În general, un olimpic se bucură de aprecierea celor din jur de îndată ce își dezvăluie meritul. Nu este cazul olimpicilor la Lectură/ Limba și Literatura Română, care, înainte de orice, trebuie să răspundă la eterna întrebare „Cum adică Olimpiadă Internațională de Română?!”.

    Am participat la fiecare ediție a acestei Olimpiade Internaționale (2014, 2015 și 2016), astfel că nu de puține ori m-am confruntat cu nedumerirea anumitor persoane care nu își explică specificul concursului. Ca ultimă strădanie scriu această serie de articole, în speranța că voi dezvălui tainele „straniului fenomen” celor mai puțin familiarizați cu el. Și, pentru că noi, „ăștia de la română”, tindem sa scriem mult și în termeni, pentru unii, vagi, renunț la exprimarea „de olimpiadă” și mă rezum la un stil simplu, concis. Pentru primul articol (din „trilogia” care se anunță) să discutăm, deci, câteva „date tehnice” legate de competiția în discuție.

    Olimpiada Internațională de Lectură (desfășurată până în prezent la Constanța, în primele zile din septembrie) reunește elevii care au obținut la etapa națională a Olimpiadei de Limbă, Comunicare și Literatură Română sau a Olimpiadei „Lectura ca Abilitate de Viață” Premiul I, II sau III. Aceștia compun lotul României, dar li se pot alătura colegi care au obținut un premiu la ediția anterioară a Olimpiadei și care la etapa națională au întrunit un anumit punctaj (chiar dacă nu au fost pe podium). Dincolo de elevi români, șocant!!, sunt și participanți din afara granițelor. Ne-am bucurat de prezența colegilor din țări precum: Republica Moldova, Turcia, Serbia, Cipru, Ucraina, care au avut posibilitatea de a opta pentru una dintre limbile de concurs: română, engleză sau franceză. Olimpiada se organizează pe două secțiuni, conținând o singură proba (scrisă), derulată pe parcursul a trei ore:

A. Secțiunea de antrenament –13-15 ani- se evaluează competențele de lectură și de sensibilizare culturală; 

B. Secțiunea de performanță-15-19 ani- se evaluează competențele de lectură, media și de comunicare.

    De aici derivă Nivelul 2 (clasele VII-VIII), Nivelul 3 (IX-X) și Nivelul 4 (XI-XII), gradul de dificultate fiind adaptat în funcție de vârstă. Structura subiectelor urmează modelul Olimpiadei de Lectură, fiind alcătuită din trei „provocări”. Subiectul I (30 p.) propune un text sau un fragment de text ficțional, de câteva pagini, cerințele vizând capacitatea  de comprehensiune. Există itemi de tip grilă, ordonare cronologică, cerințe de interpretare, dar și un eseu care mizează pe creativitatea participantului. Subiectul al II-lea (20 p.) conține un text nonficțional (instrucțiuni, facturi, articole, definiții, etc.), urmat de întrebări pe baza acestuia și de un eseu, de obicei, de tip argumentativ (dar poate lua forme diverse: interviu, discurs, scrisoare). Partea inedită constă în provocarea propusă la cel de-al treilea subiect (10 p.): textul multimodal. Cu alte cuvinte, o imagine (fie ea afiș publicitar, ambalaj, printscreen sau hartă), alături de întrebări și exerciții de interpretare a elementelor grafice. Pentru etapa internațională, comisia propune o temă (anul acesta, marea), dezvoltată deopotrivă în subiectele, dezbaterile și cursurile oferite. Iată câteva exemple de cerințe:

    Spre deosebire de Olimpiada de Limbă Română, accentul cade pe creativitate și intuiție, în defavoarea conceptelor de teorie literara, studiilor critice sau lecturilor suplimentare. De aici, poate, și conflictul dintre format și participanții calificați în urma obținerii unei distincții la Olimpiada „clasică”. În pofida oricărui impediment, bucuria lecturii (de unde și numele Olimpiadei) și pasiunea pentru ieșirea (sau, dimpotrivă, rătăcirea) în labirintul literaturii rămân constante.

   Olimpiada oferă participanților șansa de a lua parte la cursuri ținute de profesori universitari, oameni de excepție, modele, prin cariera și reușitele lor în sfera filologiei. De asemenea, excursiile și activitățile sunt nelipsite, devenind punte între concurenții care ajung, în final, prieteni. Prieteni uniți de iubirea de carte.

    Despre aceste prietenii, cât și despre munca din spatele unui premiu și satisfacția provocată de șansa participării la un asemenea eveniment, în următorul articol, curând. Vă las în compania câtorva link-uri care să vă răspundă la eventualele întrebări:

http://www.colegium.ro/olimpiada-de-lectura/

http://www.edunews.ro/regulament-specific-al-olimpiadei-internationale-de-lectura/

    

     M-am întors de curând de la Olimpiada Internațională de Lectură, dar nu singură, ci cu un maldăr de cărți culese de prin Cărturești, care să îmi amintească de această ultimă, dar însemnată experiență din viața de elev. Lista de sute de lecturi plănuite a rămas acasă. În memorie, însă, au persistat doar câteva titluri pe care le râvneam de ceva timp, printre care și „Dragă profesore Einstein” care își găsește acum loc în biblioteca mea. 

     Cartea reunește o serie de scrisori trimise de copii din întreaga lume omului de știință, care le devine mentor în încercarea de a găsi răspuns unor întrebări ivite din curiozitatea și candoarea vârstei. În timp ce unii se arată pasionați de științele exacte, căutând să își explice fenomene și probleme dezvoltate chiar de Einstein, alții, văzându-l drept un deținător al adevărului absolut, îl provoacă la discuții filosofice sau religioase. Ce au în comun? Admirația față de geniul ale cărui răspunsuri sunt, pentru ei, neprețuite, dar și inocența pe care scrisul lor o emană. Intrând în jocul acestora (în care pare a-și găsi refugiu în momentele de cumpănă), Einstein se adaptează vârstei fiecăruia, dezvoltând „pilde” și teoreme complicate printr-un limbaj accesibil. Dincolo de emoția și nerăbdarea din spatele fiecărei scrisori, frapantă este popularitatea de care se bucură omul de valoare (în contrast cu societatea zilelor noastre). Cu certitudine, Einstein era un model, iubit deopotrivă de părinți și tineri și, în pofida impedimentelor pe care le-a întâmpinat și care i-au afectat cercetarea, a reușit să ajungă la sufletele lor, motivându-i. 
     În afară de scrisori, cartea conține o galerie de fotografii și repere biografice, făcând posibilă apropierea cititorului de  evenimentele marcante din viața fizicianului. Date din activitatea profesională se îmbină cu elemente din cotidian, din pagini de familie impresionante, dintre care cele mai pregnante sunt cele care vorbesc despre relația cu copiii săi. Tatăl se implică în educația fiilor, îndrumându-i spre artă și sfătuindu-i să-și urmeze menirea. Cititorii descoperă latura umană a teoreticianului, având șansa de a înțelege și de a se inspira din parcursul său existențial. Perseverența și ambiția l-au purtat pe culmile succesului, dovadă că, deși respins de la o școală de prestigiu din cauza lacunelor în ce privește cultura generală, tânărul Einstein nu a renunțat la visul său, devenind astăzi un reper (fiind, de altfel, chiar unul dintre cei care au definit „cultura generală”). Interesanta în acest sens este și concepția sa asupra sistemului de educație:

    Examenul este criticat din două motive: în primul rând deoarece e inutil pentru elev și în al doilea rând fiindcă e dăunător.(...) Cum profesorii se concentrează mai puțin asupra transmiterii de cunoștințe și mai mult asupra dorinței de a impresiona lumea din afară cu rezultatele strălucite ale elevilor lor, ei ajung să se bazeze tot mai mult pe băgatul în cap cu forța, și nu pe învățarea de dragul învățării. Einstein își încheie articolul cu îndemnul: „Din aceste motive, afară cu examenul de absolvire!”

    Am găsit emoționant mesajul din „Cuvânt înainte” semnat de nepoata sa, Evelyn Einstein, cea care a avut un contact firav cu fizicianul, dar a cărei dezvoltare, se pare, a fost amprentată de numele  și reputația bunicului:

    Mi se părea că lumea avea așteptări mai mari de la mine doar pentru că eram „o Einstein”. De pildă, chiar dacă la școală nu eram lăudată în mod special când luam note bune, copiii tot credeau că sunt favorita profesorilor. Mi-era permanent teamă să nu spună cineva că nu sunt la înălțimea numelui meu. pag.7

     Și, la fel de emoționante, rândurile câtorva suflete curioase (a căror identitate mi-ar plăcea să o cunosc pentru a căuta evoluția lor; însuși editorul își dorește să aibă ocazia de a discuta cu copiii-adulți din scrisori. Din nefericire, pentru a respecta anumite drepturi, sunt precizate doar prenumele acestora):

    La școala duminicală am pus întrebarea: oamenii de știință se roagă?  (Phyllis) pag.126 

    V-aș fi foarte recunoscător dacă mi-ați spune ce este Timpul, ce este sufletul și ce este împărăția cerurilor. (Peter) pag. 141 

    Sunt o fetiță de șase ani. V-am văzut fotografia într-un ziar. Cred că trebuie să vă tundeți, ca să arătați mai bine. (Ann) pag. 190

       „Dragă profesore Einstein” este o lectură încântătoare despre relația maestru-discipol, despre puterea exemplului și, mai ales, reprezintă o altă dovadă a genialității celui care a dat noi nuanțe științei, dar care a avut înțelepciunea de a rămâne modest și simplu. Să încercăm să pășim pe urmele sale, păstrându-i vorbele ca îndemn:

    Cel mai mult înveți atunci când faci ce-ți place atât de mult, că nici nu simți când trece timpul. pag. 146 

        Fug de această recenzie de câteva săptămâni, pentru că rândurile nu se leagă, cuvintele nu își găsesc locul, iar trăirile mele din timpul lecturii sunt vagi asemenea impresiei pe care opera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa mi-a lăsat-o. Simt, în pofida acestei stângăcii, nevoia de a împărtăși câteva gânduri; poate, poate cineva se arată interesat de călătoria în care scriitorul ne invită.

        În căutare de romane care abordează tema mării, am descoperit volumul în discuție în Humanitas, librărie a experimentelor mele în materie de lectură. Avea să fie prima întâlnire cu acest autor care, de altfel, este considerat demiurgul unei singure opere, „Ghepardul”, pe care, din (ne)fericire nu am parcurs-o. Aprecierile unor instanțe autorizate au țesut așteptări (prea) mari, făcându-mă să cred că am ocazia de a citi o capodoperă. Impresia mea s-a ruinat ușor, ușor cu fiecare pagină citită...

      Compusă din patru părți („Amintiri din copilărie”, „Bucuria și legea”, „Sirena” și „Pisoiașii orbi”), culegerea de povestiri trasează într-o manieră subiectivă experiențe ale autorului, deformând chiar adevărul istoric. Secvențele biografice cuprinse în „Amintiri din copilărie” insistă asupra descrierilor locurilor natale.  Fiecare amintire se leagă de un spațiu conturat în detaliu, în defavoarea acțiunii, dar, spre deosebire de scriitori precum H.Hesse (care excelează, din punctul meu de vedere, în descrieri), Giuseppe Tomasi di Lampedusa suprasolicită cititorul. Cu toate că iubesc pasajele descriptive, în cazul său ele nu au făcut decât să îmi dea impresia că timpul lecturii se dilată cu cruzime, fără a-mi spune...nimic. În general, răscolesc biografiile în căutare de episoade marcante, care au dictat o nouă traiectorie în existența individului sau, din pură curiozitate, râvnesc urmărirea firului vieții care naște personalitatea de excepție. Scriitorul în discuție ne privează de această șansă, ascunzându-se în spatele cuvintelor care parcă nu au puterea de a transmite imensul potențial.

     O senzație similară am avut-o citind „Sirena” (dar aici aerul „marinăresc”, povestea de iubire cu straniul și stilul melancolic al relatării m-au acaparat, eliberându-mă de sufocantele descrieri) și „Pisoiașii orbi” (o scriere care mi-a lăsat un gust „suficient de” amar încât să nu îmi amintesc nimic legat de subiect). În schimb, „Bucuria și legea” a fost o încântare. Simplitatea poveștii în sine contrastează cu greutatea mesajului. Pe scurt, un bărbat primește un panettone și își închipuie la superlativ bucuria familiei sale, dar este dezamăgit de hotărârile soției care nu vede prăjitura drept o recompensă a eforturilor sale, ci drept o șansă de a se achita de obligații, dăruind-o. Deznodământul, pe cât de comic, pe atât de trist semnalează o lecție sublimă despre natura umană și despre felul în care societatea și falsa ierarhie impusă influențează concepția ființei asupra împlinirii. 

      

     Sunt totul pentru că sunt doar suflu de viață fără opreliști, sunt nemuritoare pentru că toate morțile se varsă în mine, de la cea a merluciului de dinainte la cea a lui Zeus, care, odată strânse în mine, redevin viață, nu izolată și hotărâtă dinainte, ci plină de forță și deci liberă. pag. 160 („Sirena”)

     De când m-am despărțit de „Sirena și alte povestiri” mă tot gândesc la motivele pentru care nu mi-a plăcut. Până și ele îmi par vagi. Stilul? Suspendarea acțiunii? M-am mai întâlnit cu ele și, totuși, nu m-au îndepărtat de alte romane. Să fie doar incapacitatea mea de a descifra mesajul, de a pătrunde dincolo de acest deșert? Plănuiesc să recitesc cartea și să o privesc prin alți ochi. Până atunci, recenzia mea, îmbrăcând mantaua subiectivității, rămâne la fel de ștearsă precum impresia lăsată de scrierile autorului italian. 

      

     

       

    În timp ce mă gândeam la o introducere inspirată, mi-am dat seama (nu știu de unde a răsărit ideea) că în ultima vreme citesc din ce în ce mai mulți autori germani. S-a strecurat printre ei cu câteva săptămâni în urmă și Thomas Mann. Oricât l-aș lungi, șirul de cuvinte rămâne prea îngust pentru a cuprinde fascinația resimțită odată cu pătrunderea în „Muntele vrăjit”. Romanul care m-a indignat, bucurat, m-a făcut să îl urăsc și să îl iubesc, a reușit, după o cursă dificilă, să mă captiveze. 

Sursa:Sophie Demery

    Și, pentru că mă simt ca un copil care, urcându-se pe un bolovan, strigă de fericire, de parcă s-ar afla în cel mai înalt loc al universului, visând să îl audă o lume întreagă, vă las în compania celor cinci motive care ar trebui să vă convingă să citiți numaidecât romanul lui Thomas Mann.

    1. Thomas Mann a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1929. Argumentul principal invocat de către cei care i-au decernat prestigiosul premiu a fost „Casa Buddenbrook”, un roman care a făcut furori la acea vreme. Totuși, „Muntele vrăjit” s-a bucurat, în negura timpului, de aprecieri, înscriindu-se în rândul cărților de referință ale literaturii germane și nu numai. Oricum ar fi, premiile cu care a fost încununat efortul creator al lui Thomas Mann sunt dovada unui talent incontestabil, pe care îl recunoaștem și în romanul în discuție.

    2. Stilul. Thomas Mann afirma că se socotește „muzician printre poeți”, astfel că nu renunță la muzicalitatea enunțurilor, pe care le conturează atent. Descrierile minuțios realizate, ușurința cu care se scurg evenimentele (în pofida „aglomerării” lor), priceperea de a crea punți între cititor și lumea închipuită, cu care acesta ajunge să se identifice, marchează stilul scriitorului german.

    3.Este o provocare. Trecând de simbolurile și aluziile culturale pe care le cuprinde, „Muntele vrăjit” este o provocare nu numai pentru că necesită un cititor inițiat, care să aibă „înțelepciunea” de a privi dincolo de aparență, ci si pentru că este o scriere de mari dimensiuni (peste 1000 de pagini). Deși pe parcurs există pasaje în care lectura devine o corvoadă, iar răbdarea își atinge limitele, romanul incită, aducând satisfacție în sufletul celui care găsește răbdarea de a duce lectura la bun sfârșit.

    4. Povestea în sine. Dacă la început cititorul stă sub semnul așteptărilor, râvnind un roman (științifico-) fantastic, înaintând în poveste înțelege că este vorba despre mult mai mult. Acțiunea se petrece preponderent în cadrul unui sanatoriu pentru suferinzii de tuberculoză, unde ajunge și personajul central, Hans Castorp. Cu toate că plănuiește să stea pentru puțin timp, aflându-se, în fapt, în vizita la vărul său, șederea tânărului va cunoaște proporții neînchipuite. În sanatoriul dintre munți oamenii trăiesc cu iluzia vindecării. Timpul pare a fi suspendat, iar temperatura (atent măsurată, de câteva ori pe zi, fiecare pacient având propriul termometru) dictează statutul în această stranie lume. Ideea de boală e anulată de atmosfera liniștită, relaxantă, de întâlnirile și activitățile zilnice ale pacienților care amintesc de cercurile din înalta societate. Evenimentele se scurg pe nesimțite, neașteptat, fiecare pagină surprinzând cititorul.

    5.Emoțiile din timpul lecturii. Thomas Mann este dovada că, pentru a emoționa cititorul, nu este nevoie de o poveste siropoasă de dragoste sau de un destin tragic atribuit fiecărui personaj. Subtil, drama se instalează în pasta operei sale. „Muntele vrăjit” inspiră un amalgam de emoții: de la agonie la extaz, personajele și evenimentele care le marchează destinul aduc cititorului o nouă emoție. Când ajungi să iubești cartea, o forță neînțeleasă te îndepărtează de ea și vice versa. Nu poți întrevedea ceea ce urmează, astfel că porți cu tine în permanență suspansul. Râzi, plângi, îți pui întrebări, te supără imposibilitatea de a-ți oferi răspunsuri și, în final, te găsești indignat și îngândurat cu privire la viață, timp, oameni...

    Bonus, câteva citate:

     Orice boală cuprinde o iubire metamorfozată.

    Nimic nu e mai dureros decât momentul când organismul nostru, partea animală din noi, ne împiedică să slujim rațiunea.

    Libertatea este legea dragostei umane. 

    Iubirea e o forță mai educativă decât întreaga pedagogie a lumii.

        L-am descoperit pe Emil Cioran în clasa a IV-a, în cadrul unui cenaclu literar. După câteva încercări eșuate de a-l înțelege, m-am îndepărtat de scrierile lui. Nu posedam nici maturitate, nici experiență (livrească, pentru că pe cea „practică” nu am dobândit-o încă)  pentru a desluși misterul. Aveam să mă îndrăgostesc de el abia în liceu. Nu știu, însă, cât am înțeles din ceea ce ar fi de înțeles; cu siguranță l-am simțit.

    Citind „Demiurgul cel rău” te lovești de o viziune zdrobitoare asupra vieții, cu precădere asupra spiritualității, o viziune care te îndeamnă să meditezi și ajunge să îți influențeze concepțiile. Nu văd rostul în a recenza o carte de filosofie (cel puțin nu în cazul de față), pentru că cel interesat de acest domeniu nu caută acțiune, personaje, nu e interesat neapărat de stil, ci are ca țel pătrunderea în labirintul ideilor. Și cum ideile nu pot fi recenzate (pentru că astfel le-am judeca și constrânge, ucigându-le sensul), prefer să îl las pe Cioran să vorbească pentru sine. Vă las, deci, în compania câtorva citate extrase din „Demiurgul cel rău”, care sper să vă creeze o imagine de ansamblu asupra specificului cărții. Lectură plăcută!

    (...)nimic nu ne încântă și susține mai mult decât putința de a plasa originea mișeliei noastre cât mai departe de noi. pag. 11

    Zeul unic face viața insuportabilă. pag. 32

    Poate ar trebui să ne privim din afară, cam în felul cum îi privim pe ceilalți, și să încercăm să nu mai avem nimic în comun cu noi înșine(...) pag. 53

    (...)acum totul se schimbă: nimicindu-mă, nimicesc toate motivele de a mă disprețui, îmi regăsesc încrederea, sunt cineva pentru vecie... pag. 67

    Plutim în derivă și nu recunoaștem că suntem niște epave decât atunci când ne ducem la fund. E însă prea târziu ca să ne scufundăm din propria vrere. pag. 70

    Să fie regretul un semn de îmbătrânire precoce? Dacă-i așa, atunci sunt senil din născare. pag. 83 

    Greul, pentru cine a renunțat pe jumătate, e să facă și ce-a mai rămas. pag. 84 

    Să dobândești lumea, să-ți pierzi sufletul!-Eu am făcut mai mult: le-am pierdut pe-amândouă. pag. 87 

    Nimic nu are importanță: descoperire uriașă, de care nimeni n-a știut să profite. pag.97

     După anumite nopți, ar trebui să ne schimbăm numele, căci cu adevărat nu mai suntem aceiași. pag. 135

    Fericirea e să fii în afara celor patru pereți, să umbli, să privești, să te amesteci cu lucrurile. pag. 139 

    Doar scriitorul fără cititori își poate permite luxul de a fi sincer. El nu se adresează nimănui: cel mult lui însuși. pag. 142

    Există un singur semn ce arată că ai înțeles totul: să plângi fără motiv. pag. 151

    Cuvântul și tăcerea. Te simți mai în siguranță lângă un nebun care vorbește decât lângă nebunul ce nu deschide gura. pag. 151

    Suntem cu toții pe fundul unui iad unde fiece clipă e un miracol. pag. 159 

     Cartea poate fi achiziționată de aici. 

    Timpul a fost îngăduitor cu mine în ultima vreme, astfel că orele petrecute printre cărți au înflorit, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai pline de substanță. Am rămas, totuși,  în urmă cu articolele, din cauza nesățului de lectură, dar, abandonând-o pe Virginia Woolf  (prin scrierile căreia mă plimb zilele acestea), m-am încumetat  să postez o recenzie a uneia dintre operele cele mai dragi mie: „Siddhartha” de H.Hesse.

    Dragostea cu care îl citesc pe Hesse nu mai este de mult un secret. Iubesc descrierile parcă nesfârșite, vocabularul prețios, personajele create în antiteză și firul de filosofie din care este cusută întreaga poveste. Pe cât de greoi și plictisitor pentru unii, pe atât de fascinant pentru mine. Într-una dintre după-amiezile de lectură de la „Gândești?”, terminând o carte care nu mi-a fost deloc pe plac (și despre care vă voi povesti curând), mi-a revenit în minte imaginea  romanticului german și, fără să ezit, l-am căutat. „Siddhartha” a fost din (ne)fericire singura carte pe care am găsit-o. De ce „din nefericire”? Pentru că, citind-o, interesul pentru Hesse a cunoscut o nouă ascensiune. Plănuiesc, deci, să îmi întregesc colecția și am convingerea că este, într-adevăr, autorul meu preferat la momentul actual.

(Sursă poză:https://www.instagram.com/p/BIMjUAyjv43/, pentru că nu am putut să o fotografiez)

    Cartea dezvăluie traseul existențial al personajului eponim, fiul unui brahman, care se dedică  descoperirii adevărului, nemulțumit de învățăturile care i se aduc. Alături de bunul său prieten, Govinda, părăsește ținutul natal, mergând după samani, însă, la scurt timp, se desprinde de aceștia, înțelegând că filosofia lor nu corespunde cunoașterii absolute. Auzind despre Gautama, un înțelept al vremii, pleacă alături de Govinda și devine discipolul acestuia. Nici de această dată neofitul nu va descoperi împlinirea în vorbele și învățăturile înțeleptului și, despărțindu-se de tovarășul său (care decide că menirea lui este să rămână), alege să trăiască după propriile principii. Va cădea pradă plăcerilor trupești, cunoscând-o pe frumoasa Kamala, cea care îi va marca destinul. Viața lui Siddhartha va continua alături de luntrașul Vasudeva, al cărui loc va ajunge să îl ocupe, învățând din înțelepciunea naturii și a simplei șanse de a fi.

    Lumea era mai frumoasă dacă o priveai așa, fără să cauți nimic, așa, simplu, așa, copilărește. 

  Revederea cu Govinda va echivala cu o privire retrospectivă asupra evoluției amândurora, reliefând tainele pe care, în efemeritatea lor, au avut răgazul de a (și) le dezvălui. Ceea ce îi unește și, totuși, îi desparte este dorința de a se împlini spiritual. Dacă Govinda caută în permanență sprijinul unui maestru, Siddhartha devine el însuși un înțelept pentru că, după o sumă de încercări eșuate, înțelege că desăvârșirea prin alții nu este posibilă, totul depinzând de propriul spirit. Chinuit de setea adevărului deplin, tânărul de odinioara află că  singura șansă de înălțare a ființei este iubirea, cea care face existența suportabilă.

    A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

     

    Pătrunzând în labirintul operei lui Hesse, descoperi o puternică influență a filosofiei budiste. Personajele, poveștile și învățăturile care fundamentează scrierea sunt inspirate din Budism și capătă o deschidere cu atât mai mare în ochii cunoscătorilor. Cu toate acestea, pentru a simți greutatea creației sale nu este obligatoriu să porți un asemenea bagaj de cunoștințe. „Siddhartha” are rezonanță în sufletele oricărui cititor, pentru că ascunde o morală înduioșătoare prin personaje cu care omul modern ajunge să se identifice. Ne aflăm în căutarea cheii unui mister care sălășluiește în noi și ne petrecem viața încercând să dezlegăm enigma, uitând că răspunsul stă în suflet. Iubirea este aripa care ne lipsește și pe care o ascundem în noi, incapabili să o dezrobim. Ea, sugerează Hesse, este cheia tuturor adevărurilor.
    O lectură covârșitoare prin sublimul mesajului, simplă prin formă, nobilă prin stil. Cu alte cuvinte, o capodoperă asupra căreia ar trebui să reflectăm, descoperind-o și, totodată, descoperindu-ne. Iar pasionaților de film, le dau de veste că a fost și ecranizată în 1972. 
 

    José Saramago a spus multe despre sine ca scriitor. Ne-a lăsat moștenire un talent viu, încrustat în paginile operelor sale, încununate cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. Rămâne o amprentă pe frontispiciul literaturii universale, în pofida umbrelor pe care orientările sale politice și religioase le-au aruncat asupra sa. Despre omul José Saramago, însă, nu a iubit, parcă, să vorbească.

    „Ultimul caiet” este, poate, singura portiță prin care cititorul are șansa de a pătrunde în labirintul vieții cotidiene a scriitorului, descoperindu-l ca om. Pentru mulți, ființa simplă din spatele cuvintelor nu cântărește sau, în orice caz, nu trezește interes. Pentru mine, însă, biografia și profesiunile de credință (nu neapărat religioase) ale unui autor sunt semnificative, pentru că îmi oferă iluzia apropierii de el, iluzia unei legături și a unei posibilități de a decripta ceea ce a urmărit să transmită. O muncă, de multe ori, anevoioasă, dar care scoate la iveală sensuri nebănuite. 

    Cuprinzând textele scrise pentru blog în perioada martie-noiembrie 2009 , „Ultimul caiet” dezvăluie, printr-un stil simplu, dar concis, atitudinea lui Saramago cu privire la realitatea contemporană, îndeosebi la sfera politică, în care este extrem de implicat. Pe fundalul unei lumi afectate de diverse ideologii, de oameni politici față de care își exprimă în mod vădit dezacordul, ura, Saramago se desprinde, în fiecare articol, de universul ficțiunii, continuând, totuși, să analizeze natura umană, alături de evenimentele și tendințele vremii. Își păstrează convingerile și le argumentează, dovedind o forță de persuasiune extraordinară. Dincolo de acestea, impresionează prin patriotism, prin dragostea pe care o poartă limbii portugheze, pe seama căreia pune poeticitatea scriiturii:

Există motive pentru care să crezi că limba este, întru totul, opera poeziei. pag. 43

     Puține sunt articolele în care se vorbește despre Saramago-scriitorul. Câteva premii, evenimente literare și propria fundație îl îndeamnă să scrie despre activitatea sa culturală, iar fiecare astfel de prilej denotă respectul și mândria pe care le poartă față de propriile realizări. Saramago, deși încercat de modestie, își simte valoarea. Cu toate acestea, politicul domină: criza economică, terorismul, tulburările din Europa, pe care le pune pe seama conducătorilor aspru judecați sunt temele fundamentale regăsite în scurtele postări de pe blog. Un blog pe care îl folosește ca pe un instrument de expresie, tratându-l ușor superficial în comparație cu monumentalele sale opere. Astfel, povestind despre propunerea de a scrie un caiet, inițiativă a cumnaților săi, Saramago afirmă:

Mult mai disciplinat decât par adeseori, le-am răspuns că desigur, o s-o fac, atâta vreme cât nu mi se va cere pentru acest Caiet asiduitatea pe care eu însumi mi-o impusesem pentru celelalte. 

    Această asiduitate despre care vorbește (mai mult sau mai puțin voluntară) se resimte în articolele care îl readuc în prim-plan pe scriitorul din spatele omului. Fragmentele cu tentă filosofică, anecdotele sau „Un capitol pentru Evanghelie” (în care scrie „în numele” Mariei Magdalena) sunt probele talentului care l-a impus pe scena literaturii. Cutremurătoare mi s-a părut evoluția lui Saramago, care simte că sfârșitul îi este aproape: este nevoit să renunțe la anumite călătorii sau întâlniri culturale, din cauza stării de sănătate. „Degradarea” omului se reflectă și în scris: spre final, ideile sunt reluate obsesiv de la o pagina la alta, sunt mai puțin coerente, mai puțin convingătoare și par a fi scrise „în grabă”. Până aproape de „marea trecere”, Saramago continuă să își expună ideile, ajungând să le dicteze, totul pentru a nu-și lăsa concepțiile „nerostite”.  Prin această lentilă, „Ultimul caiet” este nu numai o colecție de opinii și gânduri, ci și cea din urmă filă din viața unui om care a luptat până în ultimul moment pentru propriul cuvânt.
     José Saramago se arată, în această carte, drept un observator al unei lumi pe care o judecă, dar pe care își dorește și încearcă să o schimbe. Și a reușit. Prin scris. Pentru că, așa cum spunea:

Călătoria nu se sfârșește niciodată. Doar călătorii se sfârșesc. pag. 89

     A trecut ceva vreme de când am organizat primul concurs, care, de altfel, s-a bucurat de mare succes în rândul vostru, al cititorilor. Cum în ultima perioada Libris ne-a înseninat cu reduceri generoase, am hotărât să ofer unuia dintre voi un set de cărți identice cu cele pe care mi le-am cumpărat și eu de curând. Altfel spus, un bilet pentru o călătorie luuungă prin ținuturile literaturii și nu numai. Mărturisesc că nu am reușit să citesc decât una dintre cărțile achiziționate, dar voi reveni cu recenzii pentru fiecare dintre ele pe parcursul verii. Poate mă va ajuta și câștigătorul, cine știe? 

     Revenind la concurs, „regulile” sunt următoarele:

1. Să dați Like paginii de Facebook Printre(G)Randuri;
2. Să trimiteți un mail pe adresa printreranduri13@yahoo.com sau să lăsați un comentariu la postarea de pe pagina de Facebook în care să menționați: numele vostru, adresa de Facebook și câte un paragraf în care să îmi spuneți ce fel de postări ați dori să vedeți pe blog și care este personajul alături de care v-ar plăcea să vă petreceți vara și de ce.

    Cărțile pe care le puteți câștiga sunt următoarele:
1.Lucian Boia- „Două secole de mitologie națională”
2.E.Cioran- „Demiurgul cel rău”
3.Dan C. Mihăilescu- „Despre omul din scrisori”
4.M.Cărtărescu- „Travesti” (benzi desenate)
5. Ion Stratan, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu- „Aer cu diamante”
6.N.Djuvara- „Există istorie adevărată?”
7.N.Bouvier- „Peștele-scorpion”

    Concursul se încheie pe 17 august, iar câștigătorul va fi ales prin tragere la sorți. Evident, vor fi eliminați cei care nu respectă regulile de mai sus. După cum v-am obișnuit, fiecare participant va primi un semn de carte personalizat dacă, in mail, specifică o culoare și un mesaj.  Aștept răspunsurile voastre și vă urez tuturor mult succes!

     Luna trecută, în timp ce hoinăream pe Internet între două capitole la istorie și câteva diagrame Venn la logică, pregătindu-mă pentru examenul de Bacalaureat (care, slavă Domnului, a trecut), am dat peste un articol în care se vorbea despre „Gândești?”: locul în care îți petreci timpul citind și ești plătit. Am rămas uimită; ideea mi-a ridicat multe semne de întrebare (pentru că, nu-i așa?, pare incredibil), astfel că doza de scepticism și neatenția (care m-a făcut să înțeleg că totul are loc într-un alt oraș, nicidecum la câteva minute de mine) m-au determinat să abandonez ideea de a mă înscrie. Din fericire, câteva zile mai târziu, mă aflam din nou în fața monitorului, de această dată mult mai...receptivă și, recitind condițiile de „participare”, am hotărât să încerc. După un interviu de la care am plecat ușor dezamăgită de propriile răspunsuri am aflat că am fost selectata printre cei 50 de norocoși care se pot bucura de statutul de membru „Gândești?”. Lucru care și acum îmi imprimă un zâmbet.

     Cum a prins viață „Gândești?” și cum funcționează? Pe scurt, proiectul este susținut de mai multe firme ale aceluiași antreprenor, care a ales să redirecționeze impozitul pe profit către propriul ONG. A fost modul prin care a dorit să investească direct în cultură, mai cu seamă în tinerii care promit și care, evident...citesc! Membrii „Gândești?”, aleși în urma unui interviu, au vârste cuprinse între 15-26 de ani, fac parte din instituții de învățământ și sunt dispuși să se deconecteze de la tehnologie și să se afunde în lumea livrescului. Pentru fiecare oră de lectură (în care telefonul este „abandonat” la bar), un membru primește 10 lei, condiția fiind ca, la sfârșitul lunii, să aibă un total de minim 25 de ore de citit. Pentru mai multe detalii, vă invit să consultați site-ul, unde veți găsi lămuririle de care, poate, aveți încă nevoie: http://www.gandesti.ro/ .

   Examenul care mi-a acaparat  atenția în ultima perioadă m-a împiedicat să fiu o membră activă a comunității „Gândești?”. Săptămâna aceasta am reușit să fac o vizită locului (unde, cu siguranță, îmi voi petrece o bună parte din vacanță). Am ales să citesc „Ulise” de Joyce, o lectură cu care mă lupt de ceva vreme și care încă mă învinge. Am fost uimită să vad că nu puțini erau cei care se aflau acolo când am ajuns, citind fel și fel de romane, socializând și bucurându-se de șansă. Astăzi, când mă voi duce din nou, plănuiesc să încerc altceva, gama fiind, în orice caz, variată. Laptop-ul de la intrare îți permite să scotocești printre volumele (vreo 7000, din câte am înțeles) care așteaptă pe rafturi.  O carte bună, atmosferă plăcută și oameni dornici să cunoască: ce poate fi mai frumos?  „Gândești?” nu este doar despre citit. Este despre gândit (după cum relevă și numele), despre formare și deprinderea unor aptitudini care să te ajute să evoluezi. Sunt sigură că inițiativele noastre, ale celor care facem parte din proiect, vor fi multe și demne de apreciat, dar despre ele vă voi vorbi și vouă cât de curând. Și, sunt la fel de sigură, că, în pofida părerii celor care critică ideea, motivând că un cititor adevărat nu are nevoie de recompense financiare (lucru cu care sunt de acord), membrii vor investi sumele primite în lucruri care cântăresc. Mărturisesc că am pornit pe „drumul” „Gândești?” din două dorințe: pe de o parte pentru a petrece cât mai mult timp citind și experimentând diverse lecturi, iar pe de altă parte pentru a investi banii primiți în educația copiilor din centrul de plasament  unde, mai nou, sunt voluntar și în cărți care îmi vor fi necesare mai departe.  Pentru că, așa cum ne-a spus și cel care coordonează întreaga viitoare-familie „Gândești?” (și căruia doresc să îi mulțumesc pentru tot), este important să știi să oferi la rândul tău din ceea ce primești și să contribui, oricât de puțin, la îmbunătățirea societății din care faci parte.

     „Gândești?” este dovada că se poate. Că există oameni care luptă cu adevărat pentru cultură, pentru tineri, pentru lume. Un fel de eroi lipsiți de superputeri, dar care au super-inițiative, super-suflet și super-admirație din partea celorlalți (sau cel puțin așa ar trebui). Sper ca acest centru să fie punctul primordial al ceea ce va deveni un întreg lanț cultural, răspândit în toată țara (și nu numai). Poate vom reuși, prin exemplul nostru, să îi convingem și să îi motivăm și pe alții să pornească propriul „Gândești?”. Și astfel lumea va fi un pic mai bună. 

 

    

 

    Pentru un împătimit iubitor al lecturii, cadoul ideal (sau potrivit, cel puțin) este reprezentat de cărți. Am șansa de a fi înconjurată de oameni care, după ce au reușit să mă „decripteze”, au înțeles bucuria pe care, asemenea unui copil, o resimt cu fiecare carte primită. Prin urmare, biblioteca mea este un veritabil cufăr cu amintiri și dovezi de prietenie sau admirație, pentru că strânge pe rafturile ei volume-cadou la care mă întorc nu neapărat din dorința de a le reciti, ci de dragul dedicațiilor. 

Sursa foto: http://larapaulussen.tumblr.com/

    Fie că este vorba despre dedicații din partea unor autori contemporani (în „topul” meu aflându-se pe primul loc Mircea Cărtărescu, a cărui prezență la diverse evenimente încerc sa nu o ratez), fie despre cele din partea unor prieteni, profesori, cunoștințe care mi-au bucurat sufletul cu daruri tipărite, toate ocupă un loc la fel de important în inima mea, amplificând valoarea cărții de mii de ori. Sunt un om care se teme de uitare, astfel că amintirile îmi sunt indispensabile, iar micile enunțuri încrustate cu cerneală undeva, pe o filă de carte mă încântă întotdeauna. Cu toate acestea, când ofer o carte mă lovesc de o acută lipsă de inspirație (contrar aparențelor) și, de multe ori, trăiesc cu impresia că rândurile mele sunt seci și goale, neexprimând acel „tot” la care mă gândeam scriind. De cele mai multe ori găsesc soluția în citate culese de prin lecturile mele sau în cuvinte care îmi apar în minte și pe care încerc să le îmbin ca pe niște piese de puzzle. Pentru că am observat că nu sunt singura care se confruntă cu această, e drept, jenantă situație, am pregătit o mini-listă care să vă inspire în redactarea unei dedicații memorabile: citate, fragmente de poezie și alte mici sugestii.

Citate:

    „Firea omului fuge de singurătate şi caută totdeauna un sprijin care nu este mai dulce decât inima unui prieten.” („De Amicitia”-Cicero)

  „Ori de câte ori îți vine să critici pe cineva, indiferent pe cine, nu uita că nu toți oamenii de pe  lumea asta s-au bucurat de avantajele de care ai avut tu parte” („Marele Gatsby”-F.Scott Fitzgerald)

„Pentru a fi fericit trebuie doar să te gândeşti că undeva, printre milioane de stele, este fiinţa iubită.” („Micul Prinț”-Antoine de Saint-Exupéry)

    „Dar tocmai asta e trăsătura cea mai frumoasă a omului: el nu se descurajează și nu se scârbește niciodată într-atâta încât să renunțe să ia lucrurile de la început, deoarece știe că e important și merită să o facă.” („Fahrenheit 451”-Ray Bradbury)

   „Poate că e mai înțelept să depunem armele în fața miracolului generozității omenești și să spunem pur și simplu mulțumesc, sincer și neîncetat, atâta timp cât vom avea glas.” („Mănâncă, roagă-te, iubește”-Elizabeth Gilbert)

  

Versuri:

„Privitor ca la teatru 

Tu în lume sa te-nchipui: 

Joace unul și pe patru, 

Totuși tu ghici-vei chipu-i, 

Și de plânge, de se ceartă, 

Tu în colț petreci în tine 

Și-nțelegi din a lor artă 

Ce e rău și ce e bine. ”  („Glossa”-M.Eminescu)

„Când hoinărind, alăturea,

noi mână-n mână ne găsim

cu ochii la aceeaşi stea -

mai e nevoie de destin?”  („Strofe de-a lungul anilor”-L.Blaga)

„Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte

despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe

mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta

uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au

umori diferite.

De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre

tine însuţi.”  („Gând 11”- N.Stănescu)

„Adu-ţi aminte: Timpul ce tot mai lacom joacă

Nemăsluind, câştigă oricând, e scris aşa

Dar ziua scade; noaptea e mare; nu uita!” („Ceasornicul”- Ch.Baudelaire) 

„Fii înaintea oricărei despărțiri, ca și cum s-ar afla

în urma ta, ca iarna care tocmai sfârșește.

Căci printre ierni, e-o iarnă ce-atât te va ierna, 

ca inima ți-o-ntrece și supraviețuiește.” („Sonetul către Orfeu II, 13” -Rainer Maria Rilke)

Sugestii:

    Nu uita că ceea ce contează cu adevărat atunci când concepi o dedicație este să fie din suflet și să te reprezinte. Dedicația nu trebuie să fie neapărat o urare: poate îmbrăca forma unui citat motivațional sau a unuia prin care îi sugerezi că nu vei uita respectiva persoană, îi transmiți o „lecție” despre o anumită valoare (prietenie,familie, iubire, încredere, curaj, etc.) sau îi mărturisești rolul important pe care îl are în viața/formarea ta. Poți nota o amintire care vă leagă, un desen sugestiv, versurile unei melodii, o replică, o secvență care face parte din trecutul vostru comun, un mesaj scurt prin care îi arăți motivele pentru care o apreciezi, pentru care îi dăruiești respectiva carte sau un simplu „Mulțumesc” însoțit de explicația de rigoare. Pentru ca amintirea să se păstreze vie, adaugă data și semnătura ta. Peste ani, când nostalgia va inunda sufletul respectivului, dedicația îi va aduce aminte de tine, de momentele petrecute împreună și îi va imprima, cu siguranță, un larg zâmbet pe chip. Pentru ca suntem oameni și ajungem, într-un moment al existenței noastre, să ne hrănim cu amintiri.

    Aștept sugestiile voastre, versuri, citate sau poze cu dedicații care vă plac sau vă inspira. Spor la dăruit și la citit!

   La ceas de seară mă despart de scrisorile lui Joyce. Nu pentru că le-aș fi parcurs pe toate, încercându-mă acum o caldă nostalgie a despărțirii, ci pentru că am cedat. Da. După luni întregi în care nu m-am lăsat, ci am luptat cu fiecare carte care îmi părea a fi o provocare, am renunțat. Și, sub unda unei ușoare nervozități vă povestesc (pe fugă, e drept) despre experiența mea cu epistolele în discuție.

    

    James Joyce a fost (și continuă să fie) un scriitor enigmatic pentru mine. „Ulise” (pe care, de altfel, plănuiesc să o recitesc curând) mi-a ridicat tot soiul de semne de întrebare, m-a rostogolit printr-un amalgam de stări și m-a făcut, în final, să mă îndrăgostesc de autor pentru curaj, talent, inovație, stil și paleta de calități poate continua. Prin urmare, când am văzut pe rafturile unei librării clujene „Dragă Nora”, alături de numele impunător al autorului său, nu am stat pe gânduri și am „adoptat” cartea. Nu știu când am început lectura. Cert este că a fost o provocare de „n” ori mai mare decât „Ulise”, din simplul motiv că nu a corespuns gusturilor mele nici în materie de literatură, nici în materie de...stil. Am cunoscut un alt Joyce, un Joyce intim, acel Joyce uman pe care, poate, l-aș fi vrut „înghițit” de latura sa poetică. Iar astăzi am capitulat.

    „Dragă Nora” este o culegere de scrisori adresate de Joyce iubitei și, mai apoi, soției sale, Nora Barnacle: muză, prietenă, amantă, ipostază maternă, chiar, în viața scriitorului. Interesante sunt legăturile dintre biografia celor doi, a poveștii lor de dragoste și geneza sau compoziția romanului „Ulise”, operă care îl înscrie pe Joyce în rândul geniilor literaturii universale. În acest sens, prefața volumului mi s-a părut încântătoare, relevând istoria întâlnirii lor și, totodată, evoluția acestei relații tumultoase. Scrisorile sunt oglinzi ale sufletului autorului, relevându-i fețele nebănuite: euforie, dezamăgire, pathos, disperare...toate se reflectă în rândurile pe care Joyce le dedica ființei adorate. Din acest punct de vedere, cartea per ansamblu este un suport extraordinar pentru o eventuală analiză psihologică. Cititorul are șansa de a pătrunde în labirintul sufletesc al îndrăgostitului, în laboratorul său de creație care suferă transformări cu fiecare experiență erotică trăită de artist. 

    Motivul pentru care am renunțat? Șocul. Șocul provocat de pasajele îmbrăcate în limbaj vulgar, explicit, scenele prea crude, perverse care îmi alterau, într-o oarecare măsură, imaginea aceea ideală a scriitorului. Joyce își arată atașamentul față de Nora nu printr-un limbaj poetic, măgulitor, ci prin lentila dorinței de o avea, dorință exagerată în multe secvențe, după umila mea părere. Dintr-o prejudecată prostească, îmi închipui artiștii drept ființe poetice și romantice (m-am blocat, probabil, undeva în secolele XVIII-XIX). Scriitorii sunt oameni. Au obsesiile lor (fie ele și erotice), minusurile lor, problemele pe care noi, cititorii, nu le sesizăm întotdeauna, grație scrisului opac care creează ideea de pace, liniște, calm în viața lor, iar atunci când le ivim ne sperie, ne îndepărtează, prostește, într-adevăr, de idol. Nu sunt o fană a vulgarului, nici a scrierilor erotice, nici măcar a poveștilor de dragoste siropoase și poate tocmai de asta nu am reușit să mă identific cu opera amintită. Mă bucur, însă, că am aprofundat biografia lui Joyce, descoperind tenebrele existenței sale, o poveste de iubire, să spunem, condimentată și un profil psihologic complex, schimbător și surprinzător cu fiecare pagină. 

E straniu din ce mlaștini izvodesc îngerii spiritul frumuseții. pag. 18

     Pentru pudici, „Dragă Nora” este o provocare în complexul sens al cuvântului, dar, în pofida stilului care poate deranja, aspectele ce țin de psihologie, precum și primele scrisori (dovada unui frumos romantism) fac din culegerea de scrisori o lectură plăcută.

     Nu sunt un Guru al limbii române (și nici nu îmi doresc să fiu), dar sper să ofer o mână de ajutor celor care se află în categoria liceenilor asemenea mie, pentru care Bacalaureatul (cândva examen al maturității, azi luat peste picior de mulți) bate la ușă.  Răsfoind marea carte a... Internetului am remarcat (surprinsă, e drept) că proba de care par a se teme cei mai mulți dintre elevi este cea de limbă și literatură română. Eu sunt una dintre (probabil) fericitele persoane care și-au echivalat proba scrisă a acestui examen, datorită rezultatelor obținute la Olimpiada Internațională, astfel că nu simt presiunea teancurilor de comentarii sau a nesfârșitelor variante mai mult sau mai puțin rezolvate. Recunosc, însă, că proba de limbă și literatură română nu este una ușoară din cauza subiectivității care stabilește o barieră, de multe ori, între elev și nota maximă, dar cred că este accesibilă și de bun simț pentru oricine, în pofida profilului sau a intereselor generale ale individului. Schimbări care s-ar putea face în cadrul examenului (prin extensie, programelor, sistemului) ar fi multe , dar despre asta vom discuta, poate, într-o altă postare. Până atunci, ne descurcăm cu ce avem și încercăm să descoperim formula care să ne conducă spre acel rezultat mult visat. Tocmai de aceea, m-am gândit să scotocesc prin bibliotecă și să vă recomand câteva auxiliare care să vă ajute în vederea pregătirii examenului. Și, ca să nu pierdem timpul, prezentările vor fi scurte, concise.

1.Comunicare ficțională și nonficțională-Ed.Diversitas (autori:Anda Grif, Diana Olah, Ioana Enescu, Gabriela Șerban)

    Această carte este utilă atât pentru proba orală, cât și pentru Subiectul I al celei scrise (dar multe aspecte pot fi aplicate și la Subiectul al III-lea). Prima parte tratează textul nonficțional, prezentând concepte și teorii legate, în principal, de comunicare: tipologia textelor, stiluri, funcțiile limbajului, situația de comunicare. Cea de-a doua parte abordează textul ficțional, făcând o sinteză a fiecărui gen (liric,epic și dramatic), alături de noțiuni, precum instanțele comunicării, limbajul poetic, nivelurile textului poetic (fonetic,lexical, morfosintactic, etc. utile în vederea interpretării textului), specii și trăsături. De asemenea, auxiliarul cuprinde o anexă în care sunt sintetizare curentele literare. Prezentările sunt schematice, deci pot fi ușor de reținut și de parcurs. Am apreciat prezența a numeroase scheme, liste, structuri care evidențiază esențialul și rezumă atât cât trebuie ceea ce trebuie.

2.Totul despre pregătirea examenului de bacalaureat la limba și literatura română-Alina Panait

    Nu am fost niciodată adepta tocitului unor comentarii. Cred că secretul unei lucrări bune (și, totodată, unui mod eficient de a învăța) constă în următorii pași: citirea operei, selectarea unor secvențe importante și a câtorva concepte generale (temă, perspectivă, instanțele comunicării și alte procedee, în funcție de context) și încercarea de a comenta și de a trece prin propriul filtru opera. Dar, pentru că nu vreau să dezbat această temă acum, trecem rapid la următoarea carte folositoare, de această dată, pentru Subiectul al III-lea. Auxiliarul în discuție cuprinde fiecare operă din programa de Bacalaureat, prezentând povestirea generală a respectivei scrieri, contextul apariției, relația dintre personaje (unde este cazul), tema, titlul, tehnicile și procedeele folosite, caracterizări, structură, interpretare pe nivel (lexical,fonetic, etc.), ș.a.m.d. . Este utilă pentru învățarea și fixarea fiecărui text din programă. Spre deosebire de cartea mai sus menționată, aceasta are prezentări ample, schemele sunt rareori prezente și am sesizat prezența a numeroase clișee (fapt des întâlnit în comentariile și cărțile de acest gen), dar poate fi un suport de aprofundare bun pentru cei interesați.

(Click pe poză pentru mărire)

3.Receptarea textului-Noțiuni de teorie literară, limbă și comunicare-Ed. Polirom (autori:Camelia Gavrilă, Mihaela Doboș)

    Aceasta este una dintre cărțile care m-au bântuit în ultimii ani în vederea pregătirii pentru diverse competiții. Spre deosebire de volumele anterioare, acest ghid de receptare este mai complex, are o formulare, mi se pare, mai elevată, câteva citate critice, trimiteri către diverse opere (și chiar către alte arte:pictură, sculptură), toate oferindu-i, întrucâtva, greutate. Realizează o sinteză a teoriei literare (de la trăsăturile generale ale literaturii, până la opera epică, lirică, dramatică, fiecare amplu prezentată), dar și a conceptelor comunicării )repere teoretice, textul literar și nonliterar, stilul, moduri de expunere, tipuri de text, limbaj). Interesante este secțiunile dedicate Lecturii (tipuri de lectură, lectura creativă, lectura critică)  Artei (limbajul literaturii, al picturii, al muzicii), deosebind auxiliarul de altele existente.  Cred că dintre toate cărțile prezentate în acest articol (și, îmi permit să spun, dintre cele aflate pe piață) aceasta este cea mai bine realizată, indicată atât pregătirii probelor examenului de Bacalaureat, cât și olimpiadelor (până într-un anumit punct). Oferă cititorului șansa de a-și crea o baza de concepte și teorie pe care, dezvoltând-o, să o urce la un alt nivel. În orice caz, o piatră de temelie importantă pe care o recomand cu tot sufletul.

4.Gramatică și stilistică pentru uz școlar-Editura Universitară (autori:Constanța Bărboi, Victor Lișman)

    Partea de gramatică din această carte este extraordinar structurată și ușor de receptat. Bineînțeles, în acest sens contribuie la evitarea anumitor greșeli, dar, cum gramatica nu mai este materie de sine stătătoare în programă și este slab evidențiată în cerințele examenului, ne îndreptăm atenția spre capitolele ce țin de stilistică. Figurile de stil, limbajul artistic, stilurile, punctuația sunt doar câteva dintre problemele teoretice care pot fi înțelese și asimilate datorită acestei culegeri. Cuprinde, de asemenea, teste (grila și nu numai) pentru verificare și fixare, dar culegerea poate fi un suport util și pentru cei care urmează să susțină admiterea la diverse facultății de profil.

  

    Acestea au fost propunerile mele care, sper, să se dovedească folositoare în procesul vostru de învățare. Dincolo de acestea, vă recomand să evitați asimilarea mecanică. Încercați să înțelegeți ceea ce citiți/ învățați și tineți seamă de cel mai important lucru: lectura operelor. Mult succes la examene și spor la învățat!