Lecturile mele s-au dorit a fi întotdeauna o incursiune în culturi cât mai diverse, ca într-o călătorie a cărei destinație nu o poți estima. Prin urmare, biblioteca mea a devenit un fel de „Babel”, și, cu toate acestea, simt că literatura japoneză este prea puțin prezentă, nereușind să atingă acea coardă sensibilă a sufletului meu de cititor. În contrast cu opinia majorității care o ridică în slăvi, declarându-și infinita apreciere față de ea, umilul meu gust în materie de literatură s-a identificat prea rar cu scrierile japonezilor. Recunosc: nu am parcurs multe, dar despre cele citite pot afirma că sunt bine scrise, interesante și...atât. Tocmai de aceea ambiția și provocarea sunt cu atât mai mari. Voi continua să mă plimb pe cărările acestei literaturi până voi găsi cartea care să mă facă să mă îndrăgostesc (iremediabil, sper) de Japonia și ale sale opere.

      De curând am vizitat Clujul și, cum îi stă bine unui cititor, am intrat în câteva librării, de unde m-am întors, printre altele, cu un roman japonez. Nu, ideea nu mi-a aparținut, ci a venit din partea unei doamne profesoare care, îndrăgind „Țara zăpezilor”, mi-a recomandat-o. Deși mă feream, pentru moment, a mai încerca să citesc literatură japoneză, m-am lăsat convinsă, mai ales că romanul a primit în 1968 Premiul Nobel (de altfel, Kawabata a fost primul scriitor japonez căruia i-a fost decernat acest premiu). Și, într-o după-amiază calmă, ploaia m-a găsit citind „Țara zăpezilor”...

     Într-un ținut izolat al Japoniei, în care zăpadă îmbracă peisajul și sufletele personajelor și care atrage turiști datorită izvoarelor calde cunoscute pentru ajutorul lor în vindecarea diferitelor afecțiuni, Shimamura o întâlnește pe Komako, o gheișă a cărei poveste o descoperă mai târziu. Deși căsătorit, Shimamura croiește sentimente pentru frumoasa fată, dar, după o perioadă petrecută alături de ea, se întoarce la familie, cu promisiunea revenirii. Nu își va respecta cuvântul, revederea lor având loc în toamna anului următor, presărată cu reproșurile lui Komako, cea care îl așteptase cu ardoare pe bărbat. Viața tinerei se învârte în jurul clienților ei, a petrecerilor la care este invitată si de la care pleacă, furișându-se de fiecare dată beată în camera lui Shimamura, din dorința de a petrece cât mai mult timp cu el. Legătura celor doi este amprentată de sentimentele pe care bărbatul începe a le nutri față de Yoko, o tânără pe care Komako nu pare a o îndrăgi, deși se cunosc de o bună bucată de vreme. 

      Am remarcat în roman insistența cu care Kawabata a conturat emoțiile și trăirile personajelor, în detrimentul acțiunii. Aparent, cartea este o poveste de dragoste banală, condiționată de obligațiile trecute sau prezente ale personajelor. La început platonică, iubirea se transformă într-una pasională, carnală. Scriitorul nu vizează, însă, o inovație tematică sau o reinterpretare a iubirii într-o manieră unică, ci dorește reliefarea sentimentului și a fluxului conștiinței fiecărui personaj. Modul în care descrie labirintul sufletesc este cel care oferă greutate cărții, transformând-o într-o capodoperă. Cu măiestria unui pictor, Kawabata creionează fiecare gest, fiecare replică și, implicit, trăire, cititorul ajungând, parcă, să simtă el însuși ceea ce simt ființele de hârtie. Putem, deci, considera că romanul este, dincolo de unul de dragoste, unul psihologic, evoluția personajelor fiind interesantă prin lentila unei eventuale analize.

    Toată iubirea pe care Komako o revărsa asupra lui i se părea o strădanie plină de frumusețe, dar risipită în zadar, care punea doar în lumină propria lui goliciune interioară. Cu toate acestea, îl mișca această fată, care nu voia decât să trăiască și nimic mai mult. pag.130

    Deosebite sunt și tablourile de natură, redate în detaliu, conturând o atmosferă în care lectorul devine prizonier, închipuindu-se parte a poveștii. Am avut, pe tot parcursul lecturii, impresia că mă aflu undeva, pe o alee rătăcită din ținutul imaginat, alături de autorul care, cu răbdarea unui bătrân înțelept rememora în cele mai micii detalii o poveste de dragoste apusă. Fiecare simbol (unele reluate obsesiv, precum cel al Căii Lactee în ultimele file) are o semnificație aparte, înnobilând propozițiile scurte și acțiunea care, în multe locuri, stagnează. Toate acestea se împletesc cu frânturi de cultură și civilizație specifice Japoniei, pe care autorul le inserează subtil. 

    Finalul cărții este surprinzător, contrastant cu atmosfera de până atunci (prin prezența focului care pare a avea menirea de a purifica destinele și de a dezrobi ființele), trist, într-o oarecare măsură, dar plin de măiestrie și încărcătură emoțională. Dacă la început romanul nu m-a atras, scena din tren (care deschide cartea)dezorientându-mă prin prisma caracterului ex-abrupto, întorcând ultima filă am devenit nostalgică în fața despărțirii de acea lume atât de frumos conturată. 

    Astfel, scurta călătorie în „Țara zăpezilor” m-a încântat și mi-a deschis apetitul pentru literatura japoneză și, îndeosebi, pentru operele lui Kawabata, un scriitor cu un stil de excepție. Dacă și voi sunteți în căutarea unei lecturi emoționante, a unei povești de iubire ușor altfel sau dacă iubiți deja cultura și literatura japoneză, vă recomand scrierea lui Kawabata.

     

      
     

    Urmând calea clișeicului aforism „Esențele tari se țin în sticluțe mici”, m-am gândit să vă recomand trei lecturi scurte, dar pline de substanță, pe care le-am întâlnit în călătoriile mele literare. Pe toate le-am parcurs cu ceva timp în urmă, primindu-le, pe rând, cadou din partea unei persoane speciale care mi-a marcat existența. Sunt, așadar, cărți dragi sufletului meu, dar nu numai prin „apartenența” lor, ci și prin puterea de a transmite, prin intermediul câtorva zeci de pagini, mesaje de mare impact pe care vă încurajez să le descoperiți.

1. „Învierea lui Mozart.Boala neagră”-N.Berberova, Ed.Humanitas (126 pag.)

    Pe un fundal al durerii și disperării, speranța se înfiripă în sufletele personajelor. Realismul războiului este zguduitor, iar amărăciunea acoperă ca un voal atmosfera cărții. În toată această sumbră ambianță, câțiva oameni cos iluzii și își închipuie pe cine ar învia, dacă le-ar fi dată această șansă. Maria (un alter-ego al autoarei) își dorește să îl readucă la viață pe Mozart, probabil datorită calmului pe care muzica sa îl imprimă. Câteva zile mai târziu, în peisaj se ivește un călător misterios. Să se transforme, oare, dorința în realitate? Romanul Ninei Berberova nu este, însă, despre Mozart (sau nu în măsura la care ne așteptăm, nu despre acel Mozart sau simfoniile sale), nici despre muzică, ci, mai degrabă, despre iluzie și salvare într-o lume în care oamenii devin prizonieri ai fricii. O carte cutremurătoare prin prisma trăirilor personajelor și a dramatismului pe care se leagănă.

    Poate numai iubirea, își spuse, stând în picioare lângă fereastră, da, numai iubirea îți aduce o asemenea bucurie. Dar cel care nu mai vrea să iubească, ori nu mai poate iubi? Eu n-am pe cine să iubesc, e prea târziu pentru mine. (pagina 26)

    „Boala neagră” , cea de-a doua operă cuprinsă în volum, mi-a rămas vag în amintire, pentru că nu a atins nivelul așteptărilor mele, prin comparație cu „Învierea lui Mozart”. Deși redă o poveste, de asemenea, dominată de dramatism, în care un om încearcă a-și depăși condiția, dorind să dea un sens propriei existențe, autoarea nu pare a mai „beneficia” de aceleași resurse de inspirație și har. Totuși, scrierea este impresionantă prin analiza psihologică a personajului care trece prin stări contradictorii, punând la îndoială valoarea propriei vieți.

2. „Pescărușul Jonathan Livingston”-Richard Bach, Ed.Humanitas (93 pag.)

    Despre acest micro-roman aș putea scrie pagini întregi. Atât de multe semnificații am reușit să descopăr, e drept, după repetate lecturi. „Pescărușul Jonathan Livingston” este, asemenea „Micului Prinț”, o carte pe care nu o înțelegi decât parcurgând-o cu răbdare de mai multe ori. La prima lectură, se înfățișează facilă și lipsită de profunzime, însă, întorcându-te periodic la ea, se deschide și îți dezvăluie ambrozia, până atunci ascunsă.  Povestea are în centru un pescăruș cu idealuri mărețe, care aspiră spre depășirea condiției, dar care se lovește de o societate limitată, ce îl condamnă pentru îndrăzneala sa. Alungat din „cerc”, devenit proscris, va avea șansa de a întâlni două păsări care îl vor purta în Ceruri, unde își va perfecționa zborul. Datorită puterii de iertare și a harului care îl recomandă, pescărușul va fi privit ca un ales, ca „fiul Marelui Pescăruș”. Destinul lui Jonathan Livingston este, prin extindere, un destin al geniului, amintind de „Albatrosul” lui Baudelaire. Pătrunzând în esența cărții, putem vorbi despre o adevărată parabolă religioasă, cu trimitere spre însăși viața lui Iisus. Oricum ar fi privită, opera ascunde un mesaj puternic despre ideal și ambiție, despre spirit și putere, un mesaj cu atât mai încântător cu cât se află dincolo de cortina unei „piese” frumos îmbrăcate în povestea unei creaturi aparent neînsemnate: pescărușul.

    Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului-cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi.Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș, zborul era totul, nu hrana.(pagina 10)

3. „Pobby și Dingan”-Ben Rice, Ed.Univers (110 pag.)

    Pentru cei dornici să se întoarcă, pentru câteva clipe, în universul copilăriei, micul roman semnat de Ben Rice este un prilej numai bun. Cartea este, cu siguranță, definita prin candoare, amintindu-ne de naivitatea primilor ani și de îndârjirea cu care luptam/luptăm, copii fiind, pentru lucruri (aparent) fictive, în încercarea de a-i convinge pe cei mari de veridicitatea acestora. Ben Rice prezintă povestea unei copile care își pierde cei doi prieteni imaginari, pe Pobby și Dingan, în mină, unde lucra tatăl ei. Familia și ceilalți locuitori ai orașului se mobilizează pentru a-i găsi pe cei doi, fetița ajungând să se îmbolnăvească de tristețe. Finalul readuce în atenție o idee pe care a lansat-o și autorul „Micului Prinț”, referitoare la adulți și desprinderea lor de copilul din sine:

Și tot restul lumii crede că suntem nebuni cu toții, dar n-au decât să vorbească singuri, din partea mea. Pentru că toți sunt niște amețiți care nu știu ce înseamnă să crezi în ceva care este greu de văzut sau să cauți în continuare ceva care este foarte greu de găsit. (pagina 110)

    Am iubit romanul de debut al lui Ben Rice (un autor tânăr, care promite mult prin scrierile lui) pentru inocența cu care personajul luptă pentru idealul său (la scară mică, dar de o forță extraordinară) și pentru atmosfera care te desprinde cumva de luciditate și te face să pornești și tu în căutarea lui Pobby și Dingan, uitând că sunt, de fapt, rod al ficțiunii. O lectură relaxantă, plină de căldură, care te reapropie de copilul uitat din sufletul tău.

   Sper ca recomandările mele să vă însenineze orele de lectură și să descoperiți în ele mesaje care să vă atingă coarda sensibilă a spiritului, cum s-a întâmplat și în cazul meu. Pentru că, nu-i așa?, valoarea unei cărți nu este direct proporțională cu numărul de file, ci cu puterea de a transmite și de a înălța. Lectură plăcută!

    Scrierile lui Hermann Hesse au reprezentat întotdeauna pentru mine o oază de liniște și calm, un loc feeric, rupt de realitatea încrâncenată, în care am descoperit valorile primordiale în expresia lor cea mai frumoasă. Deși nu i-am parcurs toate operele, iar întâlnirea cu celelalte a avut loc undeva, destul de departe de prezent, Hermann Hesse rămâne unul dintre autorii mei preferați pentru simplitatea și măiestria cu care conturează lumi și personaje memorabile. „Narcis și Gură-de-Aur” este, cu siguranță, cartea mea de suflet, la care mă întorc ori de câte ori am ocazia, cu același entuziasm, cu aceeași curiozitate a copilului care încearcă să înțeleagă lumea. 

     Întreaga operă stă sub semnul antitezei stabilite la nivelul celor două personaje.Narcis (devenit abatele Ioan) își dedică viața slujirii lui Dumnezeu, fiind sumă a numeroase calități intelectuale și spirituale, care îl recomandă pentru un astfel de parcurs existențial. Gură-de-Aur este adus la mănăstire de către tatăl său, însă ajunge să cadă pradă plăcerilor facile. Un adevărat reprezentant al hedonismului, tânărul va lega relații cu diverse femei întâlnite în pribegie. Drumul său inițiatic este amprentat de lipsa mamei, transformată în rană pentru tânărul dezorientat. Figura maternă, devenită obsesie, și dorința de a se salva, de a da un sens propriei existențe îl determină pe Gură-de-Aur să își petreacă ultimele zile în altarul artei, sculptând cu un talent care îl întrece pe cel al maestrului său. 

     Fără mamă nu se poate iubi.Fără mamă nu se poate muri. (pagina 315)

     Salvarea va veni într-un moment neașteptat, chiar din partea lui Narcis, vechiul său prieten și dascăl care încearcă să îi imprime neofitului din valorile sale, încearcă să îi explice viața și sensul ei, dar strădania lui va eșua, pentru că timpul este necruțător cu discipolul (cu siguranță, însă, Gură-de-Aur devine, prin Narcis, mai înțelept...). Discuțiile dintre cei doi fundamentează adevărate concepte și teorii filosofice, eternizându-se. Cititorul descoperă, deci, nu numai două destine cutremurătoare, impresionante prin opoziția dintre ele și, în cazul unuia, prin sfârșitul fulgerător, ci și un tezaur moral, etic, ce se constituie din lecții de viață atât de actuale. Dincolo de „teoria” prieteniei, a alegerii, a artei, impresionantă este cea a religiei, mai cu seamă a legăturii omului cu divinitatea. Hesse reliefează o adevărată filosofie a spiritualității chiar prin antiteza dintre cele două personaje, prilej cu care creează două tipuri umane: un fel de homo religiosus și om areligios (dacă urmăm concepția lui M.Eliade). Gură-de-Aur ezită în credința sa, caută o certitudine tocmai din nevoia de a-și împlini parcursul inițiatic. Cunoașterea lui Dumnezeu este un prim pas, iar ajutorul venit din partea lui Narcis calmează „apele” sufletești ale tânărului:

   -Continuă, zise Narcis, ai promis și trebuie să-ți împlinești promisiunea. Nu ai de ce să te întrebi dacă Dumnezeu îți ascultă rugăciunea sau dacă acel Dumnezeu, pe care ți-l poți reprezenta, există în fond sau nu. Și nici n-ai de ce te gândi că strădaniile tale sunt copilăroase(...).În vreme ce cântă, nimeni nu stă să se gândească dacă este sau nu de folos cântecul lui, ci cântă pur și simplu.La fel trebuie să te și rogi. (pagina 289) 

   

     Temele  sunt multiple și receptarea lor depinde de unghiul de abordare ales de cititor, motiv pentru care nu doresc să dezvălui esența (evident, așa cum am perceput-o eu), lăsându-vă celor interesați șansa de a reflecta asupra sensurilor. Trecând în sfera „formei”, încântător mi s-a părut stilul, același cu care autorul își obișnuiește cititorii. Romantic german, influențele curentului se răsfrâng în pasta operei sale. Metaforele, simbolurile și aluziile sunt întâlnite la tot pasul, iar descrierile minuțios create completează tabloul medieval, oferind cărții acea candoare specifică lui Hermann Hesse (deși, pentru mulți cititori, abundența descrierilor poate fi deranjantă, mai ales că dialogul este suspendat în favoarea lor). Romanul pare o poezie întinsă de-a lungul celor aproximativ 400 de pagini. Emoție, sensibilitate, puritate...toate descriu stilul inegalabil prin care Hesse rămâne un model în literatura universală.

    Miraculos, gândi el, iată, fiecare dintre miile de frunzulițe și-a împuns, în propria sa ființă, micul său cer înstelat, delicat ca o broderie. (pagina 74)

     Este anevoioasă încercarea de a recenza o carte atât de complexă, care, de fapt, nu are nevoie de prea multe cuvinte pentru a convinge pe cineva să o parcurgă. Romanul lui Hermann Hesse este cu și despre suflet, despre metamorfoza spiritului, despre alegeri și moduri de viață. Nu este un roman greu prin prisma stilului sau a vocabularului, ci prin prisma tulburătorului mesaj pe care îl cuprinde între file. Destinul personajelor nu poate fi acceptat sau înțeles de oricine, de aici și eventualul conflict cu cititorul. Pentru cei pasionați de filosofie, psihologie și spiritualitate, „Narcis și Gură-de-Aur” este un must-read (asemenea tuturor cărților semnate de Hesse), însă, pentru cei care nu se declară împătimiți ai „labirinturilor” literare, lectura nu este tocmai lejeră.

    Dacă cineva mi-ar cere să fac o listă a preferințelor mele în materie de lectură, cu siguranță că literatura română ar ocupa primul loc. Am crescut printre paginile autorilor români, i-am iubit și am căutat să îi înțeleg cu o plăcere și cu un interes mai mare decât am prezentat vreodată unui scriitor străin. Patriotismul sau o legătură pe care nici eu nu o pot explica? Nu am edificat misterul și nici nu găsesc relevanță. Iubesc literatura română, îmi voi dedica viața(cel puțin pe cea profesională) aprofundării ei, prin urmare, inițiativa lui Eugen Istodor mi s-a părut un prilej bun de a-mi lua un nou bilet către acest ținut. Iar biletul se numește „101 cărți românești de citit într-o viață” și este cuprins într-o campanie recentă a librăriilor Humanitas. Orice carte propusă în „lista lui Istodor” vine cu 20% reducere la achiziția titlului, apărut la editura Polirom.

    Nu am profitat de oferta celor de la Humanitas, alegând să cumpăr, pentru moment, doar volumul și mai apoi să mă decid asupra lecturilor care mi-ar folosi în următoarea perioadă sau care, pur și simplu, îmi stârnesc interesul. Cu nerăbdare am parcurs lista lui Istodor și, dacă la început am fost amuzată de faptul că multe dintre cărțile recomandate se înscriau deja pe lista lecturilor mele, spre sfârșit acest lucru m-a dezamăgit. De-a lungul celor aproximativ 240 de pagini, cititorul face cunoștință cu 101 opere din literatura română, însoțite de o scurtă prezentare și o părere „critică” semnată de o personalitate care a îndrăgit respectiva scriere (termenul „personalitate” e relativ, pentru că de mulți dintre cei care au ales să își expună părerea nu am auzit, iar alții sunt ofițeri, profesori,elevi, ambasadori, de asemenea, necunoscuți. Cred că, în fapt, intenția autorului a fost să surprindă păreri din partea unor tipologii diferite de oameni, cu ocupații, statut și preferințe distincte, pentru a crea o priveliște de ansamblu receptorului). În final, descoperim câteva file care, sub titlul generic „Viața autorului” au menirea de a familiariza cititorul cu biografia scriitorilor amintiți. 

    Lista lui Istodor este o inițiativă admirabilă, însă mi-aș fi dorit să fie...altfel. Bineînțeles, nu pot nega faptul că am descoperit numeroase opere de care nu am auzit și pe care, în cel mai scurt timp, le voi parcurge. Dar, la fel de bine, am întâlnit recomandări, aș spune, uzuale, arhicunoscute. Ținând cont de titlu, alegerile autorului se explică. Într-adevăr, menționează operele de temei ale literaturii naționale, pe care merită și, cred eu, trebuie, dintr-o datorie față de propria cultură, să le parcurgem într-o viață. Însă, trebuie să recunosc: am cumpărat cartea în speranța de a descoperi autori și titluri mai puțin știute azi. Aș fi fost încântată să citesc păreri și recenzii ale unor opere la fel de valoroase, dar prea puțin amintite în zilele noastre. De aici și dezamăgirea mea față de carte, dezamăgire la care aș adăuga-o pe cea provocată de stilul scriiturii pe alocuri. Am întâlnit pasaje înălțătoare, cu limbaj, topică, metonimii (!!)  extraordinare, dar și secvențe care nu au corespuns, să spunem, gusturilor mele. De exemplu, în cazul operei semnate de Hortensia Papadat-Bengescu, „Concert din muzică de Bach”:

Face parte din ciclul Hallipilor, văzut frecvent ca un Forsyte Saga românesc. Cred că ar fi mai bine văzut ca o Familia Adams. E horror. Nu-i acțiune aici. E un spionaj lent prin căsnicii(...). pagina 71

Pe de altă parte, un fragment mai inspirat despre poezia nichitesciană:

A fanatizat o lume înghețată. Cu poezia și felul lui poetic de-a trăi. Miracolul Nichita. Ce face Nichita? Nichita e însăși starea poetică. pagina 115

    Dacă sunteți dornici să descoperiți literatura română sub o altfel de prezentare sau dacă aveți nevoie de cineva sau ceva care să vă „apropie” de ea, vă recomand lista lui Istodor. Cartea poate fi găsită atât în librăriile Humanitas, cât și pe site-urile de profil. Vă îndemn, de asemenea, să faceți o vizită blogului autorului aici, pentru că veți găsi articole interesante legate de literatură și recenzii ample ale cărților cuprinse în volum. Lectură plăcută!

    De curând, Diverta a lansat un „joc” pentru clienții săi:Blind Date with a Book provoacă la alegerea, aparent întâmplătoare, a unei cărți dintr-o serie de 10-20 de titluri, ale căror ambalaje dezvăluie, întrucâtva, subiectul sau genul cărții. Bineînțeles, pentru a intui despre ce este viitorul tău prieten de lectură ai nevoie de ceva imaginație și...spirit de observație. Sau, poți doar să intri în joc și să lași soarta să decidă pentru tine.

   Încă de când am auzit de campanie, am fost dornică să fac o vizită librăriei Diverta, dintr-o curiozitate de a-mi testa, cumva, norocul. Dorința mea a devenit realitate, datorită unei prietene care mi-a oferit în dar o astfel de carte. Aspectul m-a cucerit de la prima privire (destul de superficial, știu), iar momentul întâlnirii cu volumul în sine a dezvăluit o bucurie incredibilă din partea mea, pentru că romanul (sau ceea ce consideram pe atunci a fi...) se înscria pe lista lecturilor mele viitoare.

    Nu obișnuiesc a citi copertele, prefața sau postfața unei cărți și nu m-am lipsit de acest obicei nici de această dată, astfel că nu am avut niciun indiciu cu privire la conținut, în afară de titlu. Și la ce te poate duce cu gândul „O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă”? La o poveste de dragoste, desigur. Ceva siropos, dar poate, poate, delectabil, ținând cont de recomandare și de popularitatea de care se bucură.

     Greșit. Cu totul. Răsfoind cartea, am întrezărit capitole, precum „Mami, mi-e foame!”, „Timpul liber de mamă:un mit urban?” sau o anexă intitulată „Cărți frumoase despre părinți și copii”. Vreo strategie a autoarei, mi-am spus. Un truc estetic? Postmodernism în stare...avansată? După câteva pagini parcurse, toate așteptările mele au fost ruinate de adevăr: cartea Ioanei Chicet-Macoveiciuc nu este un roman de dragoste, cel puțin nu unul în forma la care vă gândiți, ci un „ghid”de parenting, pentru mămicile aflate în căutare de răspunsuri.

     După ce am trecut de șoc, am hotărât să nu abandonez lectura, deși aveam, probabil, toate motivele să o fac, cel puțin până în momentul în care tema va fi de actualitate pentru...existența mea. Am continuat să citesc, încântată de stilul autoarei: umorul nu lipsește cărții, limbajul nu este unul sofisticat, povestea în sine te „prinde” și te convinge să continui. Ioana Chicet-Macoveiciuc (sub pseudonimul ei, Prințesa Urbană) este deținătoarea unuia dintre cele mai iubite bloguri românești despre creșterea copiilor. În această carte prezintă, practic, propriile experiențe legate de naștere și de educația copiilor săi, învățându-i pe (viitorii) părinți „strategii” sau „trucuri” utile în vederea creșterii omuleților lor. Pentru mămici, îndeosebi, volumul este un adevărat ghid și, mai ales, o motivație și o încurajare, pentru că scriitoarea se apropie de tine și te convinge, cumva, că eventualul impas prin care treci în aceste etape, alături de toate grijile și temerile ce îl însoțesc, poate fi trecut mai ușor decât crezi. Care este alimentația corectă? Cum adormi un copil agitat? Cum rezolvi „conflictele” cu cel mic? Cum îl convingi de binele lucrurilor pe care i le propui? Astfel de întrebări își găsesc răspunsul aici.

       Ca o prietenă, autoarea se destăinuie cititorilor săi, povestind fiecare episod al evoluției sarcinii și, apoi, copiilor ei. Realizează o paralelă între cele două nașteri și insistă asupra lecțiilor pe care ea însăși le-a dobândit grație celor mici, care, se pare, au inspirat-o și au ajutat-o să evolueze și să se descopere. Cartea ei este ca o îmbrățișare, într-adevăr...o îmbrățișare caldă pentru mamele și, în genere, părinții speriați (fapt normal) de noua responsabilitate pe care o dobândesc odată cu venirea pe lume a copilului lor. Mi-a fost greu să mă identific cu trăirile naratoarei, din simplul și evidentul motiv că nu am ajuns în stadiul de a le cunoaște. Pentru mine, cea mai savuroasă componentă a cărții constă în discuțiile cu Sofia, fiica ei, discuții ce relevă candoarea în forma cea mai pură. Un exemplu:

-Sofia, ai gustat cumva din macarons?

-Ăăă...doar am vrut să văd dacă e vreuna bună de tot.

-Și?

-Am uitat. Cred că iară trebuie să mai gust.

    Emoție, iubire, căldură, umor: cuvinte care surprind esența scrierii Prințesei Urbane, o scriere pe care cu toții trebuie să o parcurgem într-un anumit moment al vieții noastre. Mulțumesc, Eliza, pentru șansa de a citi această carte, care, contrar aparențelor, mi-a făcut plăcere și m-a relaxat.Pe final, un citat pe care mi-am propus să îl păstrez în minte și suflet drept o lecție esențială despre copii, utilă în viitoarea mea carieră și nu numai...

    Să îi tratezi ca pe niște oameni, chiar dacă sunt la început de drum.

       

      

   

    În așa-zisa lună a iubirii, Printre(G)Rânduri îți oferă o colecție de semne de carte pe care să le dăruiești la rândul tău celor dragi sau...chiar ție, pentru a înfrumuseța paginile lecturilor parcurse. Pentru a salva semnul preferat în mărime originală, click mai întâi pe el. Recomandăm să îl printați pe carton alb, dimensiunea 5x18 cm.Spor la citit! 

                                            

                               

  Otilia Valeria Rusan a îmbrățișat pseudonimul Ana Blandiana, făcându-și intrarea în scenă odată cu terminarea facultății, la Cluj, în revista Tribuna. Poezia sa resimte influențele romantismului de tip contemplativ și interiorizat, a muzicii clasice, a picturii și a lecturii unor nume de excepție, precum Eminescu, Blaga sau Novalis. A primit, de-a lungul carierei, numeroase distincții, dintre care amintim Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România în 1969 și Premiul pentru poezie al Academiei Române în 1970.

Am scris pentru a mă copilări, pentru a deveni un copil, pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simțeam coborând asupra mea ca o febră, ca o boală ce s-ar putea dovedi incurabilă.

Sursa:Dicționarul Literaturii Române, Ed.Univers Enciclopedic Gold 

Am obosit 

Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor -
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea mă voi naşte,
După chipul şi asemănarea ei, uşor
Seva răcoroasă o să mă pătrunză
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvânt de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

    Nina Cassian (1924-2014)  a fost o poetă, eseistă și traducătoare română, de origine evreiască. S-a remarcat  în poezie drept o fire curajoasă, sfidătoare adesea, dar vulnerabilă, care oferă spectacolul unei sensibilități refugiate în ludic. Reprezentantă de seamă a proletcultismului, Nina Cassian (pe numele real Renée Annie Cassian) a pledat pentru o operă ce are în centru tema iubirii neinhibate de prejudecăți, tratând-o cu umor sau cu o nostalgie pe care nu a putut niciodată să și-o reprime. Ultimii ani i-a petrecut în New York, iar creațiile sale au fost publicate în reviste precum American Poetry Review sau The New Yorker.

Pentru că nu mă iubești

Surâd - si surâsul mi se prelinge
de pe buze, ca un fir de sânge
pentru că nu mă iubești.

Dansez - si mâinile-mi cad la pamânt
ca doua ancore. Palida sînt
pentru că nu mă iubești.

Fumez - si fumul, în panica orei, 
mă sugrumă ca eșarfa Isadorei
pentru că nu mă iubești.

   Ion Stratan (1955-2005) a fost unul dintre cei mai importanți optzeciști ai literaturii noastre. A fost membru al „Cenaclului de Luni”, optând pentru o lirică ermetică a metamorfozelor.  După cum remarca Eugen Simion în „Dicționarul Literaturii Române” (Ed. Univers Enciclopedic Gold), Ion Stratan face o poezie de cunoaștere și reia un număr de simboluri, arhetipuri deja trecute prin poezie: oul oglinda, nunta cosmică, geneza, Cuvântul, apocalipsa..(...)El își moșește îndelung gândul înainte de a-l trece pe hârtie.

Dintre volumele semnate, amintim: „Lumina de la foc”, Apa moale”, „O lume de cuvinte”.

Cădere

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele
celor trei Graţii
luaţi-l, legaţi-l

lumea mea se rostogoleşte peste mine
cel ce-o păzeam de ani, de albine

inima mea e un măr căzut în Grădină
cine-i de vină, cine-i de vină

trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul,
decât inima mea
mâncat dinlăuntru

    Precursor al postmodernismului, Leonid Dimov (1926-1987), rămâne un reprezentant de seamă al onirismului, fiind cel care a ilustrat estetica lui și după dispariția mișcării. Titlurile de volum dovedesc înclinația sa spre acest curent: „Cartea de vise”, „Poeme de veghe”, „Vis cu institutoare”, etc. . Spre deosebire de alți poeți, care, după cum însuși considera, au „evoluat” artistic de-a lungul carierei lor, Leonid Dimov rămâne constant, în sensul în care poezia sa nu înregistrează schimbări radicale. A fost, de asemenea, eseist, publicist și traducător.

Fugă

In cetăţi de piatră cu cer de cărbune
Fluieră grilajele sub mai multe lune
Te-am strâns în palmă şi te-am făcut mică
Fierbinte-n căuşul cu ţară peltică
Să-ţi răsuceşti coapsele prin visuri arse
Gâdilând burice de degete-ntoarse
Simt cum râzi în pumn ocrotită
Şi linia vieţii o şerpui grăbită,
Ai scos călâile din cuibul de piele
Să le-nţepe gerul de după zăbrele 
Când alerg, uriaş, prin cetăţi streine
Ducându-te, pasăre-n pumn, pe tine.

    Intrarea în scenă a lui Ștefan Augustin Doinaș (1922-2002) nu a fost una simplă.  În 1939, poetul publica primul poem în „Jurnalul literar”. Ulterior, va fi premiat pentru volumul „Alfabet poetic”, însă, din cauza comunismului, opera nu va fi publicată, ba, mai mult, scriitorul avea să fie închis pentru îndeletnicirile și convingerile sale poetice. A debutat în 1964 cu volumul „Cartea mareelor”. Dintre contribuțiile sale, amintim estetica baladei în poezie, cultivând tema metamorfozei în formă baladescă.  Teme obsedante, precum urmărirea himerei, rătăcirea în căutarea esenței sau atingerea absolutului îi definesc opera. 

Două trăsături se vor conserva de la începutul la sfârșitul activității literare a lui Doinaș: practicarea a ceea ce el a numit „discursul mixt”, discursul poetic ce interferează  cu discursul filosofic, mitologic, religios, istoric, etc. ; conceperea operei ca replica intertextuală (...) poetul mergând până la a afirma, repetat, că niciuna din experiențele sale de viață nu i-a alimentat opera(...).  

Sursă citat: „Dicționarul Literaturii Române”, Ed.Univers Enciclopedic Gold, București, 2012 

Miercuri 

Ce-i astăzi, marţi? Aşteaptă. Că mâine-n zori, poetul
pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar, 
descuie şapte cercuri de lemn cu ţigaretul 
şi-ajunge-ntr-un imperiu de dans şi de poiar 
în care molecule-n elipsoid cutreier 
scot sunete de sfere cereşti, şi fluvii curg, 
şi-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier 
aşază zimţi pe iarba ce tremură-n amurg.

Iar joi poetul iese şi cautând spre soare 
se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt oare?

    Continuăm incursiunea noastră în poezia românească amintindu-l pe Ștefan Petică (1877-1904). A scris sub diferite  pseudonime, precum: Stephan Petică. Ștefan, Mușat, Sergiu, Sentino, Trubadur, Caton, Fanta-Cella, M. Pall, Sapho, Erics, Ywann, Narcis, Senez, P. Stiopca, Step., Stepen, S., Ser și, în afară de poezie, s-a dedicat filosofiei, antropologiei, sociologiei, astronomiei, semnând numeroase tratate și studii. Ca personalitate literară, a fost considerat de G. Călinescu  întâiul poet simbolist declarat.

Când vioarele tăcură 

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă 
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

    Deschidem campania noastră amintindu-l pe Marin Sorescu (1936-1996). Poet, prozator, dramaturg, eseist și traducător, îndeletnicindu-se când și când cu pictura, Marin Sorescu este întruchiparea omului universal. Dincolo de romanele sale memorabile („Trei dinți din față”, „Viziunea vizuinii”) și de piesele semnate (dintre care amintim „Iona”, operă care sperie elevii de liceu și nu numai), ceea ce impresionează la Sorescu este poezia. Prin excelență un neomodernist, poetul demonstrează o sensibilitate desăvârșită, dublată de un spirit ludic prezent în toată creația sa. Originalitatea abordării unor teme fundamentale și talentul incontestabil i-au adus Premiul Uniunii Scriitorilor de cinci ori pe parcursul carierei.

Rugăciune 

Doamne, creaţia a dat înapoi 

Ca un cucui al universului. 

Doamne, creaţia ta s-a retras în sine 

Cu tine cu tot şi orbecăim în neştire. 

Doamne, dă un pumn în beznă, 

Să crească, Doamne, la loc cucuiul. 

Unicornul, când îi creştea cornul, 

Era numai durere şi cunoaştere. 

Lumea sorbită de hău 

Se pierde în circumvoluţii prea deştepte. 

Doamne, dă-ţi Doamne un pumn drept în frunte 

Şi mugind ia-o de la-nceput. 

Şi mugind ia facerea de la-nceput.

    Promovăm tot mai mult literatura străină. Încotro se îndreaptă, însă, literatura noastră? Nu ar trebui, oare, să păstram aproape de noi ceea ce s-a scris, ceea ce se scrie aici? 

    Poezia românească este privită de către mulți prin lentila programei școlare, în care Eminescu, Blaga, Bacovia și Nichita domină. Ce se întâmplă cu ceilalți poeți români? Cui rămân ei? Dar poezia lor? Poezia națională nu se rezumă doar la aceste nume mari, într-adevăr, remarcabile, pe care le citim și recitim din obligație și rareori, poate, din pasiune. Este, cred eu, timpul să readucem în atenție nume din literatura noastră, din poezia română, pe care puțini și le amintesc și care, cumva, în negura timpului au fost înghițite. 

    Timp de o săptămână, începând de mâine, Printre(G)Rânduri propune zilnic un poet și o operă semnată de el, îndrăgită de noi, în încercarea de a „resuscita” legătura dintre cititorul contemporan și poezia națională. Nu, nu vom promova numele arhicunoscute, ci vom dezvălui frumusețea ascunsă a unor autori uitați sau prea puțin promovați astăzi. Așteptăm, bineînțeles, propunerile și impresiile voastre, iar dacă versurile regăsite în articolele noastre vă vor încânta, nu ezitați să le dați mai departe.

    „Te prăbușești în gol.”...nota Capote undeva, aproape de finalul cărții. Părea a prevesti ceea ce aveam să simt odată cu despărțirea de personajele sale. Da. M-am prăbușit din cauza tristeții lăsate de un sfârșit greu de dibuit, din cauza emoției prea puternice, din cauza dezamăgirii, dar, mai ales, din cauza întrebării „Și acum...încotro?”.

    Întâlnirea cu romanul lui Capote a fost un drum lung, prea lung și, poate, istovitor pentru mine. Sunt sigură că și pentru el. Niciodată nu am căutat cu atâta vervă o carte, aparent ușor de găsit pe rafturile bibliotecilor, ale librăriilor sau în mediul virtual. După ce m-am împăcat cu ideea că orașul meu nu dispune, sub nicio formă, de acest volum, m-am consolat cu gândul că Internetul îmi va rezolva problema. Din nefericire, în pofida mail-urilor, telefoanelor, comenzilor plasate (care, ca un porumbel voiajor se întorceau cu un mesaj în care eram anunțată că volumul nu mai este pe stoc), nu am reușit să cumpăr cartea decât după câteva luni de...agonie. Exagerez? Nu chiar, pentru că această lectură nu era un moft care să poată aștepta, ci o necesitate. „O vară de răscruce” este cartea propusă pentru proba orală, de către comisia Olimpiadei Naționale de Lectură, la care voi participa în luna aprilie. Așadar, fără a avea cartea, pregătirea mea a stagnat câteva luni. Dar totul, se spune, este bine când se termină cu bine...

    

    Trebuie să recunosc că am ezitat în a publica înainte de Olimpiadă o recenzie a volumului, dovadă faptul că, deși am citit cartea acum o lună, abia astăzi v-o prezint. Am trecut, însă, peste anumite gânduri și am hotărât că, ținând cont de cât de greu de găsit se prezintă, o recenzie publicată mai devreme este binevenită. Totuși, voi evita explicațiile sau comentariile pe care îmi doresc să le menționez, dar pe care le voi adăuga după încheierea probelor.

      „O vară de răscruce” este un fel de copil abandonat al lui Capote. Copil, pentru că a fost născut dintr-un talent și o dorință a autorului de a transmite. Abandonat, pentru că manuscrisul a fost găsit după 40 de ani, scriitorul negându-i, așadar, valoarea. I-au recunoscut-o, însă, alții: „O descoperire senzațională atât pentru critici, cât și pentru cititori.” (Kirkus Review)

      Cartea prezintă o felie din viața lui Grady, o adolescentă din societatea newyorkeză a anilor '40, care, într-o vară aparent banală, refuză să plece în călătorie alături de familia ei, în ciuda insistențelor mamei, care nu consideră ca cei 17 ani ai fetei definesc maturitatea, astfel că este sceptică față de decizia acesteia. Eternul conflict dintre generații, adesea abordat de generația lui Capote, este readus în centrul atenției cititorului. Rămasă acasă, fata își petrece majoritatea timpului alături de prietenul ei, Clyde și de Peter, alături de care crescuse și pe care îl vedea ca pe un frate. Dacă la început fata pare a oscila între cei doi, pe parcursul lecturii este clar că balanța se înclina în favoarea lui Clyde. Povestea de iubire dintre ei este una tumultoasă, pentru că, spre deosebire de Grady, tânărul evreu nu prezintă sentimente atât de puternice, ba, mai mult, este implicat într-o altă relație. 

    Vara departe de familie va reprezenta, pentru Grady un nou început sau, poate, dimpotrivă, un sfârșit, întrucât atât drumul ei, cât și al lui Clyde, se vor schimba în mod radical și vor culmina cu un final care lasă cititorul într-o ușoară stare de nedumerire: acesta este finalul sau, poate, Capote avea de gând să continue povestea, însă, dezamăgit de propriul scris, a renunțat? Din orice perspectivă am privi, romanul, în forma în care a rămas, uimește prin spontaneitate, printr-o naturalețe a limbajului și o derulare atât de neașteptată și care, totuși, se petrece atât de firesc încât nu realizezi, pe moment, ce întorsătură extraordinară iau lucrurile. Abia după ce întorci și ultima filă, îți dai seama de evoluția personajelor și de ușurința cu care Capote te poartă dintr-un punct al existenței lor până într-un altul în care parcă nu mai sunt aceleași.

          Povestea în sine nu este una neapărat originală, nici extraordinară ca idee. Ceea ce oferă greutate scrierii lui Capote este, dincolo de naturalețea mai sus amintită, felul în care este construită acțiunea, îndeosebi în ceea ce privește descrierile. Câteva fragmente care să vă convingă de frumusețea stilului acestui autor:

    Arșița despică craniul orașului și scoate la iveală creierul lui alb și inima alcătuită din nervi, care zumzăie precum sârmele dintr-un bec electric. (pagina 112)

    Și atunci s-a produs ruptura; nu mai dorea nimic de la el, dorințele febrile ale verii se prefăcuseră în sămânța iernii: și vântul a purtat sămânța în depărtări, înainte ca un alt aprilie să dea în floare. (pagina 46) 

   

   Nu știu de ce autorul nu a avut încredere în acest roman care ar fi trebuit să reprezinte, se pare, debutul său. S-a afirmat, însă, cu scrieri, precum „Alte glasuri, alte încăperi” sau „Mic dejun la Tiffany”.  Cu toate acestea, „ O vară de răscruce” nu trebuie desconsiderat sau negat, doar pentru că „părintele” lui i-a refuzat șansa. Este un roman memorabil, cu un stil de excepție, care merită să fie pus în lumină și, de aceea, vi-l recomand cu căldură. Îl puteți găsi aici. Iar, pe final, un citat care m-a impresionat...

Nu părăsești pe un altul; te părăsești doar pe tine însuți.

   

    Am avut întotdeauna o doză de scepticism față de schimburile de carte din mediul virtual, însă, de această dată, m-am încumetat, încurajată de câțiva apropiați și am participat la „jocul” celor 36 de cărți (după cum am văzut că este numit în grupurile de specialitate).
    Pentru aceia dintre voi care nu au descoperit până acum acest schimb, vă prezint succint cum funcționează și care este „rețeta succesului”.
    Totul începe de la un astfel de anunț:

    Dragi prieteni,
Am nevoie de minim 6 oameni de orice vârstă pentru a participa la un schimb de carti. Trebuie doar sa cumperi o carte si sa o trimiti unei persoane si vei primi aproximativ 36 de carti inapoi. Spune-mi daca esti interesat si iti voi scrie detalii. Scrie un comentariu.
Lectura te inspiră. Să fii mai bun, să îți găsești adevăratul drum în viață, să vrei mai multe, să cunoști mai multe, să citești mai mult. Și multe, multe alte lucruri care vor ține strict de tine și de cărțile care te inspiră. Lasă-te inspirat! Citește. 

    Dacă îl găsești și ideea ți se pare interesantă, tot ce trebuie să faci este sa lași un comentariu prin care îți exprimi dorința de a participa. Persoana care a publicat respectivul mesaj te va contacta si îți va da adresa persoanei căreia trebuie să îi trimiți o carte și de la care ea a preluat mesajul. După ce faci acest pas, postezi mesajul pe pagina ta, iar celor care îți vor comenta le vei da adresa persoanei de la care ai copiat mesajul. Apoi aceștia vor posta la rândul lor, iar persoanele interesate din lista lor îți vor dărui ție o carte. 
    Sistemul este, într-adevăr, unul încurcat și poate induce în eroare la prima vedere, însă lucrurile sunt destul de simple după ce le înțelegi. Secretul reușitei în aceasta provocare este să cunoști cât mai multe persoane interesate de cărți și care ar putea, la fel de bine, să dorească să participe și, la rândul lor, să fie suficient de „populare” încât să găsească oameni dispuși să se implice. Bineînțeles, există riscul de a da peste persoane neserioase și astfel să nu primești nicio carte (de aici și scepticismul multora dintre cei care refuză să ia parte la acest schimb). Însă poți să lansezi provocarea în rândul prietenilor, colegilor, cunoștințelor din școala sau din cercurile pe care le frecventezi și astfel să te asiguri că îți vor trimite cartea promisă.
    Mă declar norocoasă pentru că persoanele care mi-au trimis cărți au fost serioase și au respectat regulile jocului, fiind din rândul apropiaților sau apropiați ai apropiaților mei. Momentan am primit trei cărți din partea a două fete cărora le mulțumesc din suflet și care mi-au făcut o mare bucurie. „Războiul ciocolatei” de R.Cormier, „Istorii de caz” de Kate Atkinson și „Agnes Grey” de Anne Bronte își găsesc, datorită lor, loc în biblioteca mea și așteaptă să fie citite. Promit că voi posta recenzii pentru fiecare dintre ele. Dincolo de acestea, am avut plăcerea de a primi și o carte-surpriză de la Diverta, din colecția Blind Date with a Book, pe care nu am putut rata ocazia de a o include în această postare. Este vorba despre „O să te țin în brate cât vrei tu și încă o secundă” de Ioana Chicet-Macoveiciuc, pe care deja am început să o citesc. Mulțumesc, Eliza, pentru șansă! 
    Pentru mine acest mic joc a fost o ocazie deosebită de a oferi, primi cărți și, mai presus de asta, de a cunoaște oameni pasionați de sfera livrescului, astfel că nu regret participarea.
    Așadar, dacă aveați dubii cu privire la seriozitate acestui schimb, vă asigur că totul depinde, de fapt, de voi, de persoanele din jurul vostru și poate și de puțin noroc. Cel mai frumos aspect este simplul gest de a dărui o carte...măcar pentru această satisfacție vă recomand să participați!