Corectam zilele trecute câteva compuneri și, printre subiecte, se găsea și o cerință care te îndemna să îți imaginezi grădina ideală. Dintotdeauna mi-a plăcut să scotocesc internetul în căutare de idei de inspirație pentru casă sau grădină (grădina pe care...nu o am. Încă). Așa am descoperit site-ul Biano.ro care mă face să plâng cu un ochi și să râd cu altul, vorba scriitorului. Biano.ro este un portal ce reunește tot soiul de piese de mobilier, decorațiuni și accesorii, atât pentru casă, cât și pentru grădină. Și, ca lucrurile să fie mai interesante, m-am gândit să „proiectez” posibila grădina a unui personaj literar: mondena Mathilde, din cartea Annei Gavalda, „O viață mai bună”. (click pe poză pentru produse)

     Tonurile dominante ar fi, cu siguranță, cele deschise, pentru că Mathilde iubește stilul elegant, care îmbină clasicul cu modernul. Am găsit o grămadă de piese pe alb și crem, care mi se par perfecte pentru o grădină luminoasă. Cu siguranță că, în grădină ei, Mathilde ar organiza tot soiul de petreceri relaxa(n)te, astfel că ar avea nevoie de un set încăpător de mobilier pentru exterior. Cel pe care l-am ales, are opt scaune și o masă suficient de încăpătoare pentru invitații ei. Și, cum va locui alături de un bucătar, un grătar este nelipsit, iar setul de picnic se potrivește perfect pentru momentele ei de reverie și de romantism. 

    Pentru o atmosferă intimă, câteva felinare solare, colorate, în contrast cu albul pieselor de mobilier, ar completa perfect peisajul. De asemenea, un balansoar fancy i-ar putea servi pentru serile lungi în care își povestește episoadele romanțioase, la telefon, cu prietenele ei. Cum ar putea lipsi din grădina Mathildei o piscină? Sigur, încă nu e suficient de bogată pentru o piscină propriu-zisă (dacă ar fi păstrat valiza cu bani?), dar poate oricând să includă una gonflabilă, cu un preț accesibil. La urma urmei, nu e chiar atât de pretențioasă...Florile și micile decorațiuni de efect sunt un must pentru o fashionistă ca Mathilde; va găsi tot ce visează pe https://www.biano.ro/produse/gradina.

    Dragă Mathilde, noroc cu Biano.ro! Cu sau fără valiza cu bani, vei găsi aici la prețuri accesibile toate obiectele de care ai nevoie pentru a-ți decora casa și grădină, ca să ai unde și despre ce să le povestești prietenilor tăi. 

    Am învățat să citesc pe covorul bej, pufos, din sufragerie, în timp ce scrisul mi-l exersam la un birou de lemn, decorat în nuanțe de albastru, sub atenta supraveghere a bunicii care nu ierta nicio greșeală. Nu știu dacă m-am prins de la început că viața mea avea să fie o călătorie prin Litere, dar cu timpul fiecare pas mă purta într-acolo. În clasa a treia, am nimerit, nu mai știu cum, la un cenaclu literar pentru copii și adolescenți. Priveam cu o oarecare ciudă partea consistentă a cenaclului: tineri de 15-16 ani, care începuseră deja să publice, în timp ce eu mă pierdeam printre epitete metaforice și încercam să înțeleg care e treaba cu poezia lui Nichita. Îmi dau seama că cenaclul a fost ca o gură de apă care aproape că m-a înecat (nu eram pregătită pentru tot ce am primit atunci), pe când încercam să învăț să înot. Și am învățat. 

   Au urmat alte episoade-cheie, cum ar fi orele de română din gimnaziu și liceu, olimpiadele naționale și internaționale, Centrul de Excelență, voluntariatul în orfelinate din orașul meu și cumva toate mi-au strigat că trebuie să merg la Facultatea de Litere. Era o continuare firească a drumului spre care îmi orientam deja toate eforturile, tot timpul, toată energia. Primesc adesea întrebări despre ce înseamnă să fii student la Litere și chiar dacă răspund ori de câte ori sunt întrebată, am simțit nevoia să scriu o postare care să ajungă la cât mai mulți dintre cei care se visează pe băncile Amfiteatrului Odobescu, în care îmi petreceam timpul aproape zilnic. Am lansat, așadar, o sesiune de întrebări (pentru care vă mulțumesc) și sper ca răspunsurile mele să vă ajute să aveți o imagine mai clară asupra vieții de student la Litere. În partea a doua a articolului, pe care o voi publica în curând, voi prezenta și alte aspecte legate de viața studențească.

1. Cum ajungi student la Litere?

     La Română-Limbă străină, în ultimii ani admiterea a fost pe bază de dosar, în timp ce la CRP (Comunicare și Relații Publice) se obișnuia să se susțină un examen. Pentru a afla informații actualizate, vă îndemn să consultați site-ul facultății (pentru Facultatea de Litere a Universității din București, pe care am absolvit-o, site-ul este litere.ro). Eu am intrat pe loc de olimpic, așa că am „ars” cumva aceste etape. Aceeași recomandare pentru întrebările privind cazarea și bursele.

2. Ce cursuri urmezi la Litere?

    Din nou, depinde de specializare. Eu am urmat în paralel două specializări. La specializarea Limbă și literatură română-Limbă și literatură franceză, aveam cursuri de literatură (română și franceză), de limbă (în funcție de semestru, am studiat lexicologie, morfologie, sintaxă, pragmatică etc.), teoria literaturii, etnologie, traduceri. Limba străină diferă în funcție de opțiune; când m-am înscris, îmi amintesc că erau disponibile: engleza, germana, portugheza, rusa, spaniola, franceza, latina. La Comunicare și Relații Publice grila de „materii” este diferită; aveam cursuri de relații publice, de comunicare, de antropologie, opționale de social media sau relații publice în sfera politică. Pentru a vedea toate cursurile, cel mai simplu este să accesezi litere.ro și să cauți planurile de școlarizare.

3. Ce cursuri ai repeta?

    Mi-ar plăcea să retrăiesc experiența cursurilor de limbă (îndeosebi lingvistică generală, morfologie și sintaxă) și de Teoria literaturii. De la CRP, mi-ar plăcea să repet cursurile de Antropologie culturală, Teorii ale comunicării și Comunicare mediatică. Deși nu credeam că voi ajunge să spun asta, îmi lipsesc și orele de seminar de la limba B (franceză).

4. Sunt multe cărți de citit? Trebuie să citești tot?

    Când urmezi o dublă specializare (sau triplă, în cazul meu), te angajezi într-o luptă care necesită efort constant. Bibliografiile sunt stufoase, îndeosebi la cursurile de literatură și, adesea, sunt dublate de cele de seminar. Am încercat pe parcursul celor trei ani să acopăr integral bibliografiile, dar nu am reușit de fiecare dată. Am acordat de multe ori mai multă atenție bibliografiei de seminar, pentru că citeam săptămână de săptămână, fiind activă la discuții, iar din bibliografia de curs selectam ce consideram pentru a „umple” golurile, acolo unde simțeam că nu am acumulat suficientă informație. La CRP lucrurile au fost mai relaxate, bibliografiile mult mai scurte, astfel că le puteam parcurge integral.

5. Cum arată sesiunea la Litere?

    Eternele sesiuni...Câte emoții aveam în acele perioade! Dacă la CRP lucrurile erau mai așezate, având aproximativ 6 examene pe semestru, la Română-Franceză simțeam că orele au intensitatea unei... secunde. Mă simțeam adesea copleșită și mereu îmi era teamă să nu ratez ceva. Se adunau cam 12 examene, planificate uneori nefericit, pentru că au existat perioade în care aveam 3-4 zile la rând examen. Urmând în paralel cele două secții, mi s-a întâmplat să am și 3 examene în aceeași zi. Preferatele mele erau examenele orale, pentru că îmi plăcea să intru printre primii și să mă eliberez de tot stresul acumulat. La urma urmei, nicio sesiune nu este un capăt de lume; presiunea pe care o simțeam era nutrită de dorința de a obține notă maximă (o dorință pe care o socotesc acum banală și naivă, dar care pe atunci era importantă și mă motiva). Secretele unei sesiuni reușite sunt frecvența la cursuri, notițele și parcurgerea bibliografiei, dar nu în maniera „tocitului”, ci problematizând în permanență.

6. Care a fost cea mai mare împlinire în timpul facultății? Dar cea mai mare dezamăgire?

    Anii de facultate au fost o perioadă dificilă pentru mine din punct de vedere emoțional: obișnuită să fiu în preajma alor mei, m-am trezit într-un oraș aproape de cel natal, dar pe care îl cunoșteam prea puțin, în care pierdusem contactul cu mulți dintre prietenii din liceu, iar lipsa timpului agrava totul. Am avut perioade în care împlinirile s-au ținut lanț și perioade în care șirul de dezamăgiri (față de mine, în primul rând) părea infinit. Totuși, cea mai mare împlinire cred că a fost bursa Erasmus, care mi-a oferit șansa de a studia timp de un semestru în Franța, o perioadă definitorie pentru parcursul meu ulterior. În privința dezamăgirilor, cea mai mare cred că a fost cea legată de oameni, de cercul de oameni pe care mi-l imaginasem altfel, plin de studenți pasionați, cu idealuri înalte, motivați. Existau, desigur, astfel de persoane, dar într-o proporție mai mică decât speram.

7. Cum ți s-a părut modalitatea de abordare a literaturii române pe parcursul celor trei ani?

    Am avut profesori diferiți în fiecare semestru, astfel că modalitatea de abordare a cunoscut variabile. Mai mult decât cursurile propriu-zise, îmi plăceau orele de seminar, pentru că aveam șansa de a dezbate, de a comenta pe baza textelor din bibliografie. Cursurile mele preferate de literatură au fost Literatură veche (deși mulți dintre colegii mei nu au apreciat cursul) și Literatură interbelică: primul pentru că îmi dădea impresia unei povești continue, al doilea pentru abordarea nonconformistă, modernă, pentru interdisciplinaritate.

8. Gramatica studiată în facultate este diferită de cea din gimnaziu/liceu?

    În facultate studiezi gramatica actuală, „modernă”, a limbii române, pe când în școală se predau concepte și aspecte care țin de gramatica tradițională. Există, da, diferențe, dar dacă stăpânești gramatica tradițională, îți va fi ușor să înțelegi modificările. Este, oricum, un lucru bun, pentru că programele școlare încep să includă aspecte din gramatica nouă (mult mai clară și mai bine structurată, după părerea mea).

9. Care a fost profesorul din facultate care te-a marcat cel mai mult?

    Ar fi nedrept din partea mea să fac o clasificare, pentru că fiecare profesor, chiar dacă am rezonat sau nu cu ideile sale, m-a marcat într-un fel sau altul. Am, desigur, profesori dragi; cu mulți dintre aceștia țin legătura (chiar și pe rețelele sociale) și îi am ca reper pentru cariera mea.

10. Ce trebuie să știi când vii la Litere? Contează ce/cât ai citit până atunci?

    Trebuie să știi, în primul rând, să fii deschis. Facultatea de Litere este un loc în care trăiești, respiri, simți idei. Sigur, poți fi sau nu de acord cu ele, dar este esențial să îți șlefuiești creativitatea, spiritul critic și, evident, cultura (literară și nu numai). Orice experiență anterioară este un avantaj; cu cât bagajul cultural, teoretic ș.a.m.d. cu care vii este mai bogat, cu atât călătoria va curge mai ușor. Dar mai presus de ea, trebuie să ai o minte deschisă, liberă, să fii curios și să îți placă să citești într-o manieră aplicată, adică punându-ți întrebări și lăsându-te modelat de lecturi.

11. Care sunt oportunitățile după angajare? În timpul facultății poți lucra?

    Voi începe cu a doua întrebare. Orarul este destul de aglomerat, iar prezența este obligatorie (măcar în proporție de 50% la curs; la seminar, se cer, de obicei, mai multe prezențe, dublate de activitatea la oră). Prin urmare, este destul de dificil să lucrezi (cel puțin full-time), dar dacă ești o persoană organizată și găsești un job part-time, cu program flexibil, ai șansa de a te descurca. Nu cred că poți face, însă, performanță dacă nu ești activ și implicat în tot acest proces academic; de aceea, eu am evitat să mă angajez în acești ani, dar tocmai în anul al III-lea, am început să lucrez ca profesor într-o fundație (un paradox, dar programul flexibil mi-a îngăduit acest lucru). 

    Evit să ofer un răspuns primei întrebări. Este o întrebare care mă irită, pentru că cei mai mulți tineri nu înțeleg un aspect destul de simplu. Nu facultatea pe care o urmezi este „responsabilă” să îți asigure un job. Singurul responsabil ești chiar tu. Talentul, competențele, abilitățile, implicarea ta în diverse proiecte, valorile în care crezi, principiile pe care le ai și, desigur, buna pregătire te ajută să găsești un loc de muncă. Lista de posibilități este lungă (poți lucra în învățământ, în presă, în mediul ONG, în multinaționale, în sfera comunicării, a traducerilor etc. etc.), dar relativă: nimeni nu îți poate asigura că vei obține un job, pentru că totul depinde de felul în care profiți de această perioadă și de dezvoltarea ta. Există „un loc sub soare” pentru toți, iar dacă ești dedicat și bine pregătit, lucrurile vor veni de la sine.

Sursă foto: Litere.ro

    Cine-ar crede că între un puști și o vulpe s-ar putea închega una dintre cele mai frumoase prietenii din literatura mondială?

    Ceea ce reușește Sara Pennypacker în „Pax” (roman apărut în română la Editura Arthur, bestseller New York Times) este îl transpună pe cititor într-o poveste emoționantă, din care să simtă că face parte cu toată ființa, lasându-i la final ceva lacrimi, o ecuație stranie („Doi nu înseamnă neapărat doi”) și o lecție despre o prietenie atipică, dar în care inevitabil se va regăsi.

    Peter este un copil aparent obișnuit: îi place să joace baseball, nu se înțelege grozav cu tatăl său, are o încăpățânare specifică vârstei și se luptă cu tot soiul de amintiri și de emoții pricinuite de pierderea mamei sale. Găsirea lui Pax, un pui de vulpe rămas și el orfan, schimbă coordonatele existenței banale a lui Peter. Odată ce tatăl său pleacă la război, Peter se vede nevoit să se despartă de Pax. La o margine de drum, cei doi își iau la revedere obligați de decizia nechibzuită și egoistă a adultului. Pax rămâne în compania unui soldățel de jucărie, iar Peter, în compania dorului și a regretului de a-l fi părăsit pe vulpoiul său. Fără să se gândească prea mult, hotărăște să fugă din casa bunicului și să îl regăsească pe Pax, dar aventurile abia acum încep. Un picior rupt îi va da toate planurile peste cap, dar îl va învăța lecția răbdării, pe care i-o va preda excentrica Vola. În paralel, în pădure, viața lui Pax devine o luptă de redefinire, de descoperire a rădăcinilor: Zbârlita și fratele său, două vulpițe obișnuite cu sălbăticia, îl vor însoți pe Pax pe parcursul drumului său inițiatic.

    Grozav de greu. Cele mai simple adevăruri sunt greu de înțeles atunci când este vorba despre tine însuți. Fiindcă dacă nu vrei să știi adevărul, vei face tot ce-ți stă în putință ca să-l ascunzi. pag. 176

    Le-am recomandat „Pax” elevilor mei. Cei mai mulți au găsit-o încântătoare, dar tristă. Alții, au acuzat-o pe Pennypacker de un spirit al previzibilului care bântuie cartea. Mi-am dorit ca elevii mei să o citească pentru că am văzut în povestea vulpoiului o minunată ilustrare a maturizării, a devenirii. „Pax” este o lectură ușoară ca stil, dar greoaie din punctul de vedere al digerării lecțiilor pe care vrea a le transmite. Curajul, evoluția, hotărârea și, evident, prietenia (cu tot ce implică ea: încredere, loialitate ș.a.m.d.) sunt valori pe care personajele Sarei Pennypacker le întruchipează. 

    Capitolele se succed după o logică simplă, dar isteț aleasă: un capitol prezintă aventurile lui Peter, celălalt, în paralel, aventurile vulpoiului rătăcit. Punctul de tangență este dorul. „Pax” este o carte despre căutare. Sigur, căutarea vulpoiului este evidentă, dar dincolo de aceasta, atât Peter, cât și Pax se află în căutarea propriilor firi, ființe. Ambii pășesc pe un drum al maturizării, din care ies mai înțelepți și curajoși, chiar dacă pierd o parte despre care niciunul nu și-ar fi imaginat că se va destrăma. 

    Față de multe dintre cărțile pentru copii și tineri cu teme asemănătoare, „Pax” are o profunzime și o sensibilitate de nebănuit. Un soi de basm modern, transpus pe fundalul războiului (interior și exterior), romanul Sarei Pennypacker este o excelentă lectură în care dorul, iubirea și spiritul de sacrificiu se împletesc înduioșător.

    Să mă anunțe cineva dacă se organizează vreun concurs pentru cel mai împrăștiat deținător de blog, căci m-aș califica fără îndoială și aș avea șanse mari să câștig. Gândul ăsta de a scrie, impresia (falsă?) că aș avea ceva relevant de spus pentru X persoană de pe internet m-au făcut să îmi deschid un blog undeva pe la 12 ani. Nu vreau să îmi aduc aminte despre ce postam (mă visam, oricum, un Sofocle mai mic), dar esențial este că legătura mea cu tot ceea ce înseamnă blogging se întinde pe o perioadă de timp mai mare decât orice alt hobby pe care l-am îmbrățișat în ultimii ani. 

    Am început să scriu Printre(G)Rânduri în liceu; mă visam editor, profesor și aveam un milion de gânduri amestecate cu privire la blog, dar de fiecare dată același „pumn” în stomac, aceleași bătăi nebune de inimă când urma să public un articol, de parcă tot ce aveam să devin depindea de ceea ce scriam. În fine, între timp m-am debarasat de asemenea gânduri, am învățat să scriu în funcție de publicul targetat, de nevoile și de interesele lui, dar mai presus de orice, am scris în maniera în care mi-ar fi plăcut să citesc un asemenea blog.

Sursă foto: https://larapaulussen.tumblr.com/ (Lara Paulussen)

    Și când lucrurile mergeau mai bine ca nicicând, când colaborările și „faima” digitală curgeau      depășindu-mi așteptările, a intervenit el. 

    Orgolios ca întotdeauna, veșnic grăbit, deloc înțelegător, mi-a răpit plăcerea de a scrie. Mi-a spus, evident, că nu o să mă aștepte, că nu îmi îngăduie să continui articolele și că e nevoie de o pauză de la tot ce ține de blog. Și-așa el, timpul, m-a desprins o bună bucată de vreme de articolele mele și de entuziasmul de odinioară care alimenta fiecare postare.

    Ceva bun a făcut și timpul ăsta. M-a ajutat să devin. Visul sub cupola căruia am început Printre(G)Rânduri s-a împlinit: am avut șansa de a fi editor, am devenit profesor de limba română și îmi continui studiile în cadrul unui program de masterat despre editarea de carte. Din tot peisajul ăsta al împlinirii, lipsea ceva. Mhm. Ipostaza de blogger.

      Așa că m-am întors, cu același entuziasm caracteristic, (poate) cu ceva mai multă inspirație și (cu siguranță) cu mai multă experiență și deschidere. Deși gândul schimbării se întrevederea iar, Printre(G)Rânduri merge mai departe și e onest, cred, să meargă sub aceeași formă sub care a și început. 

  Obișnuiam să îmi încep compunerile școlărești despre toamnă cu o descriere pompoasă a „peisajului autumnal”, nuanțat în galben, ruginiu și arămiu, cu toate că nu am fost niciodată o împătimită a frigului (autumnal și el, desigur, căci ăsta era cuvântul-cheie). Am preferat dintotdeauna să privesc toamna de dincolo de fereastră, din camera unde mă bucuram de o carte bună și de o ciocolată caldă, în timp ce mă ascundeam în pătura pufoasă.

  Lucrurile nu s-au schimbat; e drept, mă ocup încă de compuneri (dar norocul este că elevii mei sunt mai inventivi de-atât) și, deși iubesc toamna, prefer să mă bucur de ea din casă, unde am grijă să îmi pregătesc întotdeauna un loc cozy. Inspirația rodește si ea. Nu sunt vreun mare designer, dar am ajutoare de nădejde: Pinterest, Instagram și, pentru a pune planul în aplicare, FAVI.ro. Atât site-ul, cât și pagina lor de Instagram e un bun punct de pornire pentru orice redecorare.

   Rețeta de anul acesta cuprinde ingredientele esențiale: confort, căldură și relaxare pentru acele puține zile libere de toamnă de care mă mai bucur. Odată cu toamna, în casa mea răsar lumânările parfumate: măr, scorțișoară, vanilie, arome pe care le asociez cu frigul. Sub tot felul de forme, cu arome dintre cele mai „tomnatice”, lumânările parfumate se îngrămădesc pe FAVI. Favorita mea, ca în fiecare an, rămâne cea de sezon, de la Yankee Candle.

  Sigur că nu pot lipsi păturile pufoase și pernele decorative; dacă am reușit să mă opresc asupra unei singure pături, la capitolul perne m-am rătăcit (o nouă pasiune se ivește?). Fie că optați pentru un model clasic, mai elegant, fie că vreți perne simpatice, precum cea de mai jos, un lucru e cert: nimic nu e suficient de cozy fără un maldăr de perne.

  Pentru diminețile răcoroase, în care vreau să mai amân puțin confruntarea cu toamna, m-am gândit să îmi cumpăr o tavă pentru micul dejun. O vedeam mereu prin filme, pe când eram copil, și îmi doream una, dar mâncatul în pat nu era un obicei prea agreat de familia mea (nici măcar cu o tavă specială, deh!). Am ales un model potrivit pentru un cititor:

  

    În timp ce căutam idei de decorațiuni, am dat peste secțiunea dedicată fotoliilor și balansoarelor. Dacă data trecută am investit într-un fotoliu colorat și pufos, de această dată am ales un balansoar (în tonul melancolic al anotimpului, nu?). Deja visez la serile reci de octombrie, în care să mă odihnesc, după o zi plină, în balansoar, alături de Hesse sau Tolstoi și de o cană generoasă de ciocolată caldă cu bezele.

    

    Pentru colțul meu cozy, m-am gândit că nu ar strica să adaug și un tablou. Nu de familie. Nici vreun portret al pisicii. Un tablou modern, de toamnă, în ton cu timpurile. Multe modele mi-au atras atenția, dar cel de mai jos m-a cucerit (oare de ce?):

    „I-auzi cum mai plouă,/ Ce melancolie!”, vorba lui Bacovia. Un suport pentru umbrele nu strică nimănui în astfel de vremuri și, dacă e și în formă de pisică, cu atât mai bine: tabloul e complet.

  Gata! Am pregătit totul pentru ca toamna să se instaleze; rămâne doar să strângem lecturi bune (revin curând cu recomandări tomnatice), în compania cărora să ne bucurăm de ea, cuibăriți în colțul cozy decorat cu ajutorul FAVI.ro.

  Dacă aș fi trăit alte vremuri, vremuri dintre-acelea care m-ar fi obligat să fiu nomadă, cu siguranță că...n-aș fi fost. Mi-aș fi găsit pe undeva un adăpost retras și m-aș fi agățat cu disperare de el. Nu știu ce zodii sau planete mă guvernează (și nici nu cred în ele), dar schimbările „de domiciliu” nu fac obiectul hobby-urilor mele. Una peste alta, pe scurt, ne-am mutat. Eu și câteva multe teancuri de cărți, care nu au părut nici ele prea încântate de diferența de peisaj.

  Astfel că după ce mi-am înghesuit viața într-un apartament nou, a rămas problema buletinului cărților mele. Sigur, cele mai multe au rămas acasă (despre noua casă nu-mi vine încă a vorbi în acești termeni), dar o bună parte m-au însoțit și au umplut armonios rafturile. Și totuși camerelor le lipsește ceea ce mi-am dorit cel mai mult...lucrul pe care îl proiectam mai înainte de a-mi imagina orice alt colț al casei...și singurul lucru sau loc pe care n-am reușit (încă) să îl organizez. Colțul de citit, bineînțeles.

  Site-urile de mobilă și decorațiuni îmi domină lista de History de câteva luni, iar dintre ele cel pe care intru cu insistență este portalul FAVI.ro, un site prietenos care reunește întruchipările tuturor ideilor mele decorative. Nu că aș fi vreun designer de interior, dar imaginația este singura pe care mă pot baza întotdeauna, cu atât mai mult cu cât e vorba despre colțul în care petrec cel mai mult timp (și care îmi e cel mai apropiat afectiv). 

  Cu speranța că Moș Crăciun sau vreunul dintre spiridușii lui acordă câteva clipe articolului meu (un soi de wishlist modest), împărtășesc cu voi câteva idei și articole interesante pe care vreau să le achiziționez (sau primesc *cough, cough*). Nu de alta, dar cărțile mele vor să iasă în „lume”.

  Pentru că vederea nu îmi este cel mai bun aliat, nu-mi pot imagina colțul de citit fără un lampadar, iar modelul de mai jos, cu „imprimeul” floral și aspectul minimalist (dar cu un aer ușor vintage) s-ar încadra perfect în peisajul sufrageriei mele.  

Odată rezolvată problema iluminării, trecem la cea a situării. Un fotoliu simplu, pufos și comod, într-o culoare caldă care să contrabalanseze cu griul și movul din cameră ar fi punctul central al colțului de lectură. L-am găsit și pe el pe FAVI, printre tot felul de modele (de la modern la vintage, de la culori blânde la nuanțe țipătoare sau texturi și modele îndrăznețe în funcție de exigențele și de specificul camerei):

 Un alt articol care nu se găsea neapărat în tabloul meu, dar care mi-a atras atenția în timp ce cotrobăiam pe site este această măsuță (raft?noptieră?), oricum, simpatică și numai bună de ținut o ciocolată caldă sau cărțile aflate în curs de citire:

  Secțiunea de decorațiuni rămâne, totuși, preferata mea. Cu toate că este greu să faci o ierarhie a paginilor de pe FAVI, pentru că toate sunt la fel de primitoare și de ingenioase prin multitudinea de variante din care poți alege, decorațiunile se situează în topul preferințelor mele. Tablouri, flori, tot soiul de postere, vaze sau lumânări care să transforme spațiul într-unul mai prietenos și deschis. Nu am reușit să mă decid asupra unui singur articol, dar am pus deja ochii pe câteva flori artificiale, vaze și mici decorațiuni pe care le voi cumpăra cu prima ocazie. 
  Fotoliu pufos+lampă generoasă+măsuță de adăpostit reviste și cafele aburinde+câteva decorațiuni de interior=rețeta sigură pentru un colț de lectură fericit, care să ne inspire și să ne îndemne să ne petrecem cât mai mult timp citind. Așadar, fie că aveți de gând să vă (re)organizați un spațiu de citit, fie că sunteți în căutare de câteva decorațiuni și/sau piese de mobilier care să vă completeze casa, FAVI vă este un prieten de nădejde, aducându-vă în mijlocul unor multitudini de idei și de articole croite pentru orice gusturi și exigențe în materie de design interior.  Promit să revin cu poze după ce colțul meu de citit va prinde contur. Până una-alta, nu încetez să mă inspir de pe FAVI și vă îndemn să procedați la fel.

    Mă trezesc în unele zile cu un gând care se lipește fantomatic de mine: nu am chef să citesc azi. Și nu am. O știu încă din momentul în care prima literă a sintagmei se configurează. E un soi de autosugestie (negativă, recunosc), dar ziua pornită cu un asemenea gând se sfârșește tot cu el. 

    Nu am chef de zilele sâcâitoare, nu am chef de aglomerația din metrou, îmi e peste mână să vorbesc cu X sau să merg spre Y...sau nu am chef să citesc; oscilez între o amorțeală și o simplă, banală, dar greu de recunoscut...lene. Nu mi-am propus niciodată să lupt cu mine în astfel de zile, nici să-mi fac un obicei din a le renega, pentru că lectura, pentru mine, e o stare. Un fel de casetă a cărei bandă, când sare, se întrerupe pentru o vreme și nu pot decât să mă chinui să o conving să funcționeze sau să aștept resemnată să își revină. Povestea e senină până în momentul în care cotidianul te constrânge și, în cazul meu, lectura, ca parte integrantă a activității tale, trebuie să se continue. Și atunci te întrebi inevitabil cum să îți (re)trezești apetitul și cauți, încerci, vrei...nicio idee. Prin urmare, articolul de astăzi este pentru cei care încă mai caută arme împotriva așa-numitului reading slump din partea unui cititor pasionat, dar cuprins în unele perioade de „lene intelectuală” și „mâncat” de teancurile de cărți care parcă nu se lasă citite.

Sursă imagine:Pinterest

    O vacanță de vară (e drept, acum destul de multă vreme) mi-am petrecut-o încercând să mă conving să citesc. Simțeam o poftă neobișnuită de a citi, dar după câteva rânduri, pagini, firul se destrăma. Mă blocam. Simțeam nevoia unei motivații venite din afara mea. Nicidecum intenționat, am descoperit pe atunci câteva canale de booktube și alte câteva bloguri de carte pe care am început să le „răsfoiesc”. Nu au fost suficient de pregnante încât să mă convingă să le urmăresc, dar au fost punctul acela din afară care a fixat, a refixat, pofta mea de lectură. Am urmărit ore întregi filmulețe după filmulețe, alternând din când în când cu câteva articole de blog și, cu fiecare opinie, recomandare, cu fiecare carte pe care o vedeam în mâinile altcuiva, strălucind sub licăririle privirii celui care vorbea și care prezenta atât de mândru noua sa „prietenie” livrescă, simțeam cum pofta de a citi pulsa. 

    Într-o altă vară, nu atât de îndepărtată, m-am supărat pe cărțile mele. Le condamnam că nu sunt suficient de... pentru a le citi; nu-mi mai trezeau interesul, erau anoste și odată cu ele asemenea eram și eu. Drept urmare, m-am afundat într-un reading slump care, pe cât de relaxant a părut la început, după un an de citit mai degrabă sub presiune decât din proprie inițiativă, pe atât de dificil s-a dovedit a fi de abandonat. Dar evadarea a avut loc! Librăriile din orașul meu (mai cu seamă una, cea mai dragă mie – este vorba despre o librărie Humanitas) m-au ajutat să mă ridic din prăpastie. Vizitele în librării acționează ca un medicament. Se instalează în tine o plăcere involuntară de a merge acolo, un bine fără de care de la un punct încolo nu poți funcționa. Simpla privire a rafturilor pline, mirosul de hârtie nouă, drăgălășenia semnelor de carte strecurate printre cărți, ochii celor care caută și ei o scăpare (de ei, de lume...) te încântă, te prind în jocul lor și-ți amintesc de motivele pentru care ai ales să fii cititor. Și pentru care merită să rămâi.

     Dar mai presus de bloguri, filmulețe, librării, ceea ce te inspiră cel mai puternic să citești sunt oamenii. Printre forțele care se strecoară în noi, găsim și această putere salvatoare care, deși nu funcționează aproape niciodată asupra sinelui, funcționează asupra altora. Ia-ți geanta, biletul de autobuz și, după un search pe Facebook sau Google, mergi la evenimentele de carte din orașul tău. Lasă acasă timiditatea (nu e loc pentru ea între cititori) și participă la cercurile de lectură din apropiere. Vorbește despre cărți sau, dacă orice urmă de curaj te-a abandonat pe drum, ascultă-i, privește-i, simte cum simt lectura. Sau, dacă ești un șoarece de bibliotecă ceva mai modern, virtual, fă-ți „abonament” la grupurile de Facebook sau pe       site-urile  dedicate împătimiților de lectură (GoodReads poate fi un aliat bun, mai ales datorită target-ului pe care ți-l impui și care te poate ambiționa) și urmărește-le din umbră discuțiile sau fii parte din ele. Iar dacă ai în jurul tău prieteni cititori, invită-i la o cafea și la o conversație cu și despre cărți.
     ...și, totuși, dacă nu există nicio constrângere care să te îndemne să cauți cu disperare un motiv, un mod, o soluție pentru a-ți reactiva statutul de cititor, oferă-ți un răgaz, o pauză, permite-ți să te ții o vreme departe de cărți; forțarea nu duce decât la înghețarea lucrurilor, după cum înțelept nota Daniel Keyes. Plonjează spre cinematografie, muzică sau pur și simplu spre viața de zi cu zi; observă, învață, simte ce și de ce simt ceilalți și după o vreme, timpul te va arunca din nou în brațele lecturii. Cititor nu te naști, dar cititor mori. După o lună, un an, zece, după o tinerețe în care ai pus cititul pe pauză, te vei regăsi cititor. Trebuie doar să nu îți fie teamă.

    

   Asculți obsesiv aceeași melodie și, de la un punct încolo, ai tendința de a o relua, chiar dacă nici nu a trecut bine de jumătate. Bei același sortiment de cafea, din aceeași cană, de ani de zile, dar azi, tocmai azi, brusc licoarea ți se pare fadă. Ți-ai propus să fii așa și nu altfel și, după mult timp, ți-a reușit, dar parcă nici așa nu e cum ar trebui. E nevoie de ceva nou. Întotdeauna. 

   Mi s-a făcut dor să scriu pe blog după o perioadă în care l-am lăsat în paragină, să se descurce singur cu ce i-am oferit până într-un punct. De atunci încolo s-au întâmplat multe și blogul nu a mai reprezentat, se pare, o prioritate, deși a fost zilnic pe lista de gânduri. Dar nu în aceeași formă, nu așa.  Da, am avut și am nevoie de un soi de replay, nu pentru că m-aș fi îndepărtat în vreun fel de cărți sau de plăcerea de a scrie despre ele, ci pentru că nu am găsit o formulă suficient de convingătoare pentru mine, o formulă care să mă facă să continui. Și așa, nu știu de unde, mi-a venit ideea de a scrie despre fricile unui bookblogger, nu ca o justificare pentru alții, ci mai degrabă ca dintr-o nevoie de a mă elibera de ele în același mod în care le-am lăsat să mă lege.

 

 Sursă imagine:https://larapaulussen.tumblr.com/

    

Nu pare a fi greu să fii bookblogger. Pentru unii, nici nu este. Fie pentru că lejeritatea cu care scriu le asigură un oarecare confort și o oarecare detașare, fie pentru că nu se implică suficient cât să lase să se înrădăcineze în ei temeri. Citești, îți dai cu părerea. Atât? Pentru mine, nu.

     Cea mai mare temere cu care m-am confruntat de când mă joc de-a bookblogger-ul este forma sub care îmi redactez articolele și care se situează (în concepția mea idealizată) la granița dintre nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mi-am propus încă de la începutul proiectului să scriu cu o naturalețe prietenoasă, simplă, dar sinceră și deschisă, departe de rigorile unui stil pretențios și, mai cu seamă, departe de ceea ce scriu în mod obișnuit, în viața „academică”. Motivul acestei alegeri (pentru care sunt și, bineînțeles, pot fi judecată sau subestimată) derivă din țelul pe care mi l-am fixat: acela de a aduce cărțile mai aproape de oameni, trezindu-le interesul și ajutându-i să vadă lectura ca pe un prieten, nu ca pe o modă, obligație, necesitate. Pentru asta, nu e nevoie de citate critice, nici de exprimări pretențioase, de înșiruiri de neologisme, ci de o legătură care trebuie creată. Adesea când scriu pe blog mă gândesc la discrepanța dintre registre, la libertatea pe care mi-o acord aici și rigurozitatea la care apelez în alte contexte și îmi este teamă de felul în care pot fi receptată de către cei care poate că nu apreciază tipul de recenzie pe care eu îl îmbrățișez. Da, forma textului, exprimările sunt o sursă de temere la care aș adăuga obsesia pentru editarea și corectarea articolului înainte de a fi publicat. Pentru că ești bookblogger și se așteaptă de la tine (pe bună dreptate!) să oferi cea mai frumoasă variantă a limbii, dar nu de puține ori graba, oboseala sau neatenția îți pun piedici, îți mânâncă un spațiu, îți deplasează o virgulă sau uită să agațe „virgula” sub un s sau t.

    O altă temere izvorăște din lipsa de inspirație. Sunt zile, săptămâni, luni, în care nu îți vine să postezi, în care nicio idee nu trece „preselecția”, în care inspirația ta își ia liber și, odată cu ea, și tu. Sau, dacă ideile există, nu se așază în pagină cum ți-ai dori (și cât poate fi de frustrant!), parcă folosești o limbă de lemn și degetele ți se încurcă pe tastatură.  Timpul îți poate insufla și el frică; nu apuci să citești cât ți-ai dori, nu sfârșești la timp recenzia sau nici măcar lectura. Se întâmplă, da.

    Bineînțeles, feedback-ul. Ce vor spune? Ce vor crede? Cum vor primi articolul? Oricât de departe vrei să te ții de o astfel de temere, ea te încolțește de îndată ce publici. Esti om mare și, cum spunea Micul Prinț, iubești cifrele; nu pentru că ți-ar aduce vreun altfel de beneficiu (în cazul meu) decât satisfacția faptului că subiectul este interesant pentru publicul tău, dovadă numărul de accesări, comentarii... E o luptă în care te arunci și pe care o știi câștigată dacă publicul tău este încântat de rezultat. În caz contrar, dezamăgirea se instalează.

    Nu în ultimul rând, o temere personală și care probabil că nu are o aplicabilitate atât de mare în rândul celorlalți bookbloggeri se referă la teama de a vorbi despre anumite cărți și de a avea o altfel de opinie decât a majorității. Îmi place să mă consider un bookblogger ușor atipic, din simplul motiv că prezint cărți care nu circulă atât de des în această sferă. Am observat cu o oarecare dezamăgire o predilecție de a scrie doar despre anumiți autori și despre anumite cărți, o paletă, trebuie să recunosc, destul de restrânsă, care se repetă de la un bookblogger la altul. Aceleași recomandări, aceiași autori, adesea aceleași păreri. Nu neapărat un lucru rău, doar că se instaurează o monotonie care pe mine mă îndepărtează. Prezint uneori cărți mai puțin cunoscute sau autori dați uitării (din nefericire), tocmai pentru că vreau să bifez factorul „originalitate” măcar prin prisma propunerilor și, mai presus de asta, pentru că încerc o diversificare a stilurilor, a genurilor, propunându-mi să vă conving să încercați și acest altceva. Când părerea majorității este favorabilă, iar părerea ta se situează la polul opus, se nasc semne de întrebare: poate nu ai înțeles, poate nu ai citit atent, poate nu ești suficient de pregătit pentru a înțelege... Cu alte cuvinte, frământări. Iar frământarea, într-o ecuație simplă, echivalează cu frica. Și așa unele subiecte rămân nespuse și tăcute.

    Blogul meu a rămas nespus și tăcut o (prea) bună perioadă de vreme. În spatele oricărei temeri, un bookblogger nu trebuie să uite de motivul pentru care a început, ci trebuie să împrumute din cărți curajul sau nebunia pentru a continua. 

    Am pus de la început melodia, am schimbat cafeaua și m-am curățat de frici, așa că e timpul să ne întoarcem la pălăvrăgeala (utilă!) despre cărți. :)

   

    

    În epoca unui soi de digitalizare a sentimentelor, în care SMS-urile și platformele de socializare țin loc declarațiilor în cerneală, David H. Lowenherz are curajul de a invita, prin antologia sa, la (re)descoperirea autenticului, prin lectura a „50 dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”. Un titlu lung, pe măsura amplorii erosului care se lasă dezvăluit în carte.

    M-a fascinat întotdeauna ideea de a pătrunde în intimitatea omului din spatele cărții, dintr-o curiozitate de a ma apropia de el și, mai ales, de rădăcinile acțiunilor sale; ipostaza de îndrăgostit arată, dacă nu cea mai frumoasă, cu siguranță cea mai sinceră latură a ființei. Cele 50 de scrisori strânse de Lowenherz sunt cu atât mai impresionante și emoționante cu cât coordonatorul mărturisește că nu a intervenit în niciun fel asupra textului, tocmai pentru ca a urmărit să conserve autencitatea trăirilor celui care le semnează. Dovadă stau inserțiile de poze cu manuscrisele din care au fost preluate scrisorile.

    De la Mozart și Balzac, până la mai apropiații Simone de Beauvoir sau Ernest Hemingway, antologia reunește scrisori de dragoste ale unor personalități diverse, multe dintre ele chiar contrastante, dar care găsesc un punct de tangență în felul în care își „livrează” iubirea. Tipologiile diferite impun, de la sine, stiluri diferite de a construi scrisoarea, drept care antologia propusă prezintă o clasificare, sub titluri, precum „Dragoste tandră”, „Nebun după tine” sau „Despărțiri dureroase”.  Fie că este vorba despre scrisori de despărțire, de împăcare, de rememorare a clipelor apuse sau doar de menținere a pasiunii, fiecare scrisoare poartă amprenta dorului și demontează mitul omului de geniu, idealizat, în favoarea unui uman înduioșător. De pildă, ne închipuiam, poate, că pentru Beethoven totul echivala cu muzica, dar iată ce mărturisește într-o scrisoare adresată „Eternei iubite”: „Îngerul meu, tu ești totul pentru mine, ești sinele meu.” Iar dacă Alfred de Musset pare a mânui atât de dibaci romantismul, îndoielile sale ni-l arată într-o ipostază vulnerabilă:

      „Draga mea George, Am să-ți spun ceva stupid și ridicol (...) Sunt îndrăgostit de tine.”  

     O lectură ușoară, lejeră, cartea merită citită nu numai pentru că propune și presupune o evadare din actual și o cunoaștere a unui altfel de mod de a exterioriza sentimentele (din nefericire, nepracticat azi), ci și pentru că reprezintă un frumos joc psihologic, de pătrundere în viața sentimentală a celor al căror nume ne stau pe buze ori de câte ori vine vorba despre artă (fie ea literară, plastică sau...politică). Fiecare scrisoare te apropie de expeditor și nu puține sunt cazurile în care îți permite să înțelegi sau să privești din alt unghi destinul său. Interesant  de urmărit și comparat  este evoluția comunicării dintre el și ea, de la subiectele de discuție (multe dintre ele tabu pentru acele vremuri, într-o permanentă pendulare între rațiune și simțire), la formulele de adresare ( cine și l-ar fi închipuit pe Hemingway adresându-se cu „ștrengărița mea iubită”? ) și la sensibilitatea în sine a mesajului, erosul părând exagerat: „Incredibil cât de vitală mi-ai devenit”, îi spunea Vita Sackville-West Virginiei Woolf. În fapt, este vorba doar despre alte epoci și alte concepții asupra dragostei, care pot fi astăzi acuzate că sună patetic și siropos. Ne-am pierdut, oare, încrederea? Am devenit mai reci?

         Antologia lui David H. Lowenherz este o inspirată inițiativă de a reconcilia relația noastră cu trecutul și umanul din spatele celor pe care tindem să îi idealizăm, dar și un apreciabil gest de a scoate din uitare dovezi ale unor iubiri incontestabile. O carte care merită citită de toți cei care iubesc... să iubească. 

    Bring me fun, bring me sunshine, bring me love...*

    ...dar mai presus de toate, bring me books. 

         Parafrazându-l pe Creangă, nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la vacanță, îmi închipui un soi de ecuație, al cărei rezultat este mai mult timp pentru lectură. Poate suna paradoxal, pentru că viața de student la Litere implică, într-o proporție covârșitoare, timp dedicat lecturii, dar de la un punct încolo teoria, critica și chiar beletristica devin, dacă nu obositoare, cel puțin fade, iar răgaz pentru alte lecturi...cu greu se găsește.

   

    Lista mea de lecturi de vacanță este imposibil (fizic) de dus la bun sfârșit până în octombrie, când un nou val de bibliografii o să mă lovească. Îmi aduce aminte de pergamentele care se derulau timp de câteva secunde în câte-o scenă din desenele animate. Totuși, postarea de astăzi nu își propune să dea peste cap scrollbar-ul, astfel că am ales să menționez doar câteva lecturi dintre cele pe care eu le numesc „ lecturi de plăcere” (mai mult sau mai puțin vinovate), numai bune de luat în vacanță. Și pentru că bagajul este oricum greu, am selectat câteva titluri din colecția „Top 10+” a Editurii Polirom: ediții compacte, paperback, prietenoase când vine vorba de purtat cu noi.

1. „Cea care alină”- Anna Gavalda

      Despre inapetența pentru romanele de dragoste (cu precădere, cele siropoase) am adus vorba și în alte postări. Cu toate acestea, Anna Gavalda este o scriitoare peste care tot dau, mai ales datorită recomandărilor primite din diverse surse, iar cărțile ei reprezintă o lectură lejeră, pe alocuri emoționantă. Ce ne spune Libris?

    Zguduit de vestea morții unei prietene dragi, a cărei prezență magică i-a incântat anii copilăriei și adolescenței, Charles Balanda, un arhitect parizian în vârstă de patruzeci și șapte de ani, își rememorează trecutul și își dă seama că existența lui se reduce doar la ore nesfârșite de muncă, licitații, întâlniri de afaceri și discuții  cu clienți nemulțumiți. Hotărât să afle cât mai multe despre moartea lui Anouk, Charles pornește într-o călătorie pe parcursul căreia redescoperă bucuriile simple ale vieții și regăsește dragostea alături de o femeie plină de dăruire, care pare să fie replica mai tânără a prietenei sale. 

2. „Scurta istorie a viitorului”- Jacques Attali

    Un autor pe care nu l-am mai citit, dar care promite (asta ne dau de înțeles cei de la Polirom). Cartea lui Attali, situată la granița cu sociologia,  este o radiografie a trecutului și, în același timp, o eventuală prefigurare a consecințelor sale. Ceea ce m-a convins să o adaug pe lista de lecturi este capitolul dedicat României, dintr-o curiozitate personală: oare cum văd alții viitorul nostru? Noi, cu siguranță, nu reușim să îl definim în termeni pozitivi...

    O istorie foarte îndelungată • Scurtă istorie a capitalismului • Sfârșitul imperiului american • Primul val al viitorului: hiperimperiul • Al doilea val al viitorului: hiperconflictul • Al treilea val al viitorului: hiperdemocrația • Dar România? 

3. „Cititorul” - Bernhard Schlink

     Un roman de dragoste care se înscrie cu succes în rândul preferințelor mele, mai cu seamă datorită legăturii pe care o conturează cu tema holocaustului.  

     Cititorul este tulburătoarea poveste a unei iubiri neobișnuite, dintre un adolescent și o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă. Povestea lor se întrerupe, dar se reia neașteptat după câțiva ani, când tânărul, acum student, își regăsește iubita de altădată judecată pentru faptele comise pe vremea când era supraveghetoare într-un lagăr SS din apropierea Cracoviei. 

4. „Kinderland” - Liliana Corobca

      Iată o altă carte care vorbește despre România, sondând într-un aspect mai puțin fericit al societății de aici: impactul distanței părinte-copil asupra celui din urmă. O poveste despre șlefuirea spiritului prin durere, care, deși se prezintă în tonuri nostalgice, ne oferă o lecție veritabilă, optimistă, despre putere și ambiție.

    La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama” celor doi frați mai mici atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiței descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni. Aici copiii învață singuri să supraviețuiască, în timp ce așteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: întoarcerea părinților acasă. 

5. „Sunset Park” - Paul Auster

    Paul Auster poate să vă fie cunoscut datorită  romanului său consacrat, Mr. Vertigo, carte care a reprezentat prilejul primei „întâlniri” dintre mine și scriitorul american. „Sunset Park” abordează una dintre temele predilecte ale autorului, respectiv relația tată-fiu, ilustrând o criză existențială, născută și alimentată din realitatea socială strâmtorată în care acțiunea este plasată. Dacă romanul se va ridica la nivelul așteptărilor rămâne, pentru un moment, de văzut.

    În plină criză economică, Miles, un tânăr american de 28 de ani, își petrece vremea cutreierând și fotografiind peisajul dezolant și obiectele lăsate în urmă de familiile nevoite să-și părăsească locuințele ipotecate, ajunse în proprietatea băncilor. Tânărul are o istorie plină de suferință, după un accident în urmă căruia și-a omorât fratele vitreg; accidentul a atras după șine izolarea de tată și de mama vitregă. După ce relația sa clandestină cu o adolescentă minoră declanșează un scandal în familia fetei, Miles hotărăște să se întoarcă pentru o scurtă perioadă în Brooklyn, unde se instalează într-o casă abandonată, alături de alți locatari, și ei agresați de fauna socială și de propria neputință de adaptare. Sunset Park construiește o atmosferă de mit în plină contemporaneitate, o poveste despre dragoste și iertare, nu doar între bărbați și femei, ci și între tați și fii. 

6. „Mic dejun la Tiffany” - Truman Capote

     Dacă vara trecută a fost una „de răscruce”, vara aceasta ne reîntâlnim cu Truman Capote, prin intermediul cărții care a amprentat literatura universală, dar și cinematografia, printr-o ecranizare de excepție, cu Audrey Hepburn în rol principal.

  „Cartea lui Truman Capote poate fi citită ca o variațiune a poveștii Cenușăresei: destinul unei tinere ale cărei aspirații o ajută să treacă printr-o adolescență tulbure, dar care nu-i aduc și fericire până la adânci batrâneți. Este, cu alte cuvinte, o imagine a formării, care sugerează oricărei cititoare – și, de ce nu, oricărui cititor – că orice schimbare de sine, orice scop, oricât de greu de atins, e la îndemâna oricui, chiar când totul pare imposibil.” (The Guardian) 

    Soare, limonadă, ore diluate și cărți bune. Rețeta unei vacanțe perfecte?


*Bring me sunshine

      Marin Sorescu nu este (numai) „Iona”. În mulți trăiește această falsă impresie, un soi de analogie involuntară, împrumutată din anii de liceu. Puțini sunt cei care îl cunosc pe Marin Sorescu și în alte ipostaze - de poet, de romancier, de etern copil. 

     Undeva prin clasa a VII-a descopeream „Trei dinți din față”, o carte la care mă întorc când și când. Nu pentru acțiune în sine, ci pentru emoția care, pe fundalul ultimelor fragmente, mă face de fiecare dată să plâng. Poate pentru că felul în care am interpretat și am trăit romanul lui Sorescu (pasibil de a nu corespunde cu realitatea mesajului)  poartă pecetea unei povești cu care mă identific sau care, în orice caz, nu mă lasă rece. 

      În liceu, dramaturgie. „Iona” în frunte, ca pretutindeni. Manuale inundate de interpretări superficiale, reci, programate, o încercare personală de a privi opera altfel, analiză și comentarii. Atât.

    Tot în liceu, însă, l-am scos pe Sorescu-poetul de pe raftul bibliotecii. O zi întreagă am perindat orașul cu el de mână, într-o formă mai mult sau mai puțin (meta)fizică. Pe bulevard, în autobuz, în penumbra unor străzi lăturalnice, pe scările blocului, în fine, suficient cât să ne cunoaștem. M-am îndrăgostit de poezia lui, văzând-o atât de simplă, curată, dar profundă. Am ajuns să recit „Boala” și câteva versuri din „Scrisori din camera de alături ”, să le scriu pe caiete și foi asemenea unei adolescente îndrăgostite care însemnează pe unde apucă numele „lui”. 

    Am încheiat viața de licean primind în dar „Sonetele”.  Draga persoană care mi-a oferit cartea nu cred că avea certitudinea apropierii mele de opera lui Marin Sorescu - poate doar intuia. Nu știu dacă am putut exprima sau lăsa de înțeles fericirea care m-a cuprins când am zărit-o. În drumul spre casă, în leagănul trenului, citeam sonet după sonet. 

    Prinsă între „n” programe universitare, blocată încă undeva în perioada veche, simt adesea nevoia de a citi și altceva. Și „altceva-ul” ultimelor zile a fost colecția de „Sonete” soresciene, pe care nu o răsfoisem din acea zi cu destinația Acasă.

     Privit sub parcursul său istoric, sonetul (poezie cu formă fixă: două catrene și două terține de câte trei versuri) își găsește rădăcinile în Italia secolelor X-XI, răsfirându-se ulterior și în celelalte culturi europene. În literatura noastră, apare în secolul al XIX-lea, culminând în lirica eminesciană. Fascinația pentru sonet se menține, însă, și mai târziu, dovadă interesul scriitorilor noștri pentru o astfel de poezie. Printre ei, și Marin Sorescu.

     Volumul propus de editura Art cuprinde 239 de sonete sau, mergând pe linia titlului postării mele, 239 de sunete, pentru că fiecare poezie este sunetul unei emoții, reverberația unei trăiri. Lirica soresciană recapitulează mituri și epoci fundamentale, într-un limbaj curat care prefigurează o poezie aparent ușor de parcurs (la polul opus față de ermetismul lui Ion Barbu, spre exemplu). Cu toate acestea, jocul cu aluziile culturale este pe cât de provocator, pe atât de solicitant și aproape frustrant, dar te împinge să cauți, să cercetezi, sa pătrunzi și să ai, în ultimă instanță, șansa de a descifra o sensibilitate jucăușă, emoționantă.

    Conținutul sunetelor lui Marin Sorescu interesează prin autenticitatea unor trăiri mereu actuale: unele motive vin din Antichitate, traversează câteva epoci și poposesc în contemporaneitate. Eros, reflecție gravă, neliniște, satiră, demnitatea trăirii, mituri și motive biblice și istorice - toate purtând pecetea unui eu novator.   G.Sorescu

      La finele paginilor cu sonete, volumul oferă câteva fotografii din viața scriitorului. Astfel, după ce parcurgi poemele - fiecare ilustrând o altă latură, de la copilul nedomolit la bătrânul bântuit de ideea morții, de la artistul din umbră și până la romanticul incurabil -, cortina se ridică și lasă să se întrevadă El, poetul din spatele întregului spectacol, deopotrivă actor și regizor, spectator și critic. 

     Marin Sorescu trebuie simțit.

     Păstrat aproape.

     Provocat la o șuetă literară din când în când.

     Și neapărat - nelăsat în uitare.

   
    (Cartea poate fi achiziționată de aici.)