Sunt cărți care te răscolesc prin simplitatea care le îmbracă și dincolo de care un mesaj de o forță nebănuită așteaptă să fie descoperit. La o astfel de lectură m-a invitat de curând o persoană dragă, care a avut amabilitatea de a-mi oferi micul roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt-„ Oscar și Tanti Roz”, despre care auzisem numai impresii pozitive din partea altor cititori.
Inevitabilul, deci, s-a produs și iată că am ajuns să iau contact cu opera acestui autor despre care Internetul vuiește.
Cartea este o înșiruire de scrisori adresate de către Oscar, un băiețel bolnav de cancer, care își petrece viața în spital, lui Dumnezeu, la îndemnul lui Tanti Roz. Cine este Tanti Roz? Ei bine, contrar așteptărilor și imaginației mele (care, nu știu de ce, îmi spuneau că personajul ar fi o jucărie), ea este o asistentă care se ocupă de îngrijirea băiatului. „Fostă luptătoare de wrestling”, femeia devine o sursă de înțelepciune pentru Oscar, ajutându-l pe acesta să se bucure de viață, să creadă în Dumnezeu și, cel mai important, poate, pentru el, să privească moartea prin alți ochi, într-un moment în care băiatul se distanțează de propria familie. Motivul pentru care Tanti Roz îi vorbește constant lui Oscar despre luptele sale de wrestling, în fața a tot felul de indivizi amenințători, derivă din nevoia de a capta atenția băiatului, de a intra în jocul său și de a-l face să înțeleagă că cel mai important lucru este să nu te lași niciodată învins.
Nimeni nu poate trăi fără suferință, Oscar. Nici Dumnezeu și nici tu. Nici părinții tăi și nici eu.
O lecție pe care și noi, mici Oscari bolnavi de propriile temeri și griji, ar trebui să ne-o însușim. Alături de prietenii săi, Bacon, Pop Corn, Peggy Blue (iubita sa,care din cauza unei boli de sânge avea pielea...albastră), Oscar se bucură de simpla șansa de a (mai) fi, oferind adulților din jurul său lecția luptei cu destinul și a înlăturării fricii provocate de o sentință finală...
Într-un spital, dragă Dumnezeu, de îndată ce pronunți cuvântul „moarte”, nimeni nu te mai aude. Poți fii sigur că în jurul tău se va produce un gol de aer și toți au să se ia la întrecere care mai de care să schimbe vorba.
Ceea ce este cu adevărat impresionant la carte este inocența caracteristică personajului-central. Autorul nu își propune în mod deosebit să întristeze cititorul, nici să redea stările unui copil bolnav de cancer, ci să transmită un mesaj pe care doar un suflet deosebit, asemenea lui Oscar, are puterea de a-l perpetua. Prin aceasta reușește să atingă o coardă sensibilă a cititorului, pentru că este imposibil să nu îndrăgești și chiar să compătimești personajul pentru drăgălășenia, candoare și căldura sa. Cred că fără această perspectivă a copilului, simbol al purității, al naivității, romanul lui Eric Emmanuel Schmitt și-ar pierde cu totul farmecul. Iată o frântură, drept exemplu:
În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ți descriu un pic viața mea aici, la spital, unde toți mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, și as vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. Nu-i complicat ce-ți cer: da sau nu. N-ai decât să tai varianta inutilă.(...)Te pup. Pe mâine, Oscar. P.S. Nu-ți știu adresa, ce fac?
Limbajul cărții este unul simplu, tocmai pentru că, în fond, „aparține” unui copil, iar în ceea ce privește dimensiunea romanului, el se întinde de-a lungul a aproximativ 100 de pagini, pe care, cu lejeritate, le puteți parcurge, asemenea mie, într-o oră și jumătate. Dar cine a spus că o carte bună trebuie să aibă un stil complicat, elevat, sau că dimensiunea este un criteriu semnificativ în acest sens? Romanul în discuție nu se distinge prin aceste coordonate, ci prin prisma originalității unghiului de enunțare și a semnificațiilor pe care anumite episoade le capătă în raport cu mesajul.Ideea care m-a emoționat până la lacrimi a fost cea în care Tanti Roz îl îndeamnă pe Oscar să considere că fiecare zi echivalează cu zece ani. Băiatul acceptă jocul și îl ia în serios. Fiecare zi devine pentru el o nouă etapă a vieții, în care descoperă „grijile” adolescentului, ale omului matur și, mai ales, se descoperă pe sine și învață să se accepte așa cum este, cu tot cu boala, neșansa sa. Prezența lui Tanti Roz devine vitală băiețelului care vede în ea un prieten, o mamă, un aliat, singura persoană care îl înțelege și iubește așa cum este.
(...)se face aceeași greșeală și în ceea ce privește viața. Uităm că este fragilă, gingașă, efemeră. Ne comportăm cu toții de parcă-am fi nemuritori.
Nu suntem nemuritori, iar Oscar înțelege mai bine ca oricine acest lucru și tocmai de aceea alege să se debaraseze de teama neființei și să se bucure de existență pe cât poate. El devine un exemplu de curaj pentru adulții din jur, ei înșiși speriați de o moarte care nici măcar nu este a lor. Vă dezvălui că, totuși, copilul are o frică:
-Știi, de fapt nu de necunoscut mă tem, ci de faptul că voi pierde toate câte le cunosc.
...o frică la care prea puțini dintre noi ne gândim. Un roman plin de emoție, care ne învață să apreciem viața așa cum este ea, atât cât este ea, pentru că, în definitiv, este singura pe care o avem. (Click AICI pentru a cumpăra cartea)
