descoperi împlinirea în vorbele și învățăturile înțeleptului și, despărțindu-se de tovarășul său (care decide că menirea lui este să rămână), alege să trăiască după propriile principii. Va cădea pradă plăcerilor trupești, cunoscând-o pe frumoasa Kamala, cea care îi va marca destinul. Viața lui Siddhartha va continua alături de luntrașul Vasudeva, al cărui loc va ajunge să îl ocupe, învățând din înțelepciunea naturii și a simplei șanse de a fi.

    Lumea era mai frumoasă dacă o priveai așa, fără să cauți nimic, așa, simplu, așa, copilărește. 

  Revederea cu Govinda va echivala cu o privire retrospectivă asupra evoluției amândurora, reliefând tainele pe care, în efemeritatea lor, au avut răgazul de a (și) le dezvălui. Ceea ce îi unește și, totuși, îi desparte este dorința de a se împlini spiritual. Dacă Govinda caută în permanență sprijinul unui maestru, Siddhartha devine el însuși un înțelept pentru că, după o sumă de încercări eșuate, înțelege că desăvârșirea prin alții nu este posibilă, totul depinzând de propriul spirit. Chinuit de setea adevărului deplin, tânărul de odinioara află că  singura șansă de înălțare a ființei este iubirea, cea care face existența suportabilă.

    A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

     

    Pătrunzând în labirintul operei lui Hesse, descoperi o puternică influență a filosofiei budiste. Personajele, poveștile și învățăturile care fundamentează scrierea sunt inspirate din Budism și capătă o deschidere cu atât mai mare în ochii cunoscătorilor. Cu toate acestea, pentru a simți greutatea creației sale nu este obligatoriu să porți un asemenea bagaj de cunoștințe. „Siddhartha” are rezonanță în sufletele oricărui cititor, pentru că ascunde o morală înduioșătoare prin personaje cu care omul modern ajunge să se identifice. Ne aflăm în căutarea cheii unui mister care sălășluiește în noi și ne petrecem viața încercând să dezlegăm enigma, uitând că răspunsul stă în suflet. Iubirea este aripa care ne lipsește și pe care o ascundem în noi, incapabili să o dezrobim. Ea, sugerează Hesse, este cheia tuturor adevărurilor.
    O lectură covârșitoare prin sublimul mesajului, simplă prin formă, nobilă prin stil. Cu alte cuvinte, o capodoperă asupra căreia ar trebui să reflectăm, descoperind-o și, totodată, descoperindu-ne. Iar pasionaților de film, le dau de veste că a fost și ecranizată în 1972. 
 

    Scrierile lui Hermann Hesse au reprezentat întotdeauna pentru mine o oază de liniște și calm, un loc feeric, rupt de realitatea încrâncenată, în care am descoperit valorile primordiale în expresia lor cea mai frumoasă. Deși nu i-am parcurs toate operele, iar întâlnirea cu celelalte a avut loc undeva, destul de departe de prezent, Hermann Hesse rămâne unul dintre autorii mei preferați pentru simplitatea și măiestria cu care conturează lumi și personaje memorabile. „Narcis și Gură-de-Aur” este, cu siguranță, cartea mea de suflet, la care mă întorc ori de câte ori am ocazia, cu același entuziasm, cu aceeași curiozitate a copilului care încearcă să înțeleagă lumea. 

     Întreaga operă stă sub semnul antitezei stabilite la nivelul celor două personaje.Narcis (devenit abatele Ioan) își dedică viața slujirii lui Dumnezeu, fiind sumă a numeroase calități intelectuale și spirituale, care îl recomandă pentru un astfel de parcurs existențial. Gură-de-Aur este adus la mănăstire de către tatăl său, însă ajunge să cadă pradă plăcerilor facile. Un adevărat reprezentant al hedonismului, tânărul va lega relații cu diverse femei întâlnite în pribegie. Drumul său inițiatic este amprentat de lipsa mamei, transformată în rană pentru tânărul dezorientat. Figura maternă, devenită obsesie, și dorința de a se salva, de a da un sens propriei existențe îl determină pe Gură-de-Aur să își petreacă ultimele zile în altarul artei, sculptând cu un talent care îl întrece pe cel al maestrului său. 

     Fără mamă nu se poate iubi.Fără mamă nu se poate muri. (pagina 315)

     Salvarea va veni într-un moment neașteptat, chiar din partea lui Narcis, vechiul său prieten și dascăl care încearcă să îi imprime neofitului din valorile sale, încearcă să îi explice viața și sensul ei, dar strădania lui va eșua, pentru că timpul este necruțător cu discipolul (cu siguranță, însă, Gură-de-Aur devine, prin Narcis, mai înțelept...). Discuțiile dintre cei doi fundamentează adevărate concepte și teorii filosofice, eternizându-se. Cititorul descoperă, deci, nu numai două destine cutremurătoare, impresionante prin opoziția dintre ele și, în cazul unuia, prin sfârșitul fulgerător, ci și un tezaur moral, etic, ce se constituie din lecții de viață atât de actuale. Dincolo de „teoria” prieteniei, a alegerii, a artei, impresionantă este cea a religiei, mai cu seamă a legăturii omului cu divinitatea. Hesse reliefează o adevărată filosofie a spiritualității chiar prin antiteza dintre cele două personaje, prilej cu care creează două tipuri umane: un fel de homo religiosus și om areligios (dacă urmăm concepția lui M.Eliade). Gură-de-Aur ezită în credința sa, caută o certitudine tocmai din nevoia de a-și împlini parcursul inițiatic. Cunoașterea lui Dumnezeu este un prim pas, iar ajutorul venit din partea lui Narcis calmează „apele” sufletești ale tânărului:

   -Continuă, zise Narcis, ai promis și trebuie să-ți împlinești promisiunea. Nu ai de ce să te întrebi dacă Dumnezeu îți ascultă rugăciunea sau dacă acel Dumnezeu, pe care ți-l poți reprezenta, există în fond sau nu. Și nici n-ai de ce te gândi că strădaniile tale sunt copilăroase(...).În vreme ce cântă, nimeni nu stă să se gândească dacă este sau nu de folos cântecul lui, ci cântă pur și simplu.La fel trebuie să te și rogi. (pagina 289) 

   

     Temele  sunt multiple și receptarea lor depinde de unghiul de abordare ales de cititor, motiv pentru care nu doresc să dezvălui esența (evident, așa cum am perceput-o eu), lăsându-vă celor interesați șansa de a reflecta asupra sensurilor. Trecând în sfera „formei”, încântător mi s-a părut stilul, același cu care autorul își obișnuiește cititorii. Romantic german, influențele curentului se răsfrâng în pasta operei sale. Metaforele, simbolurile și aluziile sunt întâlnite la tot pasul, iar descrierile minuțios create completează tabloul medieval, oferind cărții acea candoare specifică lui Hermann Hesse (deși, pentru mulți cititori, abundența descrierilor poate fi deranjantă, mai ales că dialogul este suspendat în favoarea lor). Romanul pare o poezie întinsă de-a lungul celor aproximativ 400 de pagini. Emoție, sensibilitate, puritate...toate descriu stilul inegalabil prin care Hesse rămâne un model în literatura universală.

    Miraculos, gândi el, iată, fiecare dintre miile de frunzulițe și-a împuns, în propria sa ființă, micul său cer înstelat, delicat ca o broderie. (pagina 74)

     Este anevoioasă încercarea de a recenza o carte atât de complexă, care, de fapt, nu are nevoie de prea multe cuvinte pentru a convinge pe cineva să o parcurgă. Romanul lui Hermann Hesse este cu și despre suflet, despre metamorfoza spiritului, despre alegeri și moduri de viață. Nu este un roman greu prin prisma stilului sau a vocabularului, ci prin prisma tulburătorului mesaj pe care îl cuprinde între file. Destinul personajelor nu poate fi acceptat sau înțeles de oricine, de aici și eventualul conflict cu cititorul. Pentru cei pasionați de filosofie, psihologie și spiritualitate, „Narcis și Gură-de-Aur” este un must-read (asemenea tuturor cărților semnate de Hesse), însă, pentru cei care nu se declară împătimiți ai „labirinturilor” literare, lectura nu este tocmai lejeră.