În prag de an nou, listele de planuri se aglomerează. Ne propunem să fim mai buni, mai înțelepți. Ne promitem să nu repetăm greșeli. Ne coasem dorințe și ambiții pe care suntem siguri că le vom îndeplini în noul an. Nu știu de câtă forță și răbdare va dispune 2017 pentru a ne oferi răgazul de a fi altfel. Speranța, însă, rămâne.

    Și, cum planurile în materie de lectură există și sunt din ce în ce mai prezente, îndeosebi în mediul virtual, am pregătit un (mini) Reading Challenge pentru anul care ne așteaptă. E o idee destul de îndrăzneață să mă „bat” cu GoodReads pe supremația unei provocări de lectură, însă nu țintesc popularitatea. Gândul cu care am conceput provocarea de lectură este acela de a motiva și de a oferi idei celor aflați într-o pană de inspirație în ceea ce privește lectura. 

     

    Ce a vrut să spună autorul prin poza de mai sus? Pe lângă faptul că este mândru de bradul de Crăciun (pe care îl folosește ca fundal pentru mai mult sau mai puțin strălucitele sale poze), a dezvăluit câteva dintre cărțile „bifate” pe reading challenge-ul de mai jos. Da, în 2017 vreau să devin cititoare fidelă a revistei „Iocan” (pe care am citit-o, pare-se, din doi în doi, căci am pierdut cel de-al doilea număr, dar m-am asigurat că îl citesc pe primul și, de curând, l-am achiziționat pe al treilea). La capitolul „Ultimele apariții”, Ana Blandiana se înscrie cu succes cu ale sale „Povestiri fantastice” (carte cumpărată de la Gaudeamus, dar care mă așteaptă, încă, și probabil mă va mai aștepta o vreme). Și, pentru a mă întoarce în universul copilăriei, la ceea ce presupun a fi prima carte citită, mă voi relaxa în compania lui H.C.Andersen și a Fraților Grimm (în speranța că nicio vrăjitoare nu mă va închide în vreun turn sau căsuță de turtă dulce- asta nu sună atât de rău, totuși...).

    Cât despre celelalte provocări de pe listă și cărțile pe care le voi alege pentru fiecare, în postările viitoare. Recenziile vor fi nelipsite;timp să am! Asta vă doresc și vouă, indiferent de alegerile livrești pe care le veți face. Aștept cu nerăbdare propuneri, idei și sugestii de lectură pentru 2017 (și niște timp de împrumut, dacă se poate). Lectură plăcută!

     

     Bate la ușă cea mai frumoasă perioadă a anului. Pretutindeni sălășluiește voia bună, copiii din noi învie și atârnă globuri de idei, speranțe, dorințe în crengile brA(n)dului care se pregătește să ne cuprindă.

     Internetul vuiește și el, mai ales sub tremurul tastelor celor care caută de zor meniuri pentru masa de Crăciun. Nu mă pot lăuda, din nefericire, cu un talent gastronomic, astfel că nu-mi permit să înșir aici rețete mai mult sau mai puțin tradiționale. Am găsit, însă, în desaga Moșului un meniu aparte, livresc, perfect pentru cititori! Vi-l împărtășesc, poate, poate, e și pe gustul vostru!

• Aperitiv

    Începem cu ceva ușor (cum ar trebui să fie și sufletele noastre în zi de sărbătoare): colinde și cântece de Crăciun. Încă din copilărie, diminețile de Crăciun se deschideau în familia mea cu muzică specifică perioadei. A devenit, deci, tradiție pentru mine să ascult ore întregi colinde, să le cânt (din nefericire pentru cei din jur) și să retrăiesc bucuria copilului de odinioară. Iată câteva playlist-uri pe care le-am ochit pentru acest an:

     

     Tot aici, includem și urările transmise celor dragi. Cu toate că epoca în care trăim ne obligă să apelăm la mediul virtual, telefoane sau SMS-uri, nu mă pot desprinde de obiceiul de a scrie felicitări, scrisori sau simple bilete pentru cei dragi. Așa că dincolo de mesajele la distanță (pe care încerc să le personalizez din dorința de a nu părea cu totul neinspirată, fapt pe care nu îl pot nega...), las celor dragi rânduri scrise de mână (cu stiloul, evident, eterna mea obsesie) lângă cadourile atent pregătite.

• Fel principal

     Ziua de Crăciun este prilejul revederii celor dragi. Servim, așadar, o porție generoasă de discuții despre tot soiul de subiecte: de la simple rememorări, la politică și filosofie. Cele mai dragi mie sunt povestirile familiei mele despre obiceiurile din copilăria lor, despre Crăciunul de altădată, despre momente care le-au rămas întipărite în suflet. Nu irosiți șansa de a-i descoperi în ipostaza de copii sau de nostalgici care se reîntorc, pentru o clipă, spre ceea ce a(u) fost. 

      După conversațiile aparent interminabile, să ne relaxăm în compania unui film! Nu puteam elimina din lista de propuneri „Micul Prinț”, filmul care m-a cucerit la început de 2016 și a cărui cronică o găsiți aici.  Alte recomandări: clasicul  How the Grinch Stole Christmas, It's a Wonderful Life, Arthur Christmas sau A Christmas Carol. Și, dacă tot redevenim copii, să nu uităm de filmele Disney. Iar dacă nu țineți neapărat să vizionați un film în temă cu perioada, ci vă păstrați înclinațiile „livrești”, vă recomand ecranizarea romanului lui Flaubert, „Doamna Bovary”: Gemma Bovery (a cărui esență, atenție!, nu poate fi descoperită decât dacă ați citit cartea).

     

    Pentru familiile inspirate sau pentru grupurile de cititori care caută activități ludice, se recomandă, tot ca fel principal, crearea de povești. Jocul este simplu: o persoană începe o poveste, este brusc întreruptă de cineva (care trebuie să spună „Stop!” când dorește) și cel de lângă continuă șirul narativ. Dacă vă freamătă dorința de a scrie, puteți lua o foaie de hârtie pe care scrieți o propoziție, apoi îndoiți foaia astfel încât cuvintele să fie acoperite, iar următoarele persoane continuă, fără să știe ce au scris cei de dinainte. La final, după ce toată lumea își notează enunțul, citiți împreună „creația”.

• Desert

    Se poate servi individual sau împărți cu cei dragi. Servire tip bufet suedez din...bibliotecă. Pentru acest Crăciun, pe lista mea de „desert” se găsesc bunătăți precum: „Micul Prinț” (ca în fiecare an, dar ce ocazie mai bună să mă întorc la el?) și  „Doamna Dalloway”-V.Woolf. Lecturile mele nu sunt tocmai în spiritul sărbătorii, dar necesitatea bate, în acest caz, dorința. Oricum ar fi, celor dornici de a pătrunde în atmosfera iernatică le recomand „Colind de Crăciun”-Ch.Dickens, poveștile lui H.Ch.Andersen (îndeosebi „Crăiasa zăpezii” sau „Fetița cu chibriturile”)  și „Crăciun la New York” - Lisa Nieschlag, Lars Wentrup (pe care am răsfoit-o în librărie și încă regret că nu am cumpărat-o).     

    Tot la categoria „desert” includem desenatul și/ sau coloratul. Cărți precum „Pădurea fermecată” sau „Grădina timpului” sunt perfecte pentru a vă relaxa la sfârșit de zi, pentru a vă deconecta și a reflecta asupra bucuriei Crăciunului (mulțumesc bunei mele prietene pentru acest cadou).

     Indiferent de meniul pe care îl veți alege, nu uitați să asezonați totul cu cel mai bun vin: VinLaTine. Petreceți alături de cei dragi, cu voioșie și căldură în suflet. Crăciunul e despre ceilalți, despre bucuria de a fi împreună, despre bunătate și grijă. Crăciun fericit, dragi cititori! 

     

     S-a așternut tăcerea câtorva luni pe blog. Nicio postare, niciun semn din partea mea, în pofida dorinței și a nevoii de a scrie. Simt, deci, că e vremea să povestesc motivele absenței gândurilor printre rânduri. O postare scurtă, dar cuprinzătoare despre „de ce nimic?”, despre viața mea din ultimele luni și despre promisiunea unei reveniri cât mai rapide.        
   Sfârșitul anului m-a aruncat în vârtejul infinit al lecturii. Ceea ce cândva era plăcere, hobby, preocupare a devenit, într-o bună măsură, obligație. Sunt studentă la Litere (și cât de mândră mă simt că pot „tasta” asta, referindu-mă la propria persoană!). Altfel spus, îmi petrec 80% din timp citind (nimic nu m-ar putea bucura mai tare). Cu toate acestea, lecturile mele aparțin acum unor alte sfere. Cărți de critică literară, lingvistică nu își găsesc locul pe blog, din simplul motiv că ele se adresează unui public specializat. Prea puțină beletristică în teancurile de cărți care mi-au umplut deja micul spațiu din noua locuință. Pe de altă parte, cele câteva volume pe care le-am citit (și) cu gândul de a le recenza își așteaptă încă postările. Timpul e necruțător...    
     Pe lângă facultate, îmi petrec timpul la Biblioteca Națională, unde urmez un stagiu de practică despre care pregătesc, însă, un articol special. Se adaugă un alt stagiu de practică, de această dată într-un ONG, tutoratele de la cea de-a doua specializare pe care o urmez și care îmi sugrumă weekendurile (într-un mod productiv, e drept), alături de bibliografiile și temele care depășesc în dimensiuni speranța de viață a unui om. Am câștigat o bursă, am demarat câteva proiecte și colaborări livrești, am cunoscut oameni noi și, cel mai important, m-am (re)descoperit. Pe cât de aglomerat, pe atât de frumos este prezentul meu. Îmi trăiesc visul.   
    Și, dacă până acum, prezentul ăsta frumos m-a ținut departe de blog, iată că astăzi vestea primei colaborări în ce privește PrintreGRânduri, precum și bucuria vacanței, mă determină să mă întorc. Urmează o avalanșă de postări. Toate exprimă o nevoie latentă, un dor și, îndeosebi, bucuria de a vă scrie. 

     

P.S: Titlu mai mult sau mai puțin inspirat. Cu siguranță, sincer.

Sursă poză:http://larapaulussen.tumblr.com/

    Când m-am hotărât să scriu despre Olimpiadă am avut în minte două scopuri: de a informa, aducând în atenție o competiție a cărei existență este întotdeauna pusă la îndoială și de a încuraja tinerii cititori, deschizându-le o cale. Dacă în articolele trecute am vorbit despre formatul concursului și despre ce presupune (dincolo de probă în sine), astăzi vreau să vă împărtășesc gânduri de final, sfaturi și lecții pe care le-am dobândit datorită acestei experiențe.

    Am fost de multe ori întrebată care este „secretul” reușitei. La început, clișeic, făceam referire la pasiune, ambiție, perseverență. Mi-am dat seama, însă, că nu există o rețetă a succesului și că nici măcar dorința nu îți este de ajutor. 

    În spatele unui premiu obținut la Olimpiada Internațională se află, totuși, câteva elemente. În primul rând, pasiune și efort. Dacă nu iubești lectura, cuvântul, dacă nu te simți atras de semnificații, nu poți reuși. Există două tipuri de a te pregăti: fie bazându-te pe materia predată sau recomandată de profesor, învățând efectiv concepte, citate critice, teorie, fie mizând pe intuiție, pe cultura generală, pe trecutul tău „literar”. Eu am urmat întotdeauna cea de-a doua cale. Am vrut ca lucrările mele să fie naturale, sincere, să mă reprezinte așa cum sunt, să reflecte ceea ce știu grație a ceea ce am citit și nu tocit. Am avut o bază de teorie literară pe care am construit pas cu pas, cu ajutorul fiecărei lecturi și am căutat simbioza dintre literatură și celelalte arte. În final, mi-a ieșit. Pentru că am uitat de orice constrângeri, pentru că nu m-am gândit la barem, la evaluatori, ci am scris cum am simțit. Nu eu am mânuit stiloul, ci sufletul care s-a transpus în fiecare sintagmă, frază, paragraf. Premiile au fost rezultatul unei munci de ani de zile. S-au lăsat, poate, așteptate, dar au adus cu ele convingerea că fiecare sacrificiu a meritat. 

    Pasiunea și munca trebuie întărite prin atenție, ambiție și curaj. E nevoie de un gram de nebunie care să ofere originalitate lucrării. În aceeași măsură, de atenție pentru fiecare detaliu. Cuvintele trebuie să se lege de la sine, să curgă, să conviețuiască. Dar mai presus de asta, e necesar curajul de a înfrunta limite și obstacole care ajung să te îngrădească, transformându-te un sclav al propriilor gânduri. În momentul în care te desprinzi de tine însuți, de orice temere, ambiție și lași cuvântul filtrat să vorbească pentru tine, poți trăi cu mulțumirea că ai dat tot ce ai putut. Regrete vor exista întotdeauna, dar pot fi îndulcite de satisfacția luptei (victoriei) cu propriul cuvânt.

    Iubesc această Olimpiadă pentru că pune „altfel” problema lecturii, demonstrând că nu doar cărțile pot fi citite. Totuși. aș schimba multe lucruri. Aș insista, de exemplu, asupra ideii de „dezbatere”, aș propune tablouri sau imagini cu substrat la Subiectul al III-lea, aș înlocui, poate, partea de grile și de ordine cronologică, în favoarea unor exerciții de interpretare, aș spori gradul de dificultate, pentru că trăiesc cu impresia că etapele naționale sunt mai provocatoare, mai dificile. Dar, așa cum este, e bine că există. Și acest gând îmi aduce întotdeauna mulțumire și dor. Am crescut odată cu ea, a devenit parte din mine și port recunoștință tuturor celor care i-au dat viață sau au devenit parte din viața ei. 

    Olimpiada Internațională îți oferă beneficii, deopotrivă spirituale (prin împlinirea eului, prin bucuria câștigului) și „materiale”: burse, echivalarea examenului de Bacalaureat la Limba și Literatura Română, admiterea la facultăți de profil. Vin și trec la fel de repede. Rămâi, în final, cu amintirea experiențelor, a oamenilor întâlniți și cu un amalgam de lecții pe care ți-ai fi dorit să le fi știut din timp. Intrând la liceu, am avut drept scop obținerea unui premiu la etapa națională a Olimpiadei de Limbă și Comunicare în clasa a XI-a. Premiile de la Olimpiada de Lectură contau, dar nu îmi înlocuiau visul. În pofida aspirațiilor mele, nu am reușit decât în clasa a XII-a să obțin mult râvnitul premiu. Și am înțeles că forțarea nu duce decât la înghețarea lucrurilor, așa cum spunea D.Keyes. Toate lucrurile se întâmplă cu un scop. Și toate...la vremea lor. De-aș fi înțeles asta mai devreme!

    Sper ca printre cei care citesc acest articol să se găsească oameni dornici de a participa. Luptați pentru visul vostru! Citiți, munciți, sperați, aveți curaj și putere, bucurați-vă de fiecare cuvânt. Peste ani, tot ce va conta vor fi emoțiile trăite, nicidecum rezultatul. Totul are un scop. Trebuie doar să îl convingi să apară. 

    
    
 
       

melancolia dansează

în spatele draperiilor trase.

eu, pion pe o tablă ce nu-mi aparține,

eu, pion pe o tablă căreia nu îi aparțin,

asist absentă la jocul pleoapelor lumii.

tu dormi alături. ce-ți pasă?

nu ai habar ce înseamnă să privești

prin oameni, prin viață și să nu vezi nimic,

nu ai idee că spate în spate cu tine

doarme ultima urmă de speranță.

tu nu cunoști viața la amurg,

pe tine nimic nu te cutremură.

te desfășori indiferent, lent, atât de lent!

te-ai cuibărit în patul meu, în mine,

mă îndemni inconștient să scriu

și scrisul se împotrivește.

trăiesc prin tine un coșmar

din care nu mă lași să mă trezesc.

mă furi din mine, mă îndepărtezi.

cu ce drept?

te întreb, Octombrie...cu ce drept?

Sursă imagine: http://larapaulussen.tumblr.com/

     În ce privește lectura, copilăria mea a fost aparte. Cu toată strădania tatălui meu (cândva, un cititor împătimit, căruia timpul i-a răpit această plăcere), nu am fost atrasă de cărți specifice vârstei mele. Romanele de aventură sau, în fine, lecturile recomandate unui neofit nu m-au atras niciodată. Prin urmare, l-am descoperit pe  „Robinson Crusoe” mult, mult mai târziu și l-am înțeles abia luna trecută. Acestei revelații îi rezerv, totuși, o postare specială.

     De ce mi-am început astfel recenzia? Pentru că J.Coetzee își croiește opera pe fundamentul scrierii lui Defoe. Nu știu de unde această fascinație pentru mitul Crusoe (Cruso, în carte) în literatura recentă (mă gândesc la „Vineri sau viața sălbatică” al lui M. Tournier), însă modul în care acești autori îl duc mai departe sau îl reinterpretează mă fascinează.

    Revenind asupra firului epic, personajul central (și narator) al operei este Susan Barton care, în urma unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie, unde îi întâlnește pe Robinson și Vineri. Viața de pe insulă este comodă și monotonă. Exponent al civilizației, Robinson își asigură condițiile necesare în acel topos ostil, dar dorința de a se întoarce nu îl macină. În pofida unei evidente diferențe de viziuni asupra vieții, între Susan și bărbat se naște pasiunea. O pasiune care se va curma odată salvați, pentru că Robinson nu supraviețuiește voiajului către Europa. Stabilindu-se, alături de Vineri, în Anglia, personajul feminin caută să îi redea libertatea slujitorului față de care nutrește compasiune. Sub o falsă identitate (pretinzând că este soția lui Crusoe), ea va lua legatura cu Foe (Daniel Defoe) pentru a-i împărtăși experiența lui Robinson. Încercarea de a vinde povestea ascunde, în fapt, intenția de a-l trimite pe Vineri acasă, în Africa, eliberându-l. O nouă poveste de iubire, noi intrigi și obstacole se cos pe marginea eforturilor sale.

    -Dacă ar fi ca Providența să aibă grijă de noi toți, a spus Cruso, cine ar mai rămâne să culeagă bumbacul și să taie trestia de zahăr? Pentru ca treburile lumii să prospere, Providența trebuie uneori să stea trează și uneori să doarmă, așa cum fac creaturile de speță mai joasă. pag.26

    Ideea lui Coetzee mi s-a părut, încă de la început, fenomenală, pentru că reușește să ducă mai departe destinul unui personaj clasic și, în același timp, să pătrundă în geneza operei de la care pleacă. Prezentând o altă latură a lui Cruso (conturată prin prisma nevoii acestuia de Susan, dar și a înțelepciunii pe care o demonstrează prin conversațiile cu ea, dovada puterii habitatului de a influența concepțiile), autorul nu se sfiește să îl ilustreze pe Defoe-omul.  Îl apropie de cititor prin frământările pricinuite de actul creației, reliefându-i greutatea nașterii unei capodopere, dar și prin slăbiciunile și defectele sale. 

    Te rog să ții minte că nu orice om poartă semnul naufragiatului și se simte așa în sufletul său. pag.38

    Pe parcursul lecturii am avut senzația că mă aflu într-o barcă, apa devenind tumultoasă cu fiecare schimbare de situație, cu fiecare moment-limită, conflict sau frământare a personajelor, de altfel, bine conturate. Susan este modelul femeii independente, hotărâte, singurul moment de slăbiciune fiind acela când este pusă față în față cu trecutul. În schimb, Vineri ilustrează durerea mută, dar acută. Supunerea și primitivismul său înduioșează. Este vulnerabil și incapabil de a trăi în civilizație (fapt creionat cu finețe de către scriitor), dar, în mod paradoxal, nici întoarcerea acasă nu este, pentru el, o soluție. Viața sa pare a se fi sfârșit odată cu Robinson. Vineri este, fără să își dea seama, în căutarea unui nou sens, dar nici el și nici Susan nu au puterea de a-l descoperi. Deznodământul, într-o notă de tragism, completează drama fiecărei ființe de hârtie.

    J.M. Coetzee își merită, cu siguranță, Premiul Nobel. Pentru ineditul ideii, pentru stil și mesaj, pentru atenția prin care creionează trăirile personajelor, reinterpretând și purtând spre un final (deschis la Defoe) povestea lui Robinson. „Foe” este o lectură extraordinară care capătă cu atât mai mult greutate în ochii unui cititor care a făcut cunoștință deja cu Crusoe. Printr-o forță copleșitoare, cartea (re)aduce în atenția omului modern simbioza artă-viață, amintindu-i, în final, că:

 Există mai multe feluri, nu numai unul, de a trăi etern. pag.136

    Articolul precedent a cunoscut un succes neașteptat. Am primit mesaje, întrebări, aprecieri din partea celor care s-au arătat încântați de existența unei asemenea competiții. Revin, după cum am promis, povestindu-vă scene din spatele cortinei care, trezindu-se din somnul memoriei, îmi imprimă zâmbet și emoție.

     Olimpiada este, în general, asociată cu ideea de „competiție”. Mi-a luat mult să înțeleg că cel mai dur adversar este propriul eu și că, în spatele oricărei temeri, trebuie să existe o motivație mai puternică decât frica. Acea motivație care să înlăture suspansul și să îl preschimbe în entuziasm. Privind prin această lentilă, Olimpiada nu a fost decât o competiție cu mine însămi și, dincolo de premiile obținute la cele trei ediții (un Premiu II, un Premiu Special și un Premiu III), cel mai mare câștig rămâne experiența. O experiență oferită de probele,cursurile, dezbaterile și, mai ales, de oamenii întâlniți. 

     Emoțiile pricinuite de probă sunt de neimaginat. Nici cărțile citite, nici exercițiile rezolvate și nici (eventual) experiențele anterioare nu-ți stau drept siguranță. Când primești subiectul te desprinzi, parcă, de tine însuți. O iei de la zero și te lași liber în mâna cuvântului (deși, paradoxal, tu ești cel care îl posedă). Astfel am trăit fiecare ediție. De multe ori cuvintele nu mă ascultau. Răzvrătite se ciocneau, se împotriveau...Aveam momente când nu-mi puteam imagina decât eșecul. Am înțeles, în final, că la un astfel de nivel nu există eșec. Participarea este cea mai mare victorie. Emoțiile nu trebuie, nu au voie să sugrume euforia acestei șanse, pentru că în spatele unui rezultat, dincolo de probă, se află ocazii care au o doză mai mare de contribuție la dezvoltarea ta (pe drumul Filologiei sau nu).

     La fiecare ediție am asistat la cursuri ținute de profesori universitari. Sub mantaua propriului stil, propriilor abordări, ni s-au deschis. Ne-au dezvăluit aspecte din viziunile lor, din experiențele de lectură și viață, dar, mai presus de orice, ne-au devenit modele. Îi priveam cu admirație pentru că sunt ceea ce eu nu am devenit (încă, sper). Am „furat” de la fiecare câte ceva...acel „ceva” care simțeam că îmi lipsește. De departe, însă, cel mai frumos lucru împărtășit a fost afirmația domnului Liviu Papadima (ale cărui articole vă îndemn să le citiți aici). 

    În viață, e mare lucru să convingi  o persoană să citească măcar o  carte.

    Sunt cuvintele pe care le port în suflet de fiecare dată când scriu o recenzie. Și sunt, de asemenea, cuvintele care m-au îndemnat să îmi (re)deschid blogul. Îi voi fi veșnic recunoscătoare, deși, probabil, nu va afla niciodată ce rezonanță au putut avea acele vorbe rostite cândva, la Constanța, în sufletul unei eleve care îi va fi studentă.
     Un alt eveniment interesant din cadrul Olimpiadei este (sau, a fost) dezbaterea. În primul an nu am știut la ce să mă aștept. Îmi închipuiam că vom fi împărțiți în echipe și că, pe baza unei moțiuni, ne vom confrunta ideile. Adevărul a fost departe. În realitate, dezbaterea a luat forma unei discuții libere, în care ne-am expus punctul de vedere cu privire la părțile bune și cele mai puțin bune ale concursului. E drept, în final comunicarea consensuală a devenit conflictuală, dar experiența a fost memorabilă pentru că, pentru mine, a constituit apropierea de ceilalți participanți. Ediția de anul trecut a schimbat ușor forma dezbaterii. Am lăsat la o parte problemele concursului și ne-am axat pe tema propusă (drumul, pe atunci), dezvăluind cum am interpretat și rezolvat subiectele. Ascultam cu fascinație „mărturisirile” celorlalți și combăteam, în minte, viziunea lor cu a mea, fapt care mi-a dovedit, încă o dată, cât de complexă este literatura. Despre dezbaterea din acest an v-aș povesti cu mare drag. Din nefericire pentru noi, participanții edițiilor anterioare, în special, care am fi avut atât de multe lucruri de propus, nu a avut loc. Poate data viitoare...

      Oamenii sunt cele mai frumoase amintiri pe care le cunosc. Olimpiada a creat punți între mine și alți pasionați de lectură, care mi-au devenit prieteni. Ne despart zeci, sute, mii de kilometri, am concurat ani la rând și, cu toate acestea, revederea e întotdeauna însoțită de exaltare. Cu unii dintre ei schimb adesea păreri și recomandări de lectură. Trăiesc cu siguranța că nu îi voi pierde. Măcar din memorie... Și sunt mândră că i-am cunoscut, pentru perseverența, originalitatea, dragul de lectură și pentru că au fost parte din evoluția mea. Nici ei nu știu, dar le sunt recunoscătoare.
     Depășind emoționalul care, se pare, m-a acaparat, ideea fundamentală este aceea că Olimpiada nu este echivalentul unei probe și atât. Olimpiada Internațională de Lectură este o călătorie. Nu, nu o banală călătorie la Constanța, ci un drum către tine însuți. Îți oferă libertatea de a te exprima, de a-ți confrunta ideile cu ideile altora, provocarea de a-ți întrece limitele în materie de lectură, ocazia de a cunoaște iubitori pentru nesomnul capodoperelor, modele și locuri noi, dar, mai presus de orice, de a te (re)descoperi.  
     La fel se poate spune, probabil, despre orice competiție. În viața mea, însă, doar aceasta a lăsat amprente. Despre lecțiile pe care mi le-a transmis, în următorul articol...

     

      

     

    

    Toamna și-a reintrat în drepturi, așa că era necesar ca semnele noastre de carte să se adapteze situației.  Semnele pot fi salvate de mai jos.

    Așteptăm pozele voastre cu lecturile toamnei și, bineînțeles, semnele potrivite! Spor la citit! :)
   Click pe semn>Click Dreapta> Save image as... Recomandăm imprimarea pe carton (dimensiuni: 5x18 cm.)

 

    Anul nu se grăbește să se sfârșească, teancul de cărți necitite a devenit, între timp, munte și, cu toate acestea, simt că am găsit cartea preferată dintre toate cele parcurse în 2016. Trăiește în mine senzația că nicio altă lectură nu îi va fura locul, dar, indiferent de schimbările care s-ar putea ivi, „Naufragii” va rămâne o carte de suflet.

    Într-una dintre primele postări de pe blog, mărturiseam că între mine și literatura japoneză există o barieră de care îmi era parcă imposibil să trec. Nu mi-aș fi închipuit atunci că una dintre cele mai bune opere citite de mine și-ar găsi originea în cultura asiatică. Prezentul contrazice vechile prejudecăți, pentru că Akira Yoshimura m-a apropiat de literatura sa, îndemnându-mă astfel să îi cataloghez romanul drept capodoperă. O capodoperă care, bineînțeles, a ajuns în  biblioteca mea din întâmplare, fără vreo recomandare sau recenzie. Mă consider, deci, norocoasă, pentru că intuiția nu m-a înșelat când am adoptat-o de pe rafturile librăriei.

    Pe fundamentul unei legende nipone, romanul lui Yoshimura prezintă povestea unei comunități izolate, care se hrănește cu speranțe, în sensul în care întreprinde ritualuri menite a atrage producerea unui o-fune-sama. Dacă pentru locuitorii acestui pâlc de lume uitat fenomenul ar aduce bunăstare, în fapt el este o tragedie, pentru că reprezintă scufundarea unui vas, naufragiul. În centrul poveștii se află Isaku, un copil de nouă ani, care, în absența tatălui, devine stălpul familiei, ocupându-se de cele mai dificile sarcini din dorința de a îndeplini cererea părintelui: aceea de a nu-și pierde niciunul dintre copii.

    Cuvintele tatălui- spuse pe un ton sever la plecare: „Să nu lăsați copiii să moară de foame”-apăsau ca o povară sufletul lui Isaku. pag. 43

     Sărăcia nu poate fi alungată, din pricina lipsei de experiență a băiatului, fapt care va atrage moartea unuia dintre frați. Model prin perseverență și ambiție, copilul va continua să învețe tainele pescuitului (de unde, în timpul lecturii, impresia că am de a face cu personajul lui Hemingway, Manolin, din „Bătrânul și marea”), și se va implica în ceremoniile comunității, ajutând la chemarea lui o-fune-sama. Pentru două ori în același an, naufragiul va avea loc, însă prosperitatea și entuziasmul se vor dovedi trecătoare, pentru că în spatele norocului se ascunde blestemul. 

     Abundând în emoție și suspans, romanul lui Yoshimura îi relevă cititorului latura primitivă, aproape animalică, a naturii umane. Instinctul de supraviețuire ia aici forma disperării. Oamenii ajung să ucidă, să se roage pentru moartea altora, în schimbul unui trai modest, dar sigur. Rămășițele umanității respiră, în pofida contextului. Există o iubire platonică (pe care mi-aș fi dorit ca autorul să o dezvolte mai mult) și, mai presus de ea, există glasul sângelui întruchipat deopotrivă de bunătatea și înțelepciunea unei mame care se sacrifică pentru copiii ei și de un tânăr care luptă pentru a îndeplini dorința tatălui. Un copil fără copilărie învață timpuriu ce înseamna durerea, moartea, efortul de a rămâne în viață.  

    -Orice lucru se termină la un moment dat. Cine nu este cumpătat, o să ajungă cu siguranță să plângă mai târziu (...). pag. 103

     Ierarhia pe care autorul o sugerează (binele societății-binele aproapelui-binele personal) se încheagă în destinul acestui personaj care găsește puterea de a triumfa în fața morții. Când ți se sfâșâie sufletul, conștientizând drama singurătății și tragismul care îmbracă destinul lui Isaku, speranța se ivește, în ultimele file. „Neașteptat”: iată cuvântul care descrie cel mai bine deznodământul acestei capodopere.

         „Naufragii” m-a lăsat plângând. S-a sfârșit luminos, prin speranță și, totuși, nu a putut atenua sentimentele de milă și compasiunea inspirate de tragedie. Cruzimea, egoismul naturii umane, sugrumarea valorilor în favoarea satisfacerii unor nevoi imediate...fac parte dintr-o lume pe care o renegăm, dar care a existat și continuă să existe.  Sub o formă sau alta mii de Isaku  așteaptă o-fune-sama. Undeva, departe de binele nostru.

     

    

 

    Am evitat să răspund unor Book Tag-uri pentru că simțeam că nu am nicio replică interesantă pentru niște întrebări, de altfel, banale. Dar, cum cererea a fost mare (iar tentația și mai și!), aici este primul Book Tag de pe blog, pe care vă invit să îl preluați.

    Recunosc: titlul m-a atras. Nu știu cât de secretă este viața unui Book Blogger, dar întrebările (deși mă așteptam, judecând după titlu, la mai mult) mi s-au părut interesante. Postarea cuprinde traducerea mea adaptată, tag-ul original îl găsiți aici, în engleză.

1.De cât timp ești Blogger?

    Au trecut ani întregi de când am descoperit Blogger și alte site-uri de profil, deschizându-mi „n” blog-uri, dintre care puține cu temă literară. S-au pierdut rând pe rând și regret că nu am păstrat postările din acea vreme. Îmi place să privesc în trecut și să remarc schimbările produse de timp, maturizare, experiență. Printre(G)Rânduri există de un an. Cred ca în acea zi de septembrie am devenit, cu adevărat, blogger.

2.În ce punct crezi că te vei opri?

    În acest moment știu doar că nu îmi doresc să mă opresc și nu neg posibilitatea unei cariere (secundare) în domeniu. Când voi găsi o altă alternativă, când timpul nu va mai lăsa loc de respirări, când gândurile mele nu vor mai vrea să fie transpuse în scris, atunci voi lua, probabil, în considerare ideea de „retragere” din acest mediu.

3.Care e cel mai rău lucru și cum îl îmbunătățești?

   Timpul. Un răspuns universal, potrivit pentru atât de multe întrebări! Din nefericire, nu am un program suficient de aerisit încât să scriu atât cât mi-aș dori. Încerc să amân anumite evenimente, activități în favoarea blogului și mă străduiesc să rămân organizată. Uneori, scriu articole pe care le public ulterior, simțind că timpul m-ar ține pentru o perioadă mult prea lungă departe de blog.

4.Cât timp petreci făcând/ căutând poze pentru postări?

    Sunt o persoană care pune mare accent pe calitatea postărilor și, implicit, a fotografiilor. Mă aflu la stadiul de începător, astfel că încerc să experimentez și să găsesc formula ideală (chit că nu îmi iese). Nu sunt fotograf profesionist, nu am înclinații spre acest domeniu, nu dețin o cameră de ultimă generație, dar încerc să am postări însoțite de imagini clare, decente, care să atragă privirea cititorilor. De obicei, rezerv pozelor 20-30 de minute, până realizez fotografia care să avantajeze volumul și aproximativ 10 pentru editare (culori, semnătură, lumină). Rareori folosesc imagini de pe Internet (în general, Instagram), când nu mai am volumul respectiv sau nu apuc să îi fac o poză. 

5.Care este crush-ul tău „literar”?

    Interesantă inserția acestei întrebări aici, între cele mai mult „tehnice”. Nu m-am gândit niciodată la asta și acum, încercând să găsesc un răspuns, îmi dau seama că este imposibil, din simplul motiv că...nu am.

6.Ce autor ți-ai dori să ai pe blog?

     Îmi vin în minte o mulțime de nume, dar nu cred că blogul meu este, la acest moment, demn de a găzdui interviuri cu scriitori de seamă. Îmi doresc să se întâmple, dar nu s-a ivit ocazia și nu știu dacă merit acum acest privilegiu. Bineînțeles, lista de dorințe este lungă și se întinde de la scriitori români până la cei de dincolo de granițe. Poate, într-o zi...

7.Ce porți când lucrezi pentru blog?

    Pijamaua este cea mai bună prietenă a cititorilor de noapte (și a bloggerilor, desigur).

8.Cât timp îți ia să pregătești o postare?

     Niciodată mai puțin de o oră. Durata oscilează în funcție de starea și de inspirația mea din acel moment. În orice caz, vă asigur că fiecare postare este minuțios lucrată. Încerc să evit repetițiile, îmi verific fiecare enunț de „n” ori...toate aceste lucruri cer timp. Lor li se adaugă, ocazional, absența inspirației. Am momente în care frazele nu mi se leagă, iar gândurile zburdă și mă împiedică să mă exprim cum îmi doresc sau ce îmi doresc. Nu știu cât reușesc, dar perseverență și sete de perfecțiune există.

9.Ce părere ai despre comunitatea/ cultura Book Blogger?

    Sunt o fire timidă și acest lucru se reflectă și în contactul meu cu alți Book Bloggeri. Nu am legat, deocamdată cel puțin, prietenii și nu m-am implicat altfel decât prin activitatea de pe acest blog în comunitate. Apreciez, însă, fiecare persoană care scrie despre literatură  și mă bucur să văd că oamenii sunt uniți de pasiunea pentru livresc. Un fapt necesar, dat fiind mediul, ostil culturii, în care ne desfășurăm.

10.Ce trebuie să conțină un blog de succes?

    Dacă aș cunoaște secretul, blogul meu ar fi unul de succes. Cred, totuși, că ideea de succes este relativă, o țintă înșelătoare. Pentru mine, un blog bun este un blog în care se pune suflet. Atenția la detalii, conținutul, dragostea față de fiecare postare se simt și dau o notă de profesionalism. De aici derivă interesul și aprecierea celor din jur.

    Dacă și tu completezi acest Book Tag, lasă-mi un link. Mi-ar plăcea să citesc și alte impresii, răspunsuri, idei.

    În general, un olimpic se bucură de aprecierea celor din jur de îndată ce își dezvăluie meritul. Nu este cazul olimpicilor la Lectură/ Limba și Literatura Română, care, înainte de orice, trebuie să răspundă la eterna întrebare „Cum adică Olimpiadă Internațională de Română?!”.

    Am participat la fiecare ediție a acestei Olimpiade Internaționale (2014, 2015 și 2016), astfel că nu de puține ori m-am confruntat cu nedumerirea anumitor persoane care nu își explică specificul concursului. Ca ultimă strădanie scriu această serie de articole, în speranța că voi dezvălui tainele „straniului fenomen” celor mai puțin familiarizați cu el. Și, pentru că noi, „ăștia de la română”, tindem sa scriem mult și în termeni, pentru unii, vagi, renunț la exprimarea „de olimpiadă” și mă rezum la un stil simplu, concis. Pentru primul articol (din „trilogia” care se anunță) să discutăm, deci, câteva „date tehnice” legate de competiția în discuție.

    Olimpiada Internațională de Lectură (desfășurată până în prezent la Constanța, în primele zile din septembrie) reunește elevii care au obținut la etapa națională a Olimpiadei de Limbă, Comunicare și Literatură Română sau a Olimpiadei „Lectura ca Abilitate de Viață” Premiul I, II sau III. Aceștia compun lotul României, dar li se pot alătura colegi care au obținut un premiu la ediția anterioară a Olimpiadei și care la etapa națională au întrunit un anumit punctaj (chiar dacă nu au fost pe podium). Dincolo de elevi români, șocant!!, sunt și participanți din afara granițelor. Ne-am bucurat de prezența colegilor din țări precum: Republica Moldova, Turcia, Serbia, Cipru, Ucraina, care au avut posibilitatea de a opta pentru una dintre limbile de concurs: română, engleză sau franceză. Olimpiada se organizează pe două secțiuni, conținând o singură proba (scrisă), derulată pe parcursul a trei ore:

A. Secțiunea de antrenament –13-15 ani- se evaluează competențele de lectură și de sensibilizare culturală; 

B. Secțiunea de performanță-15-19 ani- se evaluează competențele de lectură, media și de comunicare.

    De aici derivă Nivelul 2 (clasele VII-VIII), Nivelul 3 (IX-X) și Nivelul 4 (XI-XII), gradul de dificultate fiind adaptat în funcție de vârstă. Structura subiectelor urmează modelul Olimpiadei de Lectură, fiind alcătuită din trei „provocări”. Subiectul I (30 p.) propune un text sau un fragment de text ficțional, de câteva pagini, cerințele vizând capacitatea  de comprehensiune. Există itemi de tip grilă, ordonare cronologică, cerințe de interpretare, dar și un eseu care mizează pe creativitatea participantului. Subiectul al II-lea (20 p.) conține un text nonficțional (instrucțiuni, facturi, articole, definiții, etc.), urmat de întrebări pe baza acestuia și de un eseu, de obicei, de tip argumentativ (dar poate lua forme diverse: interviu, discurs, scrisoare). Partea inedită constă în provocarea propusă la cel de-al treilea subiect (10 p.): textul multimodal. Cu alte cuvinte, o imagine (fie ea afiș publicitar, ambalaj, printscreen sau hartă), alături de întrebări și exerciții de interpretare a elementelor grafice. Pentru etapa internațională, comisia propune o temă (anul acesta, marea), dezvoltată deopotrivă în subiectele, dezbaterile și cursurile oferite. Iată câteva exemple de cerințe:

    Spre deosebire de Olimpiada de Limbă Română, accentul cade pe creativitate și intuiție, în defavoarea conceptelor de teorie literara, studiilor critice sau lecturilor suplimentare. De aici, poate, și conflictul dintre format și participanții calificați în urma obținerii unei distincții la Olimpiada „clasică”. În pofida oricărui impediment, bucuria lecturii (de unde și numele Olimpiadei) și pasiunea pentru ieșirea (sau, dimpotrivă, rătăcirea) în labirintul literaturii rămân constante.

   Olimpiada oferă participanților șansa de a lua parte la cursuri ținute de profesori universitari, oameni de excepție, modele, prin cariera și reușitele lor în sfera filologiei. De asemenea, excursiile și activitățile sunt nelipsite, devenind punte între concurenții care ajung, în final, prieteni. Prieteni uniți de iubirea de carte.

    Despre aceste prietenii, cât și despre munca din spatele unui premiu și satisfacția provocată de șansa participării la un asemenea eveniment, în următorul articol, curând. Vă las în compania câtorva link-uri care să vă răspundă la eventualele întrebări:

http://www.colegium.ro/olimpiada-de-lectura/

http://www.edunews.ro/regulament-specific-al-olimpiadei-internationale-de-lectura/

    

     M-am întors de curând de la Olimpiada Internațională de Lectură, dar nu singură, ci cu un maldăr de cărți culese de prin Cărturești, care să îmi amintească de această ultimă, dar însemnată experiență din viața de elev. Lista de sute de lecturi plănuite a rămas acasă. În memorie, însă, au persistat doar câteva titluri pe care le râvneam de ceva timp, printre care și „Dragă profesore Einstein” care își găsește acum loc în biblioteca mea. 

     Cartea reunește o serie de scrisori trimise de copii din întreaga lume omului de știință, care le devine mentor în încercarea de a găsi răspuns unor întrebări ivite din curiozitatea și candoarea vârstei. În timp ce unii se arată pasionați de științele exacte, căutând să își explice fenomene și probleme dezvoltate chiar de Einstein, alții, văzându-l drept un deținător al adevărului absolut, îl provoacă la discuții filosofice sau religioase. Ce au în comun? Admirația față de geniul ale cărui răspunsuri sunt, pentru ei, neprețuite, dar și inocența pe care scrisul lor o emană. Intrând în jocul acestora (în care pare a-și găsi refugiu în momentele de cumpănă), Einstein se adaptează vârstei fiecăruia, dezvoltând „pilde” și teoreme complicate printr-un limbaj accesibil. Dincolo de emoția și nerăbdarea din spatele fiecărei scrisori, frapantă este popularitatea de care se bucură omul de valoare (în contrast cu societatea zilelor noastre). Cu certitudine, Einstein era un model, iubit deopotrivă de părinți și tineri și, în pofida impedimentelor pe care le-a întâmpinat și care i-au afectat cercetarea, a reușit să ajungă la sufletele lor, motivându-i. 
     În afară de scrisori, cartea conține o galerie de fotografii și repere biografice, făcând posibilă apropierea cititorului de  evenimentele marcante din viața fizicianului. Date din activitatea profesională se îmbină cu elemente din cotidian, din pagini de familie impresionante, dintre care cele mai pregnante sunt cele care vorbesc despre relația cu copiii săi. Tatăl se implică în educația fiilor, îndrumându-i spre artă și sfătuindu-i să-și urmeze menirea. Cititorii descoperă latura umană a teoreticianului, având șansa de a înțelege și de a se inspira din parcursul său existențial. Perseverența și ambiția l-au purtat pe culmile succesului, dovadă că, deși respins de la o școală de prestigiu din cauza lacunelor în ce privește cultura generală, tânărul Einstein nu a renunțat la visul său, devenind astăzi un reper (fiind, de altfel, chiar unul dintre cei care au definit „cultura generală”). Interesanta în acest sens este și concepția sa asupra sistemului de educație:

    Examenul este criticat din două motive: în primul rând deoarece e inutil pentru elev și în al doilea rând fiindcă e dăunător.(...) Cum profesorii se concentrează mai puțin asupra transmiterii de cunoștințe și mai mult asupra dorinței de a impresiona lumea din afară cu rezultatele strălucite ale elevilor lor, ei ajung să se bazeze tot mai mult pe băgatul în cap cu forța, și nu pe învățarea de dragul învățării. Einstein își încheie articolul cu îndemnul: „Din aceste motive, afară cu examenul de absolvire!”

    Am găsit emoționant mesajul din „Cuvânt înainte” semnat de nepoata sa, Evelyn Einstein, cea care a avut un contact firav cu fizicianul, dar a cărei dezvoltare, se pare, a fost amprentată de numele  și reputația bunicului:

    Mi se părea că lumea avea așteptări mai mari de la mine doar pentru că eram „o Einstein”. De pildă, chiar dacă la școală nu eram lăudată în mod special când luam note bune, copiii tot credeau că sunt favorita profesorilor. Mi-era permanent teamă să nu spună cineva că nu sunt la înălțimea numelui meu. pag.7

     Și, la fel de emoționante, rândurile câtorva suflete curioase (a căror identitate mi-ar plăcea să o cunosc pentru a căuta evoluția lor; însuși editorul își dorește să aibă ocazia de a discuta cu copiii-adulți din scrisori. Din nefericire, pentru a respecta anumite drepturi, sunt precizate doar prenumele acestora):

    La școala duminicală am pus întrebarea: oamenii de știință se roagă?  (Phyllis) pag.126 

    V-aș fi foarte recunoscător dacă mi-ați spune ce este Timpul, ce este sufletul și ce este împărăția cerurilor. (Peter) pag. 141 

    Sunt o fetiță de șase ani. V-am văzut fotografia într-un ziar. Cred că trebuie să vă tundeți, ca să arătați mai bine. (Ann) pag. 190

       „Dragă profesore Einstein” este o lectură încântătoare despre relația maestru-discipol, despre puterea exemplului și, mai ales, reprezintă o altă dovadă a genialității celui care a dat noi nuanțe științei, dar care a avut înțelepciunea de a rămâne modest și simplu. Să încercăm să pășim pe urmele sale, păstrându-i vorbele ca îndemn:

    Cel mai mult înveți atunci când faci ce-ți place atât de mult, că nici nu simți când trece timpul. pag. 146 

        Fug de această recenzie de câteva săptămâni, pentru că rândurile nu se leagă, cuvintele nu își găsesc locul, iar trăirile mele din timpul lecturii sunt vagi asemenea impresiei pe care opera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa mi-a lăsat-o. Simt, în pofida acestei stângăcii, nevoia de a împărtăși câteva gânduri; poate, poate cineva se arată interesat de călătoria în care scriitorul ne invită.

        În căutare de romane care abordează tema mării, am descoperit volumul în discuție în Humanitas, librărie a experimentelor mele în materie de lectură. Avea să fie prima întâlnire cu acest autor care, de altfel, este considerat demiurgul unei singure opere, „Ghepardul”, pe care, din (ne)fericire nu am parcurs-o. Aprecierile unor instanțe autorizate au țesut așteptări (prea) mari, făcându-mă să cred că am ocazia de a citi o capodoperă. Impresia mea s-a ruinat ușor, ușor cu fiecare pagină citită...

      Compusă din patru părți („Amintiri din copilărie”, „Bucuria și legea”, „Sirena” și „Pisoiașii orbi”), culegerea de povestiri trasează într-o manieră subiectivă experiențe ale autorului, deformând chiar adevărul istoric. Secvențele biografice cuprinse în „Amintiri din copilărie” insistă asupra descrierilor locurilor natale.  Fiecare amintire se leagă de un spațiu conturat în detaliu, în defavoarea acțiunii, dar, spre deosebire de scriitori precum H.Hesse (care excelează, din punctul meu de vedere, în descrieri), Giuseppe Tomasi di Lampedusa suprasolicită cititorul. Cu toate că iubesc pasajele descriptive, în cazul său ele nu au făcut decât să îmi dea impresia că timpul lecturii se dilată cu cruzime, fără a-mi spune...nimic. În general, răscolesc biografiile în căutare de episoade marcante, care au dictat o nouă traiectorie în existența individului sau, din pură curiozitate, râvnesc urmărirea firului vieții care naște personalitatea de excepție. Scriitorul în discuție ne privează de această șansă, ascunzându-se în spatele cuvintelor care parcă nu au puterea de a transmite imensul potențial.

     O senzație similară am avut-o citind „Sirena” (dar aici aerul „marinăresc”, povestea de iubire cu straniul și stilul melancolic al relatării m-au acaparat, eliberându-mă de sufocantele descrieri) și „Pisoiașii orbi” (o scriere care mi-a lăsat un gust „suficient de” amar încât să nu îmi amintesc nimic legat de subiect). În schimb, „Bucuria și legea” a fost o încântare. Simplitatea poveștii în sine contrastează cu greutatea mesajului. Pe scurt, un bărbat primește un panettone și își închipuie la superlativ bucuria familiei sale, dar este dezamăgit de hotărârile soției care nu vede prăjitura drept o recompensă a eforturilor sale, ci drept o șansă de a se achita de obligații, dăruind-o. Deznodământul, pe cât de comic, pe atât de trist semnalează o lecție sublimă despre natura umană și despre felul în care societatea și falsa ierarhie impusă influențează concepția ființei asupra împlinirii. 

      

     Sunt totul pentru că sunt doar suflu de viață fără opreliști, sunt nemuritoare pentru că toate morțile se varsă în mine, de la cea a merluciului de dinainte la cea a lui Zeus, care, odată strânse în mine, redevin viață, nu izolată și hotărâtă dinainte, ci plină de forță și deci liberă. pag. 160 („Sirena”)

     De când m-am despărțit de „Sirena și alte povestiri” mă tot gândesc la motivele pentru care nu mi-a plăcut. Până și ele îmi par vagi. Stilul? Suspendarea acțiunii? M-am mai întâlnit cu ele și, totuși, nu m-au îndepărtat de alte romane. Să fie doar incapacitatea mea de a descifra mesajul, de a pătrunde dincolo de acest deșert? Plănuiesc să recitesc cartea și să o privesc prin alți ochi. Până atunci, recenzia mea, îmbrăcând mantaua subiectivității, rămâne la fel de ștearsă precum impresia lăsată de scrierile autorului italian.