melancolia dansează

în spatele draperiilor trase.

eu, pion pe o tablă ce nu-mi aparține,

eu, pion pe o tablă căreia nu îi aparțin,

asist absentă la jocul pleoapelor lumii.

tu dormi alături. ce-ți pasă?

nu ai habar ce înseamnă să privești

prin oameni, prin viață și să nu vezi nimic,

nu ai idee că spate în spate cu tine

doarme ultima urmă de speranță.

tu nu cunoști viața la amurg,

pe tine nimic nu te cutremură.

te desfășori indiferent, lent, atât de lent!

te-ai cuibărit în patul meu, în mine,

mă îndemni inconștient să scriu

și scrisul se împotrivește.

trăiesc prin tine un coșmar

din care nu mă lași să mă trezesc.

mă furi din mine, mă îndepărtezi.

cu ce drept?

te întreb, Octombrie...cu ce drept?

Sursă imagine: http://larapaulussen.tumblr.com/

     În ce privește lectura, copilăria mea a fost aparte. Cu toată strădania tatălui meu (cândva, un cititor împătimit, căruia timpul i-a răpit această plăcere), nu am fost atrasă de cărți specifice vârstei mele. Romanele de aventură sau, în fine, lecturile recomandate unui neofit nu m-au atras niciodată. Prin urmare, l-am descoperit pe  „Robinson Crusoe” mult, mult mai târziu și l-am înțeles abia luna trecută. Acestei revelații îi rezerv, totuși, o postare specială.

     De ce mi-am început astfel recenzia? Pentru că J.Coetzee își croiește opera pe fundamentul scrierii lui Defoe. Nu știu de unde această fascinație pentru mitul Crusoe (Cruso, în carte) în literatura recentă (mă gândesc la „Vineri sau viața sălbatică” al lui M. Tournier), însă modul în care acești autori îl duc mai departe sau îl reinterpretează mă fascinează.

    Revenind asupra firului epic, personajul central (și narator) al operei este Susan Barton care, în urma unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie, unde îi întâlnește pe Robinson și Vineri. Viața de pe insulă este comodă și monotonă. Exponent al civilizației, Robinson își asigură condițiile necesare în acel topos ostil, dar dorința de a se întoarce nu îl macină. În pofida unei evidente diferențe de viziuni asupra vieții, între Susan și bărbat se naște pasiunea. O pasiune care se va curma odată salvați, pentru că Robinson nu supraviețuiește voiajului către Europa. Stabilindu-se, alături de Vineri, în Anglia, personajul feminin caută să îi redea libertatea slujitorului față de care nutrește compasiune. Sub o falsă identitate (pretinzând că este soția lui Crusoe), ea va lua legatura cu Foe (Daniel Defoe) pentru a-i împărtăși experiența lui Robinson. Încercarea de a vinde povestea ascunde, în fapt, intenția de a-l trimite pe Vineri acasă, în Africa, eliberându-l. O nouă poveste de iubire, noi intrigi și obstacole se cos pe marginea eforturilor sale.

    -Dacă ar fi ca Providența să aibă grijă de noi toți, a spus Cruso, cine ar mai rămâne să culeagă bumbacul și să taie trestia de zahăr? Pentru ca treburile lumii să prospere, Providența trebuie uneori să stea trează și uneori să doarmă, așa cum fac creaturile de speță mai joasă. pag.26

    Ideea lui Coetzee mi s-a părut, încă de la început, fenomenală, pentru că reușește să ducă mai departe destinul unui personaj clasic și, în același timp, să pătrundă în geneza operei de la care pleacă. Prezentând o altă latură a lui Cruso (conturată prin prisma nevoii acestuia de Susan, dar și a înțelepciunii pe care o demonstrează prin conversațiile cu ea, dovada puterii habitatului de a influența concepțiile), autorul nu se sfiește să îl ilustreze pe Defoe-omul.  Îl apropie de cititor prin frământările pricinuite de actul creației, reliefându-i greutatea nașterii unei capodopere, dar și prin slăbiciunile și defectele sale. 

    Te rog să ții minte că nu orice om poartă semnul naufragiatului și se simte așa în sufletul său. pag.38

    Pe parcursul lecturii am avut senzația că mă aflu într-o barcă, apa devenind tumultoasă cu fiecare schimbare de situație, cu fiecare moment-limită, conflict sau frământare a personajelor, de altfel, bine conturate. Susan este modelul femeii independente, hotărâte, singurul moment de slăbiciune fiind acela când este pusă față în față cu trecutul. În schimb, Vineri ilustrează durerea mută, dar acută. Supunerea și primitivismul său înduioșează. Este vulnerabil și incapabil de a trăi în civilizație (fapt creionat cu finețe de către scriitor), dar, în mod paradoxal, nici întoarcerea acasă nu este, pentru el, o soluție. Viața sa pare a se fi sfârșit odată cu Robinson. Vineri este, fără să își dea seama, în căutarea unui nou sens, dar nici el și nici Susan nu au puterea de a-l descoperi. Deznodământul, într-o notă de tragism, completează drama fiecărei ființe de hârtie.

    J.M. Coetzee își merită, cu siguranță, Premiul Nobel. Pentru ineditul ideii, pentru stil și mesaj, pentru atenția prin care creionează trăirile personajelor, reinterpretând și purtând spre un final (deschis la Defoe) povestea lui Robinson. „Foe” este o lectură extraordinară care capătă cu atât mai mult greutate în ochii unui cititor care a făcut cunoștință deja cu Crusoe. Printr-o forță copleșitoare, cartea (re)aduce în atenția omului modern simbioza artă-viață, amintindu-i, în final, că:

 Există mai multe feluri, nu numai unul, de a trăi etern. pag.136

    Articolul precedent a cunoscut un succes neașteptat. Am primit mesaje, întrebări, aprecieri din partea celor care s-au arătat încântați de existența unei asemenea competiții. Revin, după cum am promis, povestindu-vă scene din spatele cortinei care, trezindu-se din somnul memoriei, îmi imprimă zâmbet și emoție.

     Olimpiada este, în general, asociată cu ideea de „competiție”. Mi-a luat mult să înțeleg că cel mai dur adversar este propriul eu și că, în spatele oricărei temeri, trebuie să existe o motivație mai puternică decât frica. Acea motivație care să înlăture suspansul și să îl preschimbe în entuziasm. Privind prin această lentilă, Olimpiada nu a fost decât o competiție cu mine însămi și, dincolo de premiile obținute la cele trei ediții (un Premiu II, un Premiu Special și un Premiu III), cel mai mare câștig rămâne experiența. O experiență oferită de probele,cursurile, dezbaterile și, mai ales, de oamenii întâlniți. 

     Emoțiile pricinuite de probă sunt de neimaginat. Nici cărțile citite, nici exercițiile rezolvate și nici (eventual) experiențele anterioare nu-ți stau drept siguranță. Când primești subiectul te desprinzi, parcă, de tine însuți. O iei de la zero și te lași liber în mâna cuvântului (deși, paradoxal, tu ești cel care îl posedă). Astfel am trăit fiecare ediție. De multe ori cuvintele nu mă ascultau. Răzvrătite se ciocneau, se împotriveau...Aveam momente când nu-mi puteam imagina decât eșecul. Am înțeles, în final, că la un astfel de nivel nu există eșec. Participarea este cea mai mare victorie. Emoțiile nu trebuie, nu au voie să sugrume euforia acestei șanse, pentru că în spatele unui rezultat, dincolo de probă, se află ocazii care au o doză mai mare de contribuție la dezvoltarea ta (pe drumul Filologiei sau nu).

     La fiecare ediție am asistat la cursuri ținute de profesori universitari. Sub mantaua propriului stil, propriilor abordări, ni s-au deschis. Ne-au dezvăluit aspecte din viziunile lor, din experiențele de lectură și viață, dar, mai presus de orice, ne-au devenit modele. Îi priveam cu admirație pentru că sunt ceea ce eu nu am devenit (încă, sper). Am „furat” de la fiecare câte ceva...acel „ceva” care simțeam că îmi lipsește. De departe, însă, cel mai frumos lucru împărtășit a fost afirmația domnului Liviu Papadima (ale cărui articole vă îndemn să le citiți aici). 

    În viață, e mare lucru să convingi  o persoană să citească măcar o  carte.

    Sunt cuvintele pe care le port în suflet de fiecare dată când scriu o recenzie. Și sunt, de asemenea, cuvintele care m-au îndemnat să îmi (re)deschid blogul. Îi voi fi veșnic recunoscătoare, deși, probabil, nu va afla niciodată ce rezonanță au putut avea acele vorbe rostite cândva, la Constanța, în sufletul unei eleve care îi va fi studentă.
     Un alt eveniment interesant din cadrul Olimpiadei este (sau, a fost) dezbaterea. În primul an nu am știut la ce să mă aștept. Îmi închipuiam că vom fi împărțiți în echipe și că, pe baza unei moțiuni, ne vom confrunta ideile. Adevărul a fost departe. În realitate, dezbaterea a luat forma unei discuții libere, în care ne-am expus punctul de vedere cu privire la părțile bune și cele mai puțin bune ale concursului. E drept, în final comunicarea consensuală a devenit conflictuală, dar experiența a fost memorabilă pentru că, pentru mine, a constituit apropierea de ceilalți participanți. Ediția de anul trecut a schimbat ușor forma dezbaterii. Am lăsat la o parte problemele concursului și ne-am axat pe tema propusă (drumul, pe atunci), dezvăluind cum am interpretat și rezolvat subiectele. Ascultam cu fascinație „mărturisirile” celorlalți și combăteam, în minte, viziunea lor cu a mea, fapt care mi-a dovedit, încă o dată, cât de complexă este literatura. Despre dezbaterea din acest an v-aș povesti cu mare drag. Din nefericire pentru noi, participanții edițiilor anterioare, în special, care am fi avut atât de multe lucruri de propus, nu a avut loc. Poate data viitoare...

      Oamenii sunt cele mai frumoase amintiri pe care le cunosc. Olimpiada a creat punți între mine și alți pasionați de lectură, care mi-au devenit prieteni. Ne despart zeci, sute, mii de kilometri, am concurat ani la rând și, cu toate acestea, revederea e întotdeauna însoțită de exaltare. Cu unii dintre ei schimb adesea păreri și recomandări de lectură. Trăiesc cu siguranța că nu îi voi pierde. Măcar din memorie... Și sunt mândră că i-am cunoscut, pentru perseverența, originalitatea, dragul de lectură și pentru că au fost parte din evoluția mea. Nici ei nu știu, dar le sunt recunoscătoare.
     Depășind emoționalul care, se pare, m-a acaparat, ideea fundamentală este aceea că Olimpiada nu este echivalentul unei probe și atât. Olimpiada Internațională de Lectură este o călătorie. Nu, nu o banală călătorie la Constanța, ci un drum către tine însuți. Îți oferă libertatea de a te exprima, de a-ți confrunta ideile cu ideile altora, provocarea de a-ți întrece limitele în materie de lectură, ocazia de a cunoaște iubitori pentru nesomnul capodoperelor, modele și locuri noi, dar, mai presus de orice, de a te (re)descoperi.  
     La fel se poate spune, probabil, despre orice competiție. În viața mea, însă, doar aceasta a lăsat amprente. Despre lecțiile pe care mi le-a transmis, în următorul articol...

     

      

     

    

    Toamna și-a reintrat în drepturi, așa că era necesar ca semnele noastre de carte să se adapteze situației.  Semnele pot fi salvate de mai jos.

    Așteptăm pozele voastre cu lecturile toamnei și, bineînțeles, semnele potrivite! Spor la citit! :)
   Click pe semn>Click Dreapta> Save image as... Recomandăm imprimarea pe carton (dimensiuni: 5x18 cm.)

 

    Anul nu se grăbește să se sfârșească, teancul de cărți necitite a devenit, între timp, munte și, cu toate acestea, simt că am găsit cartea preferată dintre toate cele parcurse în 2016. Trăiește în mine senzația că nicio altă lectură nu îi va fura locul, dar, indiferent de schimbările care s-ar putea ivi, „Naufragii” va rămâne o carte de suflet.

    Într-una dintre primele postări de pe blog, mărturiseam că între mine și literatura japoneză există o barieră de care îmi era parcă imposibil să trec. Nu mi-aș fi închipuit atunci că una dintre cele mai bune opere citite de mine și-ar găsi originea în cultura asiatică. Prezentul contrazice vechile prejudecăți, pentru că Akira Yoshimura m-a apropiat de literatura sa, îndemnându-mă astfel să îi cataloghez romanul drept capodoperă. O capodoperă care, bineînțeles, a ajuns în  biblioteca mea din întâmplare, fără vreo recomandare sau recenzie. Mă consider, deci, norocoasă, pentru că intuiția nu m-a înșelat când am adoptat-o de pe rafturile librăriei.

    Pe fundamentul unei legende nipone, romanul lui Yoshimura prezintă povestea unei comunități izolate, care se hrănește cu speranțe, în sensul în care întreprinde ritualuri menite a atrage producerea unui o-fune-sama. Dacă pentru locuitorii acestui pâlc de lume uitat fenomenul ar aduce bunăstare, în fapt el este o tragedie, pentru că reprezintă scufundarea unui vas, naufragiul. În centrul poveștii se află Isaku, un copil de nouă ani, care, în absența tatălui, devine stălpul familiei, ocupându-se de cele mai dificile sarcini din dorința de a îndeplini cererea părintelui: aceea de a nu-și pierde niciunul dintre copii.

    Cuvintele tatălui- spuse pe un ton sever la plecare: „Să nu lăsați copiii să moară de foame”-apăsau ca o povară sufletul lui Isaku. pag. 43

     Sărăcia nu poate fi alungată, din pricina lipsei de experiență a băiatului, fapt care va atrage moartea unuia dintre frați. Model prin perseverență și ambiție, copilul va continua să învețe tainele pescuitului (de unde, în timpul lecturii, impresia că am de a face cu personajul lui Hemingway, Manolin, din „Bătrânul și marea”), și se va implica în ceremoniile comunității, ajutând la chemarea lui o-fune-sama. Pentru două ori în același an, naufragiul va avea loc, însă prosperitatea și entuziasmul se vor dovedi trecătoare, pentru că în spatele norocului se ascunde blestemul. 

     Abundând în emoție și suspans, romanul lui Yoshimura îi relevă cititorului latura primitivă, aproape animalică, a naturii umane. Instinctul de supraviețuire ia aici forma disperării. Oamenii ajung să ucidă, să se roage pentru moartea altora, în schimbul unui trai modest, dar sigur. Rămășițele umanității respiră, în pofida contextului. Există o iubire platonică (pe care mi-aș fi dorit ca autorul să o dezvolte mai mult) și, mai presus de ea, există glasul sângelui întruchipat deopotrivă de bunătatea și înțelepciunea unei mame care se sacrifică pentru copiii ei și de un tânăr care luptă pentru a îndeplini dorința tatălui. Un copil fără copilărie învață timpuriu ce înseamna durerea, moartea, efortul de a rămâne în viață.  

    -Orice lucru se termină la un moment dat. Cine nu este cumpătat, o să ajungă cu siguranță să plângă mai târziu (...). pag. 103

     Ierarhia pe care autorul o sugerează (binele societății-binele aproapelui-binele personal) se încheagă în destinul acestui personaj care găsește puterea de a triumfa în fața morții. Când ți se sfâșâie sufletul, conștientizând drama singurătății și tragismul care îmbracă destinul lui Isaku, speranța se ivește, în ultimele file. „Neașteptat”: iată cuvântul care descrie cel mai bine deznodământul acestei capodopere.

         „Naufragii” m-a lăsat plângând. S-a sfârșit luminos, prin speranță și, totuși, nu a putut atenua sentimentele de milă și compasiunea inspirate de tragedie. Cruzimea, egoismul naturii umane, sugrumarea valorilor în favoarea satisfacerii unor nevoi imediate...fac parte dintr-o lume pe care o renegăm, dar care a existat și continuă să existe.  Sub o formă sau alta mii de Isaku  așteaptă o-fune-sama. Undeva, departe de binele nostru.

     

    

 

    Am evitat să răspund unor Book Tag-uri pentru că simțeam că nu am nicio replică interesantă pentru niște întrebări, de altfel, banale. Dar, cum cererea a fost mare (iar tentația și mai și!), aici este primul Book Tag de pe blog, pe care vă invit să îl preluați.

    Recunosc: titlul m-a atras. Nu știu cât de secretă este viața unui Book Blogger, dar întrebările (deși mă așteptam, judecând după titlu, la mai mult) mi s-au părut interesante. Postarea cuprinde traducerea mea adaptată, tag-ul original îl găsiți aici, în engleză.

1.De cât timp ești Blogger?

    Au trecut ani întregi de când am descoperit Blogger și alte site-uri de profil, deschizându-mi „n” blog-uri, dintre care puține cu temă literară. S-au pierdut rând pe rând și regret că nu am păstrat postările din acea vreme. Îmi place să privesc în trecut și să remarc schimbările produse de timp, maturizare, experiență. Printre(G)Rânduri există de un an. Cred ca în acea zi de septembrie am devenit, cu adevărat, blogger.

2.În ce punct crezi că te vei opri?

    În acest moment știu doar că nu îmi doresc să mă opresc și nu neg posibilitatea unei cariere (secundare) în domeniu. Când voi găsi o altă alternativă, când timpul nu va mai lăsa loc de respirări, când gândurile mele nu vor mai vrea să fie transpuse în scris, atunci voi lua, probabil, în considerare ideea de „retragere” din acest mediu.

3.Care e cel mai rău lucru și cum îl îmbunătățești?

   Timpul. Un răspuns universal, potrivit pentru atât de multe întrebări! Din nefericire, nu am un program suficient de aerisit încât să scriu atât cât mi-aș dori. Încerc să amân anumite evenimente, activități în favoarea blogului și mă străduiesc să rămân organizată. Uneori, scriu articole pe care le public ulterior, simțind că timpul m-ar ține pentru o perioadă mult prea lungă departe de blog.

4.Cât timp petreci făcând/ căutând poze pentru postări?

    Sunt o persoană care pune mare accent pe calitatea postărilor și, implicit, a fotografiilor. Mă aflu la stadiul de începător, astfel că încerc să experimentez și să găsesc formula ideală (chit că nu îmi iese). Nu sunt fotograf profesionist, nu am înclinații spre acest domeniu, nu dețin o cameră de ultimă generație, dar încerc să am postări însoțite de imagini clare, decente, care să atragă privirea cititorilor. De obicei, rezerv pozelor 20-30 de minute, până realizez fotografia care să avantajeze volumul și aproximativ 10 pentru editare (culori, semnătură, lumină). Rareori folosesc imagini de pe Internet (în general, Instagram), când nu mai am volumul respectiv sau nu apuc să îi fac o poză. 

5.Care este crush-ul tău „literar”?

    Interesantă inserția acestei întrebări aici, între cele mai mult „tehnice”. Nu m-am gândit niciodată la asta și acum, încercând să găsesc un răspuns, îmi dau seama că este imposibil, din simplul motiv că...nu am.

6.Ce autor ți-ai dori să ai pe blog?

     Îmi vin în minte o mulțime de nume, dar nu cred că blogul meu este, la acest moment, demn de a găzdui interviuri cu scriitori de seamă. Îmi doresc să se întâmple, dar nu s-a ivit ocazia și nu știu dacă merit acum acest privilegiu. Bineînțeles, lista de dorințe este lungă și se întinde de la scriitori români până la cei de dincolo de granițe. Poate, într-o zi...

7.Ce porți când lucrezi pentru blog?

    Pijamaua este cea mai bună prietenă a cititorilor de noapte (și a bloggerilor, desigur).

8.Cât timp îți ia să pregătești o postare?

     Niciodată mai puțin de o oră. Durata oscilează în funcție de starea și de inspirația mea din acel moment. În orice caz, vă asigur că fiecare postare este minuțios lucrată. Încerc să evit repetițiile, îmi verific fiecare enunț de „n” ori...toate aceste lucruri cer timp. Lor li se adaugă, ocazional, absența inspirației. Am momente în care frazele nu mi se leagă, iar gândurile zburdă și mă împiedică să mă exprim cum îmi doresc sau ce îmi doresc. Nu știu cât reușesc, dar perseverență și sete de perfecțiune există.

9.Ce părere ai despre comunitatea/ cultura Book Blogger?

    Sunt o fire timidă și acest lucru se reflectă și în contactul meu cu alți Book Bloggeri. Nu am legat, deocamdată cel puțin, prietenii și nu m-am implicat altfel decât prin activitatea de pe acest blog în comunitate. Apreciez, însă, fiecare persoană care scrie despre literatură  și mă bucur să văd că oamenii sunt uniți de pasiunea pentru livresc. Un fapt necesar, dat fiind mediul, ostil culturii, în care ne desfășurăm.

10.Ce trebuie să conțină un blog de succes?

    Dacă aș cunoaște secretul, blogul meu ar fi unul de succes. Cred, totuși, că ideea de succes este relativă, o țintă înșelătoare. Pentru mine, un blog bun este un blog în care se pune suflet. Atenția la detalii, conținutul, dragostea față de fiecare postare se simt și dau o notă de profesionalism. De aici derivă interesul și aprecierea celor din jur.

    Dacă și tu completezi acest Book Tag, lasă-mi un link. Mi-ar plăcea să citesc și alte impresii, răspunsuri, idei.

    În general, un olimpic se bucură de aprecierea celor din jur de îndată ce își dezvăluie meritul. Nu este cazul olimpicilor la Lectură/ Limba și Literatura Română, care, înainte de orice, trebuie să răspundă la eterna întrebare „Cum adică Olimpiadă Internațională de Română?!”.

    Am participat la fiecare ediție a acestei Olimpiade Internaționale (2014, 2015 și 2016), astfel că nu de puține ori m-am confruntat cu nedumerirea anumitor persoane care nu își explică specificul concursului. Ca ultimă strădanie scriu această serie de articole, în speranța că voi dezvălui tainele „straniului fenomen” celor mai puțin familiarizați cu el. Și, pentru că noi, „ăștia de la română”, tindem sa scriem mult și în termeni, pentru unii, vagi, renunț la exprimarea „de olimpiadă” și mă rezum la un stil simplu, concis. Pentru primul articol (din „trilogia” care se anunță) să discutăm, deci, câteva „date tehnice” legate de competiția în discuție.

    Olimpiada Internațională de Lectură (desfășurată până în prezent la Constanța, în primele zile din septembrie) reunește elevii care au obținut la etapa națională a Olimpiadei de Limbă, Comunicare și Literatură Română sau a Olimpiadei „Lectura ca Abilitate de Viață” Premiul I, II sau III. Aceștia compun lotul României, dar li se pot alătura colegi care au obținut un premiu la ediția anterioară a Olimpiadei și care la etapa națională au întrunit un anumit punctaj (chiar dacă nu au fost pe podium). Dincolo de elevi români, șocant!!, sunt și participanți din afara granițelor. Ne-am bucurat de prezența colegilor din țări precum: Republica Moldova, Turcia, Serbia, Cipru, Ucraina, care au avut posibilitatea de a opta pentru una dintre limbile de concurs: română, engleză sau franceză. Olimpiada se organizează pe două secțiuni, conținând o singură proba (scrisă), derulată pe parcursul a trei ore:

A. Secțiunea de antrenament –13-15 ani- se evaluează competențele de lectură și de sensibilizare culturală; 

B. Secțiunea de performanță-15-19 ani- se evaluează competențele de lectură, media și de comunicare.

    De aici derivă Nivelul 2 (clasele VII-VIII), Nivelul 3 (IX-X) și Nivelul 4 (XI-XII), gradul de dificultate fiind adaptat în funcție de vârstă. Structura subiectelor urmează modelul Olimpiadei de Lectură, fiind alcătuită din trei „provocări”. Subiectul I (30 p.) propune un text sau un fragment de text ficțional, de câteva pagini, cerințele vizând capacitatea  de comprehensiune. Există itemi de tip grilă, ordonare cronologică, cerințe de interpretare, dar și un eseu care mizează pe creativitatea participantului. Subiectul al II-lea (20 p.) conține un text nonficțional (instrucțiuni, facturi, articole, definiții, etc.), urmat de întrebări pe baza acestuia și de un eseu, de obicei, de tip argumentativ (dar poate lua forme diverse: interviu, discurs, scrisoare). Partea inedită constă în provocarea propusă la cel de-al treilea subiect (10 p.): textul multimodal. Cu alte cuvinte, o imagine (fie ea afiș publicitar, ambalaj, printscreen sau hartă), alături de întrebări și exerciții de interpretare a elementelor grafice. Pentru etapa internațională, comisia propune o temă (anul acesta, marea), dezvoltată deopotrivă în subiectele, dezbaterile și cursurile oferite. Iată câteva exemple de cerințe:

    Spre deosebire de Olimpiada de Limbă Română, accentul cade pe creativitate și intuiție, în defavoarea conceptelor de teorie literara, studiilor critice sau lecturilor suplimentare. De aici, poate, și conflictul dintre format și participanții calificați în urma obținerii unei distincții la Olimpiada „clasică”. În pofida oricărui impediment, bucuria lecturii (de unde și numele Olimpiadei) și pasiunea pentru ieșirea (sau, dimpotrivă, rătăcirea) în labirintul literaturii rămân constante.

   Olimpiada oferă participanților șansa de a lua parte la cursuri ținute de profesori universitari, oameni de excepție, modele, prin cariera și reușitele lor în sfera filologiei. De asemenea, excursiile și activitățile sunt nelipsite, devenind punte între concurenții care ajung, în final, prieteni. Prieteni uniți de iubirea de carte.

    Despre aceste prietenii, cât și despre munca din spatele unui premiu și satisfacția provocată de șansa participării la un asemenea eveniment, în următorul articol, curând. Vă las în compania câtorva link-uri care să vă răspundă la eventualele întrebări:

http://www.colegium.ro/olimpiada-de-lectura/

http://www.edunews.ro/regulament-specific-al-olimpiadei-internationale-de-lectura/

    

     M-am întors de curând de la Olimpiada Internațională de Lectură, dar nu singură, ci cu un maldăr de cărți culese de prin Cărturești, care să îmi amintească de această ultimă, dar însemnată experiență din viața de elev. Lista de sute de lecturi plănuite a rămas acasă. În memorie, însă, au persistat doar câteva titluri pe care le râvneam de ceva timp, printre care și „Dragă profesore Einstein” care își găsește acum loc în biblioteca mea. 

     Cartea reunește o serie de scrisori trimise de copii din întreaga lume omului de știință, care le devine mentor în încercarea de a găsi răspuns unor întrebări ivite din curiozitatea și candoarea vârstei. În timp ce unii se arată pasionați de științele exacte, căutând să își explice fenomene și probleme dezvoltate chiar de Einstein, alții, văzându-l drept un deținător al adevărului absolut, îl provoacă la discuții filosofice sau religioase. Ce au în comun? Admirația față de geniul ale cărui răspunsuri sunt, pentru ei, neprețuite, dar și inocența pe care scrisul lor o emană. Intrând în jocul acestora (în care pare a-și găsi refugiu în momentele de cumpănă), Einstein se adaptează vârstei fiecăruia, dezvoltând „pilde” și teoreme complicate printr-un limbaj accesibil. Dincolo de emoția și nerăbdarea din spatele fiecărei scrisori, frapantă este popularitatea de care se bucură omul de valoare (în contrast cu societatea zilelor noastre). Cu certitudine, Einstein era un model, iubit deopotrivă de părinți și tineri și, în pofida impedimentelor pe care le-a întâmpinat și care i-au afectat cercetarea, a reușit să ajungă la sufletele lor, motivându-i. 
     În afară de scrisori, cartea conține o galerie de fotografii și repere biografice, făcând posibilă apropierea cititorului de  evenimentele marcante din viața fizicianului. Date din activitatea profesională se îmbină cu elemente din cotidian, din pagini de familie impresionante, dintre care cele mai pregnante sunt cele care vorbesc despre relația cu copiii săi. Tatăl se implică în educația fiilor, îndrumându-i spre artă și sfătuindu-i să-și urmeze menirea. Cititorii descoperă latura umană a teoreticianului, având șansa de a înțelege și de a se inspira din parcursul său existențial. Perseverența și ambiția l-au purtat pe culmile succesului, dovadă că, deși respins de la o școală de prestigiu din cauza lacunelor în ce privește cultura generală, tânărul Einstein nu a renunțat la visul său, devenind astăzi un reper (fiind, de altfel, chiar unul dintre cei care au definit „cultura generală”). Interesanta în acest sens este și concepția sa asupra sistemului de educație:

    Examenul este criticat din două motive: în primul rând deoarece e inutil pentru elev și în al doilea rând fiindcă e dăunător.(...) Cum profesorii se concentrează mai puțin asupra transmiterii de cunoștințe și mai mult asupra dorinței de a impresiona lumea din afară cu rezultatele strălucite ale elevilor lor, ei ajung să se bazeze tot mai mult pe băgatul în cap cu forța, și nu pe învățarea de dragul învățării. Einstein își încheie articolul cu îndemnul: „Din aceste motive, afară cu examenul de absolvire!”

    Am găsit emoționant mesajul din „Cuvânt înainte” semnat de nepoata sa, Evelyn Einstein, cea care a avut un contact firav cu fizicianul, dar a cărei dezvoltare, se pare, a fost amprentată de numele  și reputația bunicului:

    Mi se părea că lumea avea așteptări mai mari de la mine doar pentru că eram „o Einstein”. De pildă, chiar dacă la școală nu eram lăudată în mod special când luam note bune, copiii tot credeau că sunt favorita profesorilor. Mi-era permanent teamă să nu spună cineva că nu sunt la înălțimea numelui meu. pag.7

     Și, la fel de emoționante, rândurile câtorva suflete curioase (a căror identitate mi-ar plăcea să o cunosc pentru a căuta evoluția lor; însuși editorul își dorește să aibă ocazia de a discuta cu copiii-adulți din scrisori. Din nefericire, pentru a respecta anumite drepturi, sunt precizate doar prenumele acestora):

    La școala duminicală am pus întrebarea: oamenii de știință se roagă?  (Phyllis) pag.126 

    V-aș fi foarte recunoscător dacă mi-ați spune ce este Timpul, ce este sufletul și ce este împărăția cerurilor. (Peter) pag. 141 

    Sunt o fetiță de șase ani. V-am văzut fotografia într-un ziar. Cred că trebuie să vă tundeți, ca să arătați mai bine. (Ann) pag. 190

       „Dragă profesore Einstein” este o lectură încântătoare despre relația maestru-discipol, despre puterea exemplului și, mai ales, reprezintă o altă dovadă a genialității celui care a dat noi nuanțe științei, dar care a avut înțelepciunea de a rămâne modest și simplu. Să încercăm să pășim pe urmele sale, păstrându-i vorbele ca îndemn:

    Cel mai mult înveți atunci când faci ce-ți place atât de mult, că nici nu simți când trece timpul. pag. 146 

        Fug de această recenzie de câteva săptămâni, pentru că rândurile nu se leagă, cuvintele nu își găsesc locul, iar trăirile mele din timpul lecturii sunt vagi asemenea impresiei pe care opera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa mi-a lăsat-o. Simt, în pofida acestei stângăcii, nevoia de a împărtăși câteva gânduri; poate, poate cineva se arată interesat de călătoria în care scriitorul ne invită.

        În căutare de romane care abordează tema mării, am descoperit volumul în discuție în Humanitas, librărie a experimentelor mele în materie de lectură. Avea să fie prima întâlnire cu acest autor care, de altfel, este considerat demiurgul unei singure opere, „Ghepardul”, pe care, din (ne)fericire nu am parcurs-o. Aprecierile unor instanțe autorizate au țesut așteptări (prea) mari, făcându-mă să cred că am ocazia de a citi o capodoperă. Impresia mea s-a ruinat ușor, ușor cu fiecare pagină citită...

      Compusă din patru părți („Amintiri din copilărie”, „Bucuria și legea”, „Sirena” și „Pisoiașii orbi”), culegerea de povestiri trasează într-o manieră subiectivă experiențe ale autorului, deformând chiar adevărul istoric. Secvențele biografice cuprinse în „Amintiri din copilărie” insistă asupra descrierilor locurilor natale.  Fiecare amintire se leagă de un spațiu conturat în detaliu, în defavoarea acțiunii, dar, spre deosebire de scriitori precum H.Hesse (care excelează, din punctul meu de vedere, în descrieri), Giuseppe Tomasi di Lampedusa suprasolicită cititorul. Cu toate că iubesc pasajele descriptive, în cazul său ele nu au făcut decât să îmi dea impresia că timpul lecturii se dilată cu cruzime, fără a-mi spune...nimic. În general, răscolesc biografiile în căutare de episoade marcante, care au dictat o nouă traiectorie în existența individului sau, din pură curiozitate, râvnesc urmărirea firului vieții care naște personalitatea de excepție. Scriitorul în discuție ne privează de această șansă, ascunzându-se în spatele cuvintelor care parcă nu au puterea de a transmite imensul potențial.

     O senzație similară am avut-o citind „Sirena” (dar aici aerul „marinăresc”, povestea de iubire cu straniul și stilul melancolic al relatării m-au acaparat, eliberându-mă de sufocantele descrieri) și „Pisoiașii orbi” (o scriere care mi-a lăsat un gust „suficient de” amar încât să nu îmi amintesc nimic legat de subiect). În schimb, „Bucuria și legea” a fost o încântare. Simplitatea poveștii în sine contrastează cu greutatea mesajului. Pe scurt, un bărbat primește un panettone și își închipuie la superlativ bucuria familiei sale, dar este dezamăgit de hotărârile soției care nu vede prăjitura drept o recompensă a eforturilor sale, ci drept o șansă de a se achita de obligații, dăruind-o. Deznodământul, pe cât de comic, pe atât de trist semnalează o lecție sublimă despre natura umană și despre felul în care societatea și falsa ierarhie impusă influențează concepția ființei asupra împlinirii. 

      

     Sunt totul pentru că sunt doar suflu de viață fără opreliști, sunt nemuritoare pentru că toate morțile se varsă în mine, de la cea a merluciului de dinainte la cea a lui Zeus, care, odată strânse în mine, redevin viață, nu izolată și hotărâtă dinainte, ci plină de forță și deci liberă. pag. 160 („Sirena”)

     De când m-am despărțit de „Sirena și alte povestiri” mă tot gândesc la motivele pentru care nu mi-a plăcut. Până și ele îmi par vagi. Stilul? Suspendarea acțiunii? M-am mai întâlnit cu ele și, totuși, nu m-au îndepărtat de alte romane. Să fie doar incapacitatea mea de a descifra mesajul, de a pătrunde dincolo de acest deșert? Plănuiesc să recitesc cartea și să o privesc prin alți ochi. Până atunci, recenzia mea, îmbrăcând mantaua subiectivității, rămâne la fel de ștearsă precum impresia lăsată de scrierile autorului italian. 

      

     

       

    În timp ce mă gândeam la o introducere inspirată, mi-am dat seama (nu știu de unde a răsărit ideea) că în ultima vreme citesc din ce în ce mai mulți autori germani. S-a strecurat printre ei cu câteva săptămâni în urmă și Thomas Mann. Oricât l-aș lungi, șirul de cuvinte rămâne prea îngust pentru a cuprinde fascinația resimțită odată cu pătrunderea în „Muntele vrăjit”. Romanul care m-a indignat, bucurat, m-a făcut să îl urăsc și să îl iubesc, a reușit, după o cursă dificilă, să mă captiveze. 

Sursa:Sophie Demery

    Și, pentru că mă simt ca un copil care, urcându-se pe un bolovan, strigă de fericire, de parcă s-ar afla în cel mai înalt loc al universului, visând să îl audă o lume întreagă, vă las în compania celor cinci motive care ar trebui să vă convingă să citiți numaidecât romanul lui Thomas Mann.

    1. Thomas Mann a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1929. Argumentul principal invocat de către cei care i-au decernat prestigiosul premiu a fost „Casa Buddenbrook”, un roman care a făcut furori la acea vreme. Totuși, „Muntele vrăjit” s-a bucurat, în negura timpului, de aprecieri, înscriindu-se în rândul cărților de referință ale literaturii germane și nu numai. Oricum ar fi, premiile cu care a fost încununat efortul creator al lui Thomas Mann sunt dovada unui talent incontestabil, pe care îl recunoaștem și în romanul în discuție.

    2. Stilul. Thomas Mann afirma că se socotește „muzician printre poeți”, astfel că nu renunță la muzicalitatea enunțurilor, pe care le conturează atent. Descrierile minuțios realizate, ușurința cu care se scurg evenimentele (în pofida „aglomerării” lor), priceperea de a crea punți între cititor și lumea închipuită, cu care acesta ajunge să se identifice, marchează stilul scriitorului german.

    3.Este o provocare. Trecând de simbolurile și aluziile culturale pe care le cuprinde, „Muntele vrăjit” este o provocare nu numai pentru că necesită un cititor inițiat, care să aibă „înțelepciunea” de a privi dincolo de aparență, ci si pentru că este o scriere de mari dimensiuni (peste 1000 de pagini). Deși pe parcurs există pasaje în care lectura devine o corvoadă, iar răbdarea își atinge limitele, romanul incită, aducând satisfacție în sufletul celui care găsește răbdarea de a duce lectura la bun sfârșit.

    4. Povestea în sine. Dacă la început cititorul stă sub semnul așteptărilor, râvnind un roman (științifico-) fantastic, înaintând în poveste înțelege că este vorba despre mult mai mult. Acțiunea se petrece preponderent în cadrul unui sanatoriu pentru suferinzii de tuberculoză, unde ajunge și personajul central, Hans Castorp. Cu toate că plănuiește să stea pentru puțin timp, aflându-se, în fapt, în vizita la vărul său, șederea tânărului va cunoaște proporții neînchipuite. În sanatoriul dintre munți oamenii trăiesc cu iluzia vindecării. Timpul pare a fi suspendat, iar temperatura (atent măsurată, de câteva ori pe zi, fiecare pacient având propriul termometru) dictează statutul în această stranie lume. Ideea de boală e anulată de atmosfera liniștită, relaxantă, de întâlnirile și activitățile zilnice ale pacienților care amintesc de cercurile din înalta societate. Evenimentele se scurg pe nesimțite, neașteptat, fiecare pagină surprinzând cititorul.

    5.Emoțiile din timpul lecturii. Thomas Mann este dovada că, pentru a emoționa cititorul, nu este nevoie de o poveste siropoasă de dragoste sau de un destin tragic atribuit fiecărui personaj. Subtil, drama se instalează în pasta operei sale. „Muntele vrăjit” inspiră un amalgam de emoții: de la agonie la extaz, personajele și evenimentele care le marchează destinul aduc cititorului o nouă emoție. Când ajungi să iubești cartea, o forță neînțeleasă te îndepărtează de ea și vice versa. Nu poți întrevedea ceea ce urmează, astfel că porți cu tine în permanență suspansul. Râzi, plângi, îți pui întrebări, te supără imposibilitatea de a-ți oferi răspunsuri și, în final, te găsești indignat și îngândurat cu privire la viață, timp, oameni...

    Bonus, câteva citate:

     Orice boală cuprinde o iubire metamorfozată.

    Nimic nu e mai dureros decât momentul când organismul nostru, partea animală din noi, ne împiedică să slujim rațiunea.

    Libertatea este legea dragostei umane. 

    Iubirea e o forță mai educativă decât întreaga pedagogie a lumii.

        L-am descoperit pe Emil Cioran în clasa a IV-a, în cadrul unui cenaclu literar. După câteva încercări eșuate de a-l înțelege, m-am îndepărtat de scrierile lui. Nu posedam nici maturitate, nici experiență (livrească, pentru că pe cea „practică” nu am dobândit-o încă)  pentru a desluși misterul. Aveam să mă îndrăgostesc de el abia în liceu. Nu știu, însă, cât am înțeles din ceea ce ar fi de înțeles; cu siguranță l-am simțit.

    Citind „Demiurgul cel rău” te lovești de o viziune zdrobitoare asupra vieții, cu precădere asupra spiritualității, o viziune care te îndeamnă să meditezi și ajunge să îți influențeze concepțiile. Nu văd rostul în a recenza o carte de filosofie (cel puțin nu în cazul de față), pentru că cel interesat de acest domeniu nu caută acțiune, personaje, nu e interesat neapărat de stil, ci are ca țel pătrunderea în labirintul ideilor. Și cum ideile nu pot fi recenzate (pentru că astfel le-am judeca și constrânge, ucigându-le sensul), prefer să îl las pe Cioran să vorbească pentru sine. Vă las, deci, în compania câtorva citate extrase din „Demiurgul cel rău”, care sper să vă creeze o imagine de ansamblu asupra specificului cărții. Lectură plăcută!

    (...)nimic nu ne încântă și susține mai mult decât putința de a plasa originea mișeliei noastre cât mai departe de noi. pag. 11

    Zeul unic face viața insuportabilă. pag. 32

    Poate ar trebui să ne privim din afară, cam în felul cum îi privim pe ceilalți, și să încercăm să nu mai avem nimic în comun cu noi înșine(...) pag. 53

    (...)acum totul se schimbă: nimicindu-mă, nimicesc toate motivele de a mă disprețui, îmi regăsesc încrederea, sunt cineva pentru vecie... pag. 67

    Plutim în derivă și nu recunoaștem că suntem niște epave decât atunci când ne ducem la fund. E însă prea târziu ca să ne scufundăm din propria vrere. pag. 70

    Să fie regretul un semn de îmbătrânire precoce? Dacă-i așa, atunci sunt senil din născare. pag. 83 

    Greul, pentru cine a renunțat pe jumătate, e să facă și ce-a mai rămas. pag. 84 

    Să dobândești lumea, să-ți pierzi sufletul!-Eu am făcut mai mult: le-am pierdut pe-amândouă. pag. 87 

    Nimic nu are importanță: descoperire uriașă, de care nimeni n-a știut să profite. pag.97

     După anumite nopți, ar trebui să ne schimbăm numele, căci cu adevărat nu mai suntem aceiași. pag. 135

    Fericirea e să fii în afara celor patru pereți, să umbli, să privești, să te amesteci cu lucrurile. pag. 139 

    Doar scriitorul fără cititori își poate permite luxul de a fi sincer. El nu se adresează nimănui: cel mult lui însuși. pag. 142

    Există un singur semn ce arată că ai înțeles totul: să plângi fără motiv. pag. 151

    Cuvântul și tăcerea. Te simți mai în siguranță lângă un nebun care vorbește decât lângă nebunul ce nu deschide gura. pag. 151

    Suntem cu toții pe fundul unui iad unde fiece clipă e un miracol. pag. 159 

     Cartea poate fi achiziționată de aici. 

    Timpul a fost îngăduitor cu mine în ultima vreme, astfel că orele petrecute printre cărți au înflorit, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai pline de substanță. Am rămas, totuși,  în urmă cu articolele, din cauza nesățului de lectură, dar, abandonând-o pe Virginia Woolf  (prin scrierile căreia mă plimb zilele acestea), m-am încumetat  să postez o recenzie a uneia dintre operele cele mai dragi mie: „Siddhartha” de H.Hesse.

    Dragostea cu care îl citesc pe Hesse nu mai este de mult un secret. Iubesc descrierile parcă nesfârșite, vocabularul prețios, personajele create în antiteză și firul de filosofie din care este cusută întreaga poveste. Pe cât de greoi și plictisitor pentru unii, pe atât de fascinant pentru mine. Într-una dintre după-amiezile de lectură de la „Gândești?”, terminând o carte care nu mi-a fost deloc pe plac (și despre care vă voi povesti curând), mi-a revenit în minte imaginea  romanticului german și, fără să ezit, l-am căutat. „Siddhartha” a fost din (ne)fericire singura carte pe care am găsit-o. De ce „din nefericire”? Pentru că, citind-o, interesul pentru Hesse a cunoscut o nouă ascensiune. Plănuiesc, deci, să îmi întregesc colecția și am convingerea că este, într-adevăr, autorul meu preferat la momentul actual.

(Sursă poză:https://www.instagram.com/p/BIMjUAyjv43/, pentru că nu am putut să o fotografiez)

    Cartea dezvăluie traseul existențial al personajului eponim, fiul unui brahman, care se dedică  descoperirii adevărului, nemulțumit de învățăturile care i se aduc. Alături de bunul său prieten, Govinda, părăsește ținutul natal, mergând după samani, însă, la scurt timp, se desprinde de aceștia, înțelegând că filosofia lor nu corespunde cunoașterii absolute. Auzind despre Gautama, un înțelept al vremii, pleacă alături de Govinda și devine discipolul acestuia. Nici de această dată neofitul nu va descoperi împlinirea în vorbele și învățăturile înțeleptului și, despărțindu-se de tovarășul său (care decide că menirea lui este să rămână), alege să trăiască după propriile principii. Va cădea pradă plăcerilor trupești, cunoscând-o pe frumoasa Kamala, cea care îi va marca destinul. Viața lui Siddhartha va continua alături de luntrașul Vasudeva, al cărui loc va ajunge să îl ocupe, învățând din înțelepciunea naturii și a simplei șanse de a fi.

    Lumea era mai frumoasă dacă o priveai așa, fără să cauți nimic, așa, simplu, așa, copilărește. 

  Revederea cu Govinda va echivala cu o privire retrospectivă asupra evoluției amândurora, reliefând tainele pe care, în efemeritatea lor, au avut răgazul de a (și) le dezvălui. Ceea ce îi unește și, totuși, îi desparte este dorința de a se împlini spiritual. Dacă Govinda caută în permanență sprijinul unui maestru, Siddhartha devine el însuși un înțelept pentru că, după o sumă de încercări eșuate, înțelege că desăvârșirea prin alții nu este posibilă, totul depinzând de propriul spirit. Chinuit de setea adevărului deplin, tânărul de odinioara află că  singura șansă de înălțare a ființei este iubirea, cea care face existența suportabilă.

    A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

     

    Pătrunzând în labirintul operei lui Hesse, descoperi o puternică influență a filosofiei budiste. Personajele, poveștile și învățăturile care fundamentează scrierea sunt inspirate din Budism și capătă o deschidere cu atât mai mare în ochii cunoscătorilor. Cu toate acestea, pentru a simți greutatea creației sale nu este obligatoriu să porți un asemenea bagaj de cunoștințe. „Siddhartha” are rezonanță în sufletele oricărui cititor, pentru că ascunde o morală înduioșătoare prin personaje cu care omul modern ajunge să se identifice. Ne aflăm în căutarea cheii unui mister care sălășluiește în noi și ne petrecem viața încercând să dezlegăm enigma, uitând că răspunsul stă în suflet. Iubirea este aripa care ne lipsește și pe care o ascundem în noi, incapabili să o dezrobim. Ea, sugerează Hesse, este cheia tuturor adevărurilor.
    O lectură covârșitoare prin sublimul mesajului, simplă prin formă, nobilă prin stil. Cu alte cuvinte, o capodoperă asupra căreia ar trebui să reflectăm, descoperind-o și, totodată, descoperindu-ne. Iar pasionaților de film, le dau de veste că a fost și ecranizată în 1972.