Asculți obsesiv aceeași melodie și, de la un punct încolo, ai tendința de a o relua, chiar dacă nici nu a trecut bine de jumătate. Bei același sortiment de cafea, din aceeași cană, de ani de zile, dar azi, tocmai azi, brusc licoarea ți se pare fadă. Ți-ai propus să fii așa și nu altfel și, după mult timp, ți-a reușit, dar parcă nici așa nu e cum ar trebui. E nevoie de ceva nou. Întotdeauna. 

   Mi s-a făcut dor să scriu pe blog după o perioadă în care l-am lăsat în paragină, să se descurce singur cu ce i-am oferit până într-un punct. De atunci încolo s-au întâmplat multe și blogul nu a mai reprezentat, se pare, o prioritate, deși a fost zilnic pe lista de gânduri. Dar nu în aceeași formă, nu așa.  Da, am avut și am nevoie de un soi de replay, nu pentru că m-aș fi îndepărtat în vreun fel de cărți sau de plăcerea de a scrie despre ele, ci pentru că nu am găsit o formulă suficient de convingătoare pentru mine, o formulă care să mă facă să continui. Și așa, nu știu de unde, mi-a venit ideea de a scrie despre fricile unui bookblogger, nu ca o justificare pentru alții, ci mai degrabă ca dintr-o nevoie de a mă elibera de ele în același mod în care le-am lăsat să mă lege.

 

 Sursă imagine:https://larapaulussen.tumblr.com/

    

Nu pare a fi greu să fii bookblogger. Pentru unii, nici nu este. Fie pentru că lejeritatea cu care scriu le asigură un oarecare confort și o oarecare detașare, fie pentru că nu se implică suficient cât să lase să se înrădăcineze în ei temeri. Citești, îți dai cu părerea. Atât? Pentru mine, nu.

     Cea mai mare temere cu care m-am confruntat de când mă joc de-a bookblogger-ul este forma sub care îmi redactez articolele și care se situează (în concepția mea idealizată) la granița dintre nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mi-am propus încă de la începutul proiectului să scriu cu o naturalețe prietenoasă, simplă, dar sinceră și deschisă, departe de rigorile unui stil pretențios și, mai cu seamă, departe de ceea ce scriu în mod obișnuit, în viața „academică”. Motivul acestei alegeri (pentru care sunt și, bineînțeles, pot fi judecată sau subestimată) derivă din țelul pe care mi l-am fixat: acela de a aduce cărțile mai aproape de oameni, trezindu-le interesul și ajutându-i să vadă lectura ca pe un prieten, nu ca pe o modă, obligație, necesitate. Pentru asta, nu e nevoie de citate critice, nici de exprimări pretențioase, de înșiruiri de neologisme, ci de o legătură care trebuie creată. Adesea când scriu pe blog mă gândesc la discrepanța dintre registre, la libertatea pe care mi-o acord aici și rigurozitatea la care apelez în alte contexte și îmi este teamă de felul în care pot fi receptată de către cei care poate că nu apreciază tipul de recenzie pe care eu îl îmbrățișez. Da, forma textului, exprimările sunt o sursă de temere la care aș adăuga obsesia pentru editarea și corectarea articolului înainte de a fi publicat. Pentru că ești bookblogger și se așteaptă de la tine (pe bună dreptate!) să oferi cea mai frumoasă variantă a limbii, dar nu de puține ori graba, oboseala sau neatenția îți pun piedici, îți mânâncă un spațiu, îți deplasează o virgulă sau uită să agațe „virgula” sub un s sau t.

    O altă temere izvorăște din lipsa de inspirație. Sunt zile, săptămâni, luni, în care nu îți vine să postezi, în care nicio idee nu trece „preselecția”, în care inspirația ta își ia liber și, odată cu ea, și tu. Sau, dacă ideile există, nu se așază în pagină cum ți-ai dori (și cât poate fi de frustrant!), parcă folosești o limbă de lemn și degetele ți se încurcă pe tastatură.  Timpul îți poate insufla și el frică; nu apuci să citești cât ți-ai dori, nu sfârșești la timp recenzia sau nici măcar lectura. Se întâmplă, da.

    Bineînțeles, feedback-ul. Ce vor spune? Ce vor crede? Cum vor primi articolul? Oricât de departe vrei să te ții de o astfel de temere, ea te încolțește de îndată ce publici. Esti om mare și, cum spunea Micul Prinț, iubești cifrele; nu pentru că ți-ar aduce vreun altfel de beneficiu (în cazul meu) decât satisfacția faptului că subiectul este interesant pentru publicul tău, dovadă numărul de accesări, comentarii... E o luptă în care te arunci și pe care o știi câștigată dacă publicul tău este încântat de rezultat. În caz contrar, dezamăgirea se instalează.

    Nu în ultimul rând, o temere personală și care probabil că nu are o aplicabilitate atât de mare în rândul celorlalți bookbloggeri se referă la teama de a vorbi despre anumite cărți și de a avea o altfel de opinie decât a majorității. Îmi place să mă consider un bookblogger ușor atipic, din simplul motiv că prezint cărți care nu circulă atât de des în această sferă. Am observat cu o oarecare dezamăgire o predilecție de a scrie doar despre anumiți autori și despre anumite cărți, o paletă, trebuie să recunosc, destul de restrânsă, care se repetă de la un bookblogger la altul. Aceleași recomandări, aceiași autori, adesea aceleași păreri. Nu neapărat un lucru rău, doar că se instaurează o monotonie care pe mine mă îndepărtează. Prezint uneori cărți mai puțin cunoscute sau autori dați uitării (din nefericire), tocmai pentru că vreau să bifez factorul „originalitate” măcar prin prisma propunerilor și, mai presus de asta, pentru că încerc o diversificare a stilurilor, a genurilor, propunându-mi să vă conving să încercați și acest altceva. Când părerea majorității este favorabilă, iar părerea ta se situează la polul opus, se nasc semne de întrebare: poate nu ai înțeles, poate nu ai citit atent, poate nu ești suficient de pregătit pentru a înțelege... Cu alte cuvinte, frământări. Iar frământarea, într-o ecuație simplă, echivalează cu frica. Și așa unele subiecte rămân nespuse și tăcute.

    Blogul meu a rămas nespus și tăcut o (prea) bună perioadă de vreme. În spatele oricărei temeri, un bookblogger nu trebuie să uite de motivul pentru care a început, ci trebuie să împrumute din cărți curajul sau nebunia pentru a continua. 

    Am pus de la început melodia, am schimbat cafeaua și m-am curățat de frici, așa că e timpul să ne întoarcem la pălăvrăgeala (utilă!) despre cărți. :)

   

    

    În epoca unui soi de digitalizare a sentimentelor, în care SMS-urile și platformele de socializare țin loc declarațiilor în cerneală, David H. Lowenherz are curajul de a invita, prin antologia sa, la (re)descoperirea autenticului, prin lectura a „50 dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”. Un titlu lung, pe măsura amplorii erosului care se lasă dezvăluit în carte.

    M-a fascinat întotdeauna ideea de a pătrunde în intimitatea omului din spatele cărții, dintr-o curiozitate de a ma apropia de el și, mai ales, de rădăcinile acțiunilor sale; ipostaza de îndrăgostit arată, dacă nu cea mai frumoasă, cu siguranță cea mai sinceră latură a ființei. Cele 50 de scrisori strânse de Lowenherz sunt cu atât mai impresionante și emoționante cu cât coordonatorul mărturisește că nu a intervenit în niciun fel asupra textului, tocmai pentru ca a urmărit să conserve autencitatea trăirilor celui care le semnează. Dovadă stau inserțiile de poze cu manuscrisele din care au fost preluate scrisorile.

    De la Mozart și Balzac, până la mai apropiații Simone de Beauvoir sau Ernest Hemingway, antologia reunește scrisori de dragoste ale unor personalități diverse, multe dintre ele chiar contrastante, dar care găsesc un punct de tangență în felul în care își „livrează” iubirea. Tipologiile diferite impun, de la sine, stiluri diferite de a construi scrisoarea, drept care antologia propusă prezintă o clasificare, sub titluri, precum „Dragoste tandră”, „Nebun după tine” sau „Despărțiri dureroase”.  Fie că este vorba despre scrisori de despărțire, de împăcare, de rememorare a clipelor apuse sau doar de menținere a pasiunii, fiecare scrisoare poartă amprenta dorului și demontează mitul omului de geniu, idealizat, în favoarea unui uman înduioșător. De pildă, ne închipuiam, poate, că pentru Beethoven totul echivala cu muzica, dar iată ce mărturisește într-o scrisoare adresată „Eternei iubite”: „Îngerul meu, tu ești totul pentru mine, ești sinele meu.” Iar dacă Alfred de Musset pare a mânui atât de dibaci romantismul, îndoielile sale ni-l arată într-o ipostază vulnerabilă:

      „Draga mea George, Am să-ți spun ceva stupid și ridicol (...) Sunt îndrăgostit de tine.”  

     O lectură ușoară, lejeră, cartea merită citită nu numai pentru că propune și presupune o evadare din actual și o cunoaștere a unui altfel de mod de a exterioriza sentimentele (din nefericire, nepracticat azi), ci și pentru că reprezintă un frumos joc psihologic, de pătrundere în viața sentimentală a celor al căror nume ne stau pe buze ori de câte ori vine vorba despre artă (fie ea literară, plastică sau...politică). Fiecare scrisoare te apropie de expeditor și nu puține sunt cazurile în care îți permite să înțelegi sau să privești din alt unghi destinul său. Interesant  de urmărit și comparat  este evoluția comunicării dintre el și ea, de la subiectele de discuție (multe dintre ele tabu pentru acele vremuri, într-o permanentă pendulare între rațiune și simțire), la formulele de adresare ( cine și l-ar fi închipuit pe Hemingway adresându-se cu „ștrengărița mea iubită”? ) și la sensibilitatea în sine a mesajului, erosul părând exagerat: „Incredibil cât de vitală mi-ai devenit”, îi spunea Vita Sackville-West Virginiei Woolf. În fapt, este vorba doar despre alte epoci și alte concepții asupra dragostei, care pot fi astăzi acuzate că sună patetic și siropos. Ne-am pierdut, oare, încrederea? Am devenit mai reci?

         Antologia lui David H. Lowenherz este o inspirată inițiativă de a reconcilia relația noastră cu trecutul și umanul din spatele celor pe care tindem să îi idealizăm, dar și un apreciabil gest de a scoate din uitare dovezi ale unor iubiri incontestabile. O carte care merită citită de toți cei care iubesc... să iubească. 

    Bring me fun, bring me sunshine, bring me love...*

    ...dar mai presus de toate, bring me books. 

         Parafrazându-l pe Creangă, nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la vacanță, îmi închipui un soi de ecuație, al cărei rezultat este mai mult timp pentru lectură. Poate suna paradoxal, pentru că viața de student la Litere implică, într-o proporție covârșitoare, timp dedicat lecturii, dar de la un punct încolo teoria, critica și chiar beletristica devin, dacă nu obositoare, cel puțin fade, iar răgaz pentru alte lecturi...cu greu se găsește.

   

    Lista mea de lecturi de vacanță este imposibil (fizic) de dus la bun sfârșit până în octombrie, când un nou val de bibliografii o să mă lovească. Îmi aduce aminte de pergamentele care se derulau timp de câteva secunde în câte-o scenă din desenele animate. Totuși, postarea de astăzi nu își propune să dea peste cap scrollbar-ul, astfel că am ales să menționez doar câteva lecturi dintre cele pe care eu le numesc „ lecturi de plăcere” (mai mult sau mai puțin vinovate), numai bune de luat în vacanță. Și pentru că bagajul este oricum greu, am selectat câteva titluri din colecția „Top 10+” a Editurii Polirom: ediții compacte, paperback, prietenoase când vine vorba de purtat cu noi.

1. „Cea care alină”- Anna Gavalda

      Despre inapetența pentru romanele de dragoste (cu precădere, cele siropoase) am adus vorba și în alte postări. Cu toate acestea, Anna Gavalda este o scriitoare peste care tot dau, mai ales datorită recomandărilor primite din diverse surse, iar cărțile ei reprezintă o lectură lejeră, pe alocuri emoționantă. Ce ne spune Libris?

    Zguduit de vestea morții unei prietene dragi, a cărei prezență magică i-a incântat anii copilăriei și adolescenței, Charles Balanda, un arhitect parizian în vârstă de patruzeci și șapte de ani, își rememorează trecutul și își dă seama că existența lui se reduce doar la ore nesfârșite de muncă, licitații, întâlniri de afaceri și discuții  cu clienți nemulțumiți. Hotărât să afle cât mai multe despre moartea lui Anouk, Charles pornește într-o călătorie pe parcursul căreia redescoperă bucuriile simple ale vieții și regăsește dragostea alături de o femeie plină de dăruire, care pare să fie replica mai tânără a prietenei sale. 

2. „Scurta istorie a viitorului”- Jacques Attali

    Un autor pe care nu l-am mai citit, dar care promite (asta ne dau de înțeles cei de la Polirom). Cartea lui Attali, situată la granița cu sociologia,  este o radiografie a trecutului și, în același timp, o eventuală prefigurare a consecințelor sale. Ceea ce m-a convins să o adaug pe lista de lecturi este capitolul dedicat României, dintr-o curiozitate personală: oare cum văd alții viitorul nostru? Noi, cu siguranță, nu reușim să îl definim în termeni pozitivi...

    O istorie foarte îndelungată • Scurtă istorie a capitalismului • Sfârșitul imperiului american • Primul val al viitorului: hiperimperiul • Al doilea val al viitorului: hiperconflictul • Al treilea val al viitorului: hiperdemocrația • Dar România? 

3. „Cititorul” - Bernhard Schlink

     Un roman de dragoste care se înscrie cu succes în rândul preferințelor mele, mai cu seamă datorită legăturii pe care o conturează cu tema holocaustului.  

     Cititorul este tulburătoarea poveste a unei iubiri neobișnuite, dintre un adolescent și o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă. Povestea lor se întrerupe, dar se reia neașteptat după câțiva ani, când tânărul, acum student, își regăsește iubita de altădată judecată pentru faptele comise pe vremea când era supraveghetoare într-un lagăr SS din apropierea Cracoviei. 

4. „Kinderland” - Liliana Corobca

      Iată o altă carte care vorbește despre România, sondând într-un aspect mai puțin fericit al societății de aici: impactul distanței părinte-copil asupra celui din urmă. O poveste despre șlefuirea spiritului prin durere, care, deși se prezintă în tonuri nostalgice, ne oferă o lecție veritabilă, optimistă, despre putere și ambiție.

    La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama” celor doi frați mai mici atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiței descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni. Aici copiii învață singuri să supraviețuiască, în timp ce așteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: întoarcerea părinților acasă. 

5. „Sunset Park” - Paul Auster

    Paul Auster poate să vă fie cunoscut datorită  romanului său consacrat, Mr. Vertigo, carte care a reprezentat prilejul primei „întâlniri” dintre mine și scriitorul american. „Sunset Park” abordează una dintre temele predilecte ale autorului, respectiv relația tată-fiu, ilustrând o criză existențială, născută și alimentată din realitatea socială strâmtorată în care acțiunea este plasată. Dacă romanul se va ridica la nivelul așteptărilor rămâne, pentru un moment, de văzut.

    În plină criză economică, Miles, un tânăr american de 28 de ani, își petrece vremea cutreierând și fotografiind peisajul dezolant și obiectele lăsate în urmă de familiile nevoite să-și părăsească locuințele ipotecate, ajunse în proprietatea băncilor. Tânărul are o istorie plină de suferință, după un accident în urmă căruia și-a omorât fratele vitreg; accidentul a atras după șine izolarea de tată și de mama vitregă. După ce relația sa clandestină cu o adolescentă minoră declanșează un scandal în familia fetei, Miles hotărăște să se întoarcă pentru o scurtă perioadă în Brooklyn, unde se instalează într-o casă abandonată, alături de alți locatari, și ei agresați de fauna socială și de propria neputință de adaptare. Sunset Park construiește o atmosferă de mit în plină contemporaneitate, o poveste despre dragoste și iertare, nu doar între bărbați și femei, ci și între tați și fii. 

6. „Mic dejun la Tiffany” - Truman Capote

     Dacă vara trecută a fost una „de răscruce”, vara aceasta ne reîntâlnim cu Truman Capote, prin intermediul cărții care a amprentat literatura universală, dar și cinematografia, printr-o ecranizare de excepție, cu Audrey Hepburn în rol principal.

  „Cartea lui Truman Capote poate fi citită ca o variațiune a poveștii Cenușăresei: destinul unei tinere ale cărei aspirații o ajută să treacă printr-o adolescență tulbure, dar care nu-i aduc și fericire până la adânci batrâneți. Este, cu alte cuvinte, o imagine a formării, care sugerează oricărei cititoare – și, de ce nu, oricărui cititor – că orice schimbare de sine, orice scop, oricât de greu de atins, e la îndemâna oricui, chiar când totul pare imposibil.” (The Guardian) 

    Soare, limonadă, ore diluate și cărți bune. Rețeta unei vacanțe perfecte?


*Bring me sunshine

      Marin Sorescu nu este (numai) „Iona”. În mulți trăiește această falsă impresie, un soi de analogie involuntară, împrumutată din anii de liceu. Puțini sunt cei care îl cunosc pe Marin Sorescu și în alte ipostaze - de poet, de romancier, de etern copil. 

     Undeva prin clasa a VII-a descopeream „Trei dinți din față”, o carte la care mă întorc când și când. Nu pentru acțiune în sine, ci pentru emoția care, pe fundalul ultimelor fragmente, mă face de fiecare dată să plâng. Poate pentru că felul în care am interpretat și am trăit romanul lui Sorescu (pasibil de a nu corespunde cu realitatea mesajului)  poartă pecetea unei povești cu care mă identific sau care, în orice caz, nu mă lasă rece. 

      În liceu, dramaturgie. „Iona” în frunte, ca pretutindeni. Manuale inundate de interpretări superficiale, reci, programate, o încercare personală de a privi opera altfel, analiză și comentarii. Atât.

    Tot în liceu, însă, l-am scos pe Sorescu-poetul de pe raftul bibliotecii. O zi întreagă am perindat orașul cu el de mână, într-o formă mai mult sau mai puțin (meta)fizică. Pe bulevard, în autobuz, în penumbra unor străzi lăturalnice, pe scările blocului, în fine, suficient cât să ne cunoaștem. M-am îndrăgostit de poezia lui, văzând-o atât de simplă, curată, dar profundă. Am ajuns să recit „Boala” și câteva versuri din „Scrisori din camera de alături ”, să le scriu pe caiete și foi asemenea unei adolescente îndrăgostite care însemnează pe unde apucă numele „lui”. 

    Am încheiat viața de licean primind în dar „Sonetele”.  Draga persoană care mi-a oferit cartea nu cred că avea certitudinea apropierii mele de opera lui Marin Sorescu - poate doar intuia. Nu știu dacă am putut exprima sau lăsa de înțeles fericirea care m-a cuprins când am zărit-o. În drumul spre casă, în leagănul trenului, citeam sonet după sonet. 

    Prinsă între „n” programe universitare, blocată încă undeva în perioada veche, simt adesea nevoia de a citi și altceva. Și „altceva-ul” ultimelor zile a fost colecția de „Sonete” soresciene, pe care nu o răsfoisem din acea zi cu destinația Acasă.

     Privit sub parcursul său istoric, sonetul (poezie cu formă fixă: două catrene și două terține de câte trei versuri) își găsește rădăcinile în Italia secolelor X-XI, răsfirându-se ulterior și în celelalte culturi europene. În literatura noastră, apare în secolul al XIX-lea, culminând în lirica eminesciană. Fascinația pentru sonet se menține, însă, și mai târziu, dovadă interesul scriitorilor noștri pentru o astfel de poezie. Printre ei, și Marin Sorescu.

     Volumul propus de editura Art cuprinde 239 de sonete sau, mergând pe linia titlului postării mele, 239 de sunete, pentru că fiecare poezie este sunetul unei emoții, reverberația unei trăiri. Lirica soresciană recapitulează mituri și epoci fundamentale, într-un limbaj curat care prefigurează o poezie aparent ușor de parcurs (la polul opus față de ermetismul lui Ion Barbu, spre exemplu). Cu toate acestea, jocul cu aluziile culturale este pe cât de provocator, pe atât de solicitant și aproape frustrant, dar te împinge să cauți, să cercetezi, sa pătrunzi și să ai, în ultimă instanță, șansa de a descifra o sensibilitate jucăușă, emoționantă.

    Conținutul sunetelor lui Marin Sorescu interesează prin autenticitatea unor trăiri mereu actuale: unele motive vin din Antichitate, traversează câteva epoci și poposesc în contemporaneitate. Eros, reflecție gravă, neliniște, satiră, demnitatea trăirii, mituri și motive biblice și istorice - toate purtând pecetea unui eu novator.   G.Sorescu

      La finele paginilor cu sonete, volumul oferă câteva fotografii din viața scriitorului. Astfel, după ce parcurgi poemele - fiecare ilustrând o altă latură, de la copilul nedomolit la bătrânul bântuit de ideea morții, de la artistul din umbră și până la romanticul incurabil -, cortina se ridică și lasă să se întrevadă El, poetul din spatele întregului spectacol, deopotrivă actor și regizor, spectator și critic. 

     Marin Sorescu trebuie simțit.

     Păstrat aproape.

     Provocat la o șuetă literară din când în când.

     Și neapărat - nelăsat în uitare.

   
    (Cartea poate fi achiziționată de aici.)
 

    Povestea lecturii într-o limbă străină (mai cu seamă, într-o limbă pe care nu o stăpânești suficient cât să îți permită o înțelegere fidelă mesajului) capătă un contur din ce în ce mai serios. Dar oricât de ermetic ar părea acest labirint, în realitate, porțile de scăpare sunt multe și se pot cu ușurință adapta fiecărui cititor care se lovește de această (doar aparentă) barieră.

    Engleză, spaniolă și franceză- limbile străine pe care le cunosc și pe firul cărora îmi conturez lecturile (deși, trebuie să admit, spaniola pierde teren din simplul motiv al „neexersării” ei). Dacă în cazul celei dintâi nu îmi amintesc impactul simțit odată cu parcurgerea unei cărți, în cazul francezei „trauma” este cât se poate de actuală. Altfel spus, am început să citesc în engleză undeva prin clasa a V-a, moment în care existența mea nu era presată de nevoia de a înțelege sensul unui text și de nerăbdarea care mă macină acum. Și în niciun caz de frustrarea de a nu descifra o fraza prea complexă. Citeam pentru că îmi plăcea; nici vorbă de analize, simboluri, semnificații. În schimb, am început să învăț limba franceză cu 4 ani în urmă. A fost vorba de o perspectivă de viitor. Ceea ce mă interesa era literatura, însă nu poți „face” (ah! urăsc expresia) literatură fără a avea abilități lingvistice care să îți permită să citești textul original. Astfel că, după lupte seculare cu gramatica, vocabularul, examene de limbă și alte provocări care mai-mai că m-au adus în pragul disperării, am ajuns nu numai să citesc în limba franceză, ci, mai mult, să fiu studentă a unei specializări în domeniu. Fapt pe care nu l-aș fi crezut niciodată (întortocheate căile destinului).

    Postarea în discuție nu se referă la parcursul meu educațional, dar intenția acestei (lungi) introduceri este de a motiva. Lectura într-o limbă străină este, la început, covârșitoare, mai ales dacă, asemenea mie, ești o persoană pentru care cititul cu dicționarul alături anulează orice urmă de plăcere. Esențial de înțeles, acceptat și memorat este faptul că drumul sigur spre facilitarea lecturii într-o limbă străină este cunoașterea acelei limbi. Altfel cartea nu îți va spune nimic. Dar cum reușim, totuși, să ne apropiem de o limbă străină într-atât încât să putem citi „coerent”, ușor, diminuând chinul? 

1. Gramatică+vocabular de bază

    Clișeicul „citim pentru a ne dezvolta vocabularul” se aplică într-o oarecare măsură, pentru că, în realitate, în momentul în care ai pentru prima dată contact cu o carte într-o altă limbă, ai nevoie de o bază, de un lexic care să îți permită descifrarea cuvintelor esențiale. Se adaugă, bineînțeles, gramatica. Poți cunoaște, spre exemplu, verbele unei limbi la infinitiv, însă conjugările lor, formele adaptate contextului îți pot oferi iluzia unor alte cuvinte (pe care nu le vei găsi nici măcar în dicționar). Într-adevăr, cititul constant și atent într-o limbă străină te ajută să îți îmbunătățești abilitățile lingvistice, iar, raportându-ne la cazul lecturii „de plăcere”, textele în original îți oferă o altă perspectivă, te apropie și îți relevă adevăratul stil al respectivului autor. Stilul și, în fond, semnificația nu pot fi dezvăluite, uneori, dacă nu poți „domoli” frazarea sau limbajul. Prin urmare, noțiunile elementare de gramatică și de lexic sunt o condiție fundamentală. Fără o astfel de „fundație”, nu ai pe ce clădi, nu ai ce să îmbogățești prin lecturile parcurse. Există multe modalități de aprofundare a celor două componente: de la metoda tradițională a cărților, cursurilor și până la vizionarea unor filme subtitrate în limba respectivă sau a unor youtuberi, la lectura presei, etc. .

2.Eternul prieten- dicționarul

    Slăvit fie cel care a „digitalizat” dicționarele pentru păcătoșii, asemenea mie, care nu au, în astfel de cazuri, suficientă răbdare pentru a răsfoi, răsfoi, răsfoi... Cel mai bun dicționar „virtual” pe care l-am descoperit, până acum, este cel oferit de Kindle (instalat deja pe astfel de dispozitive). Însă nu de puține ori aplicațiile conțin erori sau definiții deloc fidele sau potrivite contextului din care este extras cuvântul. De aceea, soluția sigură este recurgerea la un „DEX” al limbii respective. În cazul francezei, Le Petit Robert (la un preț, e drept, nu tocmai modic) este un prieten de nădejde. Dacă preferați, totuși, să folosiți aplicații, vă recomand să citiți review-urile lăsate de alți utilizatori (pertinente, uneori) sau să alegeți o aplicație contra-cost. Pentru că, nu e așa?, nimic bun în viața nu este gratis... 

3. Fișe de lectură

    Experiența în domeniul filologiei mă împinge să pledez pentru fișele de lectură. Cu toate că există un tipar tradițional, recomandat, pare-se, și în școli, modelul meu de fișă de lectură se abate de la el și cuprinde, printre altele, și o secțiune de lexic. Referindu-mă la cărțile în limbi străine, întocmesc o astfel de listă de cuvinte pentru fiecare lectură parcursă. Obișnuiesc să subliniez, să lipesc post-it-uri sau să țin aproape o coală pe care notez cuvintele necunoscute, completând ulterior și sensul lor. Le (re)citesc frecvent și obișnuiesc să fac propoziții cu ele sau să mă joc închipuindu-mi în ce context le-aș putea utiliza, asigurându-mă astfel că mi se întipăresc în minte.

4. Ce citim când nu știm să „citim”?

    Una dintre cele mai mari greșeli pe care le face un cititor novice este să se aventureze în lectura unei cărți dificile. A începe să citești într-o limbă străină alegând un roman clasic, de exemplu, va reprezenta mai curând un exercițiu obositor și inutil. Pașii mici creează până și cele mai lungi drumuri. În general, se recomandă literatura contemporană, pentru că limbajul este mai accesibil, cuvintele sunt mai aproape de ceea ce „cunoaștem”. Eu recomand pași și mai mici: poveștile, basmele, poeziile și articole (de presă, de exemplu).  Astfel de texte au un dublu rol: mai întâi, te familiarizează cu limbajul, cu topica, structura frazei și, apoi, te ajută să cunoști (parțial, într-adevăr) elemente de cultură și civilizație, utile în lecturile mai avansate. Ușor, ușor gradul de dificultate al lecturilor crește. Am descoperit de curând la o librărie de carte străină din București o reeditare a romanelor clasice, într-un limbaj accesibil, și cu o serie de exerciții de lectură, într-adevăr utile. Recomand, la început de drum, astfel de cărți ca exercițiu de acomodare cu limba. 

5. Nu renunța!

    Multe cărți am abandonat, multe creioane am rupt și multe coli și-au găsit sfârșitul aruncate la întâmplare din pricina nervilor pricinuiți de neputinței de a înțelege un text. Primele lecturi sunt anevoioase, însă, odată parcurse, apetitul pentru cărțile străine se deschide, iar abordarea se simplifică. Perseverența este cea care convinge reușita să se arate.

    Se cuvinte, poate, să clarific faptul că nu ofer rețete, ci doar sfaturi sădite de propria experiență. Și că ceea ce cântărește cel mai mult este, așa cum am menționat anterior, perseverența. Numai așa limba se va „deschide” în fața voastră

  Între mine și proza scurtă există o distanță, pe care numai Borges a reușit să o remedieze. M-am imaginat, într-o vreme, scriitoare de proză scurtă (mult spus, e drept, însă îmi creasem un obicei din asta), dar iluzia s-a risipit pe cât de repede s-a și născut. Am rămas doar cititoare, însă prea puține și vagi au fost legăturile mele cu specia.

   Mi-am propus să citesc iocan încă de când am aflat de apariția sa. A fost un pariu cu mine, o curiozitate, o nevoie de a descoperi autori români, de a vedea un alt fel de a nuanța idei. Nu regret. A fost o adevărată încântare să observ coeziunea dintre text, fotografii, biografiile scriitorilor (majoritatea tineri). Trăiesc în continuare convingerea că iocan e un pas semnificativ pentru ceea ce am putea traduce prin istoria literaturii noastre, chiar dacă își asumă riscul de a vorbi despre și printr-un gen prea puțin cunoscut și exploatat la noi. Sunt sigură că va fi un ecou în și peste timp și tocmai din această siguranță a venit  dorința  mea de a încerca să vă conving să îi oferiți o șansă. Repezit, pe scurt, nu foarte reușit, în pauza de învățat dintre două examene care îmi bântuie weekendul: 3 motive pentru care trebuie să citiți această noutate editorială.

    1. iocan trasează o nouă direcție în literatura română contemporană, pentru că, fără a propune o temă comună autorilor, îmbrățișează proze scurte care ancorează în cotidian, îl exploatează, se întorc în el. Nimic fantasmagoric, doar aceeași lume, în care cu toții ne regăsim, dar care este privită prin lentile diferite, din unghiuri diferite, prin teme redate neașteptat. Atenția fiecărui scriitor este centrată asupra unui fapt aparent banal, dar care capătă trăsăturile unui microcosmos după ce reușești să pătrunzi esența scrierii. E un permanent joc cu realul, cu experiența, un joc ce pendulează între un ton netru, umor, dramă și care te face să te minunezi de puterea imaginației și a talentului de a da glas unor aspecte aparent tăcute. 

    2. iocan promovează scriitori cu adevărat buni, într-o vreme în care avantajul financiar deschide poarta publicării oricărei pseudo-scrieri (maculatură, cum îmi place să o numesc). Deși există diferențe de valoare între autorii aleși, potențialul și capacitățile lor sunt remarcabile (ajungi să te întrebi unde s-au ascuns până acum). În fapt, acest contrast se datorează, pe de o parte, subiectivismului cititorului și, pe de altă parte, faptului că, având de-a face cu o serie de scriitori, este imposibil să nu simți o oarecare ierarhizare a valorii, în urma lecturii lor. Dar calitatea respiră. Avem, în sfârșit, de-a face cu o literatură meritorie. În plus, revista ne (re)aduce în atenție nume mari, prin inserarea de texte aparținând unor autori precum Faulkner. 

    3. ...pentru că e o provocare cu tine însuți, aventurându-te în lectura solicitantă a literaturii postmoderne și, mai mult, a prozei scurte care, în pofida dimensiunilor reduse, este densă și greu de penetrat. Este un exercițiu de lectură, un exercițiu de interpretare și aprofundare a unor tehnici de scriere, un exercițiu psihologic dacă accepți pactul cu autorul și decodifici trăirile și experiențele expuse.

    Textele din iocan sunt lecturi lejere, în general, dar care te prind într-un vârtej de semnificații pe care le poți rata. Au fost proze pe care le-am citit și recitit și simt și acum că nu mi-au spus nimic. Am rămas cu o oareșce frustrare, pentru că nu știu dacă exigențele mele au fost prea mari sau dacă, într-adevăr, nu am găsit încă o cheie de interpretare potrivită. Asupra lor, cu siguranță, mă voi întoarce. Așa cum mă voi întoarce și asupra prozei preferate, „Părinții”, a tinerei Diana Bădică, un text despre ecoul pe care atitudinea celor mari îl are asupra celor mici, despre lumea stranie a maturității în relație cu înțeleptul univers nebănuit al puerilului. Sau, pe scurt, un text despre relația cu „ei”, despre familie așa cum o trăim, poate fără a recunoaște. 

    Cu speranță că (neinspirata) mea înșiruire de impresii și motive v-a convins, vă anunț că revista se află deja la al treilea număr și poate fi găsită atât în librăriile fizice, cât și în cele online.. Îi doresc să fie cât mai longevivă. Pentru că avem nevoie de o gură de aer proaspăt, de scrieri și scriitori de calitate, într-o literatură națională, parcă, ștearsă și dezorientată azi.

    

    Cu toate că am făcut un legământ cu mine însămi cum că nu voi mai posta pe blog următoarea perioada și mă îmi voi dedica timpul sesiunii (acest „balaur” al facultății, pe care sper să îl îmblânzesc cu succes), iată-mă scriind o nouă recenzie. Ceva tristețe se strecoară printre (g)rânduri, pentru că romanul despre care discutăm azi este ultimul dezbătut în cadrul atelierelor de Tehnică de Lectură, din acest semestru. De altfel, atelierul cel mai drag mie.

    Despre Virginia Woolf și relația „tumultoasă” pe care o împărtășim cred că am mai vorbit pe blog. „Spre far”, „Orlando” și chiar „Valurile” s-au soldat,în cazul meu, cu un eșec de lectură . În pofida poeticității care îi definește stilul (ea însăși considerându-se, de altfel, mai degrabă poetă), plurivocitatea scriitoarei mă doboară de fiecare dată. Cred că nu am ajuns, încă, la acel stadiu al autocontrolului care să îmi ofere răbdarea de a suporta monstruozitatea frumoasă a unor asemenea scrieri. Prin urmare, când am aflat că mă lovesc din nou de Woolf, mi-am derulat un întreg scenariu sumbru în minte: încă o carte pe care o voi începe și, la fel de repede, o voi abandona.

    Iată că mi-am înșelat așteptările și am reușit să duc la capăt lectura cărții „Doamna Dalloway”, un roman pe care l-am îndrăgit, deși menține plurivocitatea, nota de ambiguitate și relatarea „în cascadă”.

     Acțiunea, cu nimic inovatoare, se rezumă la o zi din viața Clarissei Dalloway, în care aceasta pregătește o serată la care sunt invitați oameni din înalta societate a vremii. Dimineața trezește, însă, trecutul, pentru că Peter Walsh, prieten din tinerețe, vine să o viziteze. Același Peter Walsh care, cu ani în urmă, o ceruse în căsătorie, izbindu-se de refuzul ei cutremurător. Același Peter Walsh care își găsește refugiul în iubiri pasagere și care îi mărturisește că este îndrăgostit de o tânără cu doi copii, al cărei divorț trebuie rezolvat...
    Comunicarea dintre cei doi depășește bariera cuvântului. Replicile dialogurilor se succed în planul conștiinței, fiecare având, parcă, acces la gândurile celuilalt. Există o telepatie și, chiar, o predestinare neîmplinită, însă, în firea legăturii lor. Pentru că orgoliul și dorința de apartenență la înalta societate o îndepărtează pe cândva tânăra Clarisse de viața profundă pe care ar fi putut să o trăiască alături de Peter. Drama trecerii timpului amprentează personajul feminin al cărții, care cochetează cu gândul sinuciderii, dar care (re)găsește, în final, entuziasmul șansei de a fi. În paralel, pe aceeași temă a suicidului, se conturează destinul lui Septimus Warren Smith, personaj care trăiește o traumă pricinuită de participarea în război (traumă obișnuită în rândul soldaților din Primul și Al Doilea Război Mondial). Septimus se teme de singurătate, aude voci, (se) urăște, nu poate să simtă, devine actor într-o lume proiectată, la care numai el are acces și care, pentru ceilalți, se traduce prin „nebunie”. Drama sa contrastează cu opulența destinului Clarissei pentru care Septimus devine lecție, salvând-o.

     Deși întinderea temporală este redusă, cartea șochează prin felul în care amplifică impresiile, gândurile, percepțiile personajelor pentru care fiecare detaliu nesemnificativ devine simbol. Fluxul conștiințelor curge lin și fiecare fapt (fie el obiect, individ, eveniment, trăire) este privit prin reflecțiile personajelor. Cititorul vede lumea, judecă, meditează prin ochii personajelor. De aici și impresia de „aglomerație” pe care lectura ți-o oferă. Simți intensitatea acelei zile, pentru că trăiești odată cu personajul, te încarci cu sentimentele, uneori contradictorii, pe care acesta le învie, cunoști suișuri și coborâșuri, suspans, nerăbdare și, când crezi că anticipezi totul, firul narativ ia o altă întorsătură. Timpul ființelor de hârtie se dilată, deci, odată cu cel al cititorului, concretețea temporală devenind doar un cadru, umplut, însă, de „n” amintiri, cugetări, crize existențiale. 

    Cuvântul „timp” își despică păstaia; își revărsă asupra lui belșugul; și de pe buzele lui se desprinseră, fără voia lui, ca niște cochilii, ca niște așchii de rindea, cuvinte dure, albe, nepieritoar, care zburau să se fixeze într-o odă închinată Timpului(...).”

     Micro-romanul Virginiei Woolf este dovada talentului scriitoarei de a mânui timpul, într-o manieră care să amprenteze conștiința personajelor, transformând lectura într-un joc sau labirint psihologic. Poeticitatea despre care vorbeam anterior se regăsește și aici. Ritmul frazei este ritmul pulsului, ritmul trăirii, al timpului subiectiv care crește și se prăbușește alternativ, ornamentat de metafore, anticlimax și comparații rafinate. O lectură solicitantă, dar care te lasă, în final, cu satisfacția împlinirii provocării...și cu o posibilă retragere introspectivă, care te îndeamnă să meditezi asupra vieții, morții, valorilor primordiale, dar mai ales asupra lui „acum”.
     

     Ianuarie înzăpezit, cursuri suspendate, Internet care mai mult mă trădează decât îmi ține partea, ciocolată caldă și lopeți care lovesc brutal gheața de pe scările căminului. Rețeta perfectă pentru a-mi trezi pofta de a scrie o recenzie (după o perioadă, e drept, destul de lungă, de absență).

    Dacă în ultimele postări ne-am „crăciunit” cu totul, e vremea să ne întoarcem la lucruri serioase, căci singura urmă de sărbătoare pe care o mai avem e blocată și ea, pe undeva, din cauza nămeților. 

    Cum facultatea și-a reintrat în drepturi, lecturile mele se învârt din nou în jurul literaturii vechi. Dar printre cronici, letopisețe și istorii s-a strecurat și ceea ce numeam în liceu „lectură de plăcere”: mai exact, una dintre cărțile cumpărate de la Gaudeamus (deja îmi e dor!), pe care am citit-o „în reprize” și lacrimi. 

    „Patria mea era un sâmbure de măr” nu mi-a fost recomandată și nici chiar numele scriitoarei nu m-a convins să o cumpăr, tangențele mele cu opera Hertei Müller fiind vagi. Un impuls nejustificat și am „înșfăcat” cartea de pe rafturile standului Humanitas, răsfoind-o încă de pe drumul spre casă. Singura predestinare în care cred la nivelul legăturilor este cea dintre cărți și oameni. Se confirmă și de această dată că „mi-a fost dat” să citesc aceste confesiuni, să mă schimb, să văd altfel, cu și prin ele.

    Apărută în 2014, tradusă la noi doi ani mai târziu, cartea cuprinde interviurile inițiate de jurnalista austriacă Angelika Klammer și scriitoare. De la tabloul copilăriei la sat, la imaginea artistului încercat de greutatea propriilor idei, „Patria mea era un sâmbure de măr” reia viața Hertei Müller cu tot tragismul și zbuciumul ei. Povești ale copilului de odinioară, întâmplări din parcursul „scriitoricesc”,explicații despre credințe și idei exprimate în operele sale, toate își găsesc locul în interviurile amintite. Dar, pentru mine, de departe cele mai impresionante confesiuni au fost cele cu privire la Securitate. În fapt,titlul însuși reia un vers pe care scriitoarea obișnuia să îl repete înainte de interogatoriile de la Securitate pentru a se încuraja:

Patria mea era un sâmbure de măr,/ căutându-mi drumul între seceră și stea.

     Fabrica în care lucrează se transformă într-o perpetuă cursă; există chiar locuri ascunse, special amenajate pentru cei aflați sub controlul Securității. Apropierea dintre tânăra Herta Müller și ceea ce am putea numi elita vremii o aduce în ochii organelor de control. Până și locuința devine un loc nesigur, împânzit de microfoane și de semne nefaste din partea oamenilor trimiși pentru a propaga teama (o secvență în nota ororii este cea în care găsește în buzunarul paltonului un deget). Deși „vinovați” doar pentru opoziția față de mentalitatea injustă a regimului, cei interogați ajung să se teamă de propriile mărturisiri, astfel că se întâlnesc periodic pentru a-și repeta unii altora răspunsurile date la întrebările Securității. Trăiesc în permanență cu groaza dispariției bruște. Unii mor nejustificat, alții se sinucid pentru a se elibera. Siguranța zilei de mâine este aruncată în aer. Oamenii ajung să se teamă unii de alții, la gândul posibilității de a fi informatori. Scriitoarea ajunge chiar să își piardă biroul, dar continuă traducerile pe scările fabricii. Nu renunță la deja sumbrul loc de muncă, pentru că nu vrea să le ofere satisfacție. Pentru că speră, crede și își urmează șansa. Demnitatea, curajul și puterea sunt de o forță inimaginabilă. Și, totuși, pe fundalul negru al unei societăți absurde, geniul creator se înalță. Și cea care cândva scria pe scările unei fabrici josnice, ajunge pe frontispiciul „Arcului de Triumf” al literaturii universale.

    

    Am ajuns să scriu de singurătate, a fost cea de-a doua mare singurătate. Prima fusese singurătatea sătească din vremea când încă nu cunoșteam cuvântul „singur”, fiindcă lipsea din dialectul satului. pag 53

    „Patria mea era un sâmbure de măr” trece de granițele interviului, pentru că, în contrast cu întrebările jurnalistice, poate reci, poate obiective, răspunsurile scriitoarei mângâie o durere care se simte încă. O lectură facilă ca structură, frază, limbaj, dar solicitantă afectiv. Sensibilul, transfigurarea artistică relevă scriitorul din spatele omului. Fiecare amintire, fiecare episod, oricât de dureros, pare atât de actual. Simți că simți odată cu ea. Am plâns în mine și în afară pentru că nicio întâmplare aici relatată nu e ficțiune. Am plâns pentru fiecare sinucigaș, pentru fiecare plâns al celor urmăriți, poate chiar și pentru sufletele celor care credeau într-un regim ce le-a adus, într-un fel sau altul, sfârșitul. Și pentru multe altele care nu pot fi cuprinse, oricât mi-aș dori, într-o recenzie.

    În final, am plâns de fericire pentru un destin împlinit. Și cred cu tărie, oricât de crud ar suna, că suferința, groaza, nefastul au contribuit la ceea ce Herta Müller este azi. Un simbol pentru literatura de pretutindeni, dar, mai presus de asta, un model, dat fiind că a avut puterea de a transforma grotescul în artă sensibilă. Pentru asta nu putem decât să îi mulțumim, citind-o, recitind-o, simțind alături de ea.

     2016, 2016...ai ajuns la final. Nu știu cum ai trecut atât de repede, însă aici, pe blog, ai lăsat amprente pe care simțim nevoia să le amintim. Ce am făcut in 2016?

• 43 de postări;
• am ajuns la peste 520 de like-uri pe pagina de Facebook;
• ne-am extins și pe Instagram
• am organizat un concurs;
• am pornit „Găsește-mi o carte!”, oferind sugestii de lectură pentru peste 150 de persoane (având, în continuare, pe lista de așteptare 50 de persoane, prilej cu care ne cerem scuze pentru întârziere, însă timpul, pare-se, nu ne este aliat);
• am lansat colecția de semne de carte Printre(G)Rânduri;
• am obținut prima colaborare.

    Dar, cel mai important, ne-am ambiționat, am crescut și am dat contur planurilor pentru 2017. Vă mulțumim pentru că ați fost și în acest an (al doilea an al blogului) alături de noi și vă așteptăm cu noi discuții cu și despre cărți. 2017 să vă împlinească toate dorințele și să vă ofere șansa de a descoperi oameni, experiențe și cărți care să vă înalțe! Până atunci, lectură plăcută și gânduri bune!

    În prag de an nou, listele de planuri se aglomerează. Ne propunem să fim mai buni, mai înțelepți. Ne promitem să nu repetăm greșeli. Ne coasem dorințe și ambiții pe care suntem siguri că le vom îndeplini în noul an. Nu știu de câtă forță și răbdare va dispune 2017 pentru a ne oferi răgazul de a fi altfel. Speranța, însă, rămâne.

    Și, cum planurile în materie de lectură există și sunt din ce în ce mai prezente, îndeosebi în mediul virtual, am pregătit un (mini) Reading Challenge pentru anul care ne așteaptă. E o idee destul de îndrăzneață să mă „bat” cu GoodReads pe supremația unei provocări de lectură, însă nu țintesc popularitatea. Gândul cu care am conceput provocarea de lectură este acela de a motiva și de a oferi idei celor aflați într-o pană de inspirație în ceea ce privește lectura. 

     

    Ce a vrut să spună autorul prin poza de mai sus? Pe lângă faptul că este mândru de bradul de Crăciun (pe care îl folosește ca fundal pentru mai mult sau mai puțin strălucitele sale poze), a dezvăluit câteva dintre cărțile „bifate” pe reading challenge-ul de mai jos. Da, în 2017 vreau să devin cititoare fidelă a revistei „Iocan” (pe care am citit-o, pare-se, din doi în doi, căci am pierdut cel de-al doilea număr, dar m-am asigurat că îl citesc pe primul și, de curând, l-am achiziționat pe al treilea). La capitolul „Ultimele apariții”, Ana Blandiana se înscrie cu succes cu ale sale „Povestiri fantastice” (carte cumpărată de la Gaudeamus, dar care mă așteaptă, încă, și probabil mă va mai aștepta o vreme). Și, pentru a mă întoarce în universul copilăriei, la ceea ce presupun a fi prima carte citită, mă voi relaxa în compania lui H.C.Andersen și a Fraților Grimm (în speranța că nicio vrăjitoare nu mă va închide în vreun turn sau căsuță de turtă dulce- asta nu sună atât de rău, totuși...).

    Cât despre celelalte provocări de pe listă și cărțile pe care le voi alege pentru fiecare, în postările viitoare. Recenziile vor fi nelipsite;timp să am! Asta vă doresc și vouă, indiferent de alegerile livrești pe care le veți face. Aștept cu nerăbdare propuneri, idei și sugestii de lectură pentru 2017 (și niște timp de împrumut, dacă se poate). Lectură plăcută!

     

     Bate la ușă cea mai frumoasă perioadă a anului. Pretutindeni sălășluiește voia bună, copiii din noi învie și atârnă globuri de idei, speranțe, dorințe în crengile brA(n)dului care se pregătește să ne cuprindă.

     Internetul vuiește și el, mai ales sub tremurul tastelor celor care caută de zor meniuri pentru masa de Crăciun. Nu mă pot lăuda, din nefericire, cu un talent gastronomic, astfel că nu-mi permit să înșir aici rețete mai mult sau mai puțin tradiționale. Am găsit, însă, în desaga Moșului un meniu aparte, livresc, perfect pentru cititori! Vi-l împărtășesc, poate, poate, e și pe gustul vostru!

• Aperitiv

    Începem cu ceva ușor (cum ar trebui să fie și sufletele noastre în zi de sărbătoare): colinde și cântece de Crăciun. Încă din copilărie, diminețile de Crăciun se deschideau în familia mea cu muzică specifică perioadei. A devenit, deci, tradiție pentru mine să ascult ore întregi colinde, să le cânt (din nefericire pentru cei din jur) și să retrăiesc bucuria copilului de odinioară. Iată câteva playlist-uri pe care le-am ochit pentru acest an:

     

     Tot aici, includem și urările transmise celor dragi. Cu toate că epoca în care trăim ne obligă să apelăm la mediul virtual, telefoane sau SMS-uri, nu mă pot desprinde de obiceiul de a scrie felicitări, scrisori sau simple bilete pentru cei dragi. Așa că dincolo de mesajele la distanță (pe care încerc să le personalizez din dorința de a nu părea cu totul neinspirată, fapt pe care nu îl pot nega...), las celor dragi rânduri scrise de mână (cu stiloul, evident, eterna mea obsesie) lângă cadourile atent pregătite.

• Fel principal

     Ziua de Crăciun este prilejul revederii celor dragi. Servim, așadar, o porție generoasă de discuții despre tot soiul de subiecte: de la simple rememorări, la politică și filosofie. Cele mai dragi mie sunt povestirile familiei mele despre obiceiurile din copilăria lor, despre Crăciunul de altădată, despre momente care le-au rămas întipărite în suflet. Nu irosiți șansa de a-i descoperi în ipostaza de copii sau de nostalgici care se reîntorc, pentru o clipă, spre ceea ce a(u) fost. 

      După conversațiile aparent interminabile, să ne relaxăm în compania unui film! Nu puteam elimina din lista de propuneri „Micul Prinț”, filmul care m-a cucerit la început de 2016 și a cărui cronică o găsiți aici.  Alte recomandări: clasicul  How the Grinch Stole Christmas, It's a Wonderful Life, Arthur Christmas sau A Christmas Carol. Și, dacă tot redevenim copii, să nu uităm de filmele Disney. Iar dacă nu țineți neapărat să vizionați un film în temă cu perioada, ci vă păstrați înclinațiile „livrești”, vă recomand ecranizarea romanului lui Flaubert, „Doamna Bovary”: Gemma Bovery (a cărui esență, atenție!, nu poate fi descoperită decât dacă ați citit cartea).

     

    Pentru familiile inspirate sau pentru grupurile de cititori care caută activități ludice, se recomandă, tot ca fel principal, crearea de povești. Jocul este simplu: o persoană începe o poveste, este brusc întreruptă de cineva (care trebuie să spună „Stop!” când dorește) și cel de lângă continuă șirul narativ. Dacă vă freamătă dorința de a scrie, puteți lua o foaie de hârtie pe care scrieți o propoziție, apoi îndoiți foaia astfel încât cuvintele să fie acoperite, iar următoarele persoane continuă, fără să știe ce au scris cei de dinainte. La final, după ce toată lumea își notează enunțul, citiți împreună „creația”.

• Desert

    Se poate servi individual sau împărți cu cei dragi. Servire tip bufet suedez din...bibliotecă. Pentru acest Crăciun, pe lista mea de „desert” se găsesc bunătăți precum: „Micul Prinț” (ca în fiecare an, dar ce ocazie mai bună să mă întorc la el?) și  „Doamna Dalloway”-V.Woolf. Lecturile mele nu sunt tocmai în spiritul sărbătorii, dar necesitatea bate, în acest caz, dorința. Oricum ar fi, celor dornici de a pătrunde în atmosfera iernatică le recomand „Colind de Crăciun”-Ch.Dickens, poveștile lui H.Ch.Andersen (îndeosebi „Crăiasa zăpezii” sau „Fetița cu chibriturile”)  și „Crăciun la New York” - Lisa Nieschlag, Lars Wentrup (pe care am răsfoit-o în librărie și încă regret că nu am cumpărat-o).     

    Tot la categoria „desert” includem desenatul și/ sau coloratul. Cărți precum „Pădurea fermecată” sau „Grădina timpului” sunt perfecte pentru a vă relaxa la sfârșit de zi, pentru a vă deconecta și a reflecta asupra bucuriei Crăciunului (mulțumesc bunei mele prietene pentru acest cadou).

     Indiferent de meniul pe care îl veți alege, nu uitați să asezonați totul cu cel mai bun vin: VinLaTine. Petreceți alături de cei dragi, cu voioșie și căldură în suflet. Crăciunul e despre ceilalți, despre bucuria de a fi împreună, despre bunătate și grijă. Crăciun fericit, dragi cititori! 

     

     S-a așternut tăcerea câtorva luni pe blog. Nicio postare, niciun semn din partea mea, în pofida dorinței și a nevoii de a scrie. Simt, deci, că e vremea să povestesc motivele absenței gândurilor printre rânduri. O postare scurtă, dar cuprinzătoare despre „de ce nimic?”, despre viața mea din ultimele luni și despre promisiunea unei reveniri cât mai rapide.        
   Sfârșitul anului m-a aruncat în vârtejul infinit al lecturii. Ceea ce cândva era plăcere, hobby, preocupare a devenit, într-o bună măsură, obligație. Sunt studentă la Litere (și cât de mândră mă simt că pot „tasta” asta, referindu-mă la propria persoană!). Altfel spus, îmi petrec 80% din timp citind (nimic nu m-ar putea bucura mai tare). Cu toate acestea, lecturile mele aparțin acum unor alte sfere. Cărți de critică literară, lingvistică nu își găsesc locul pe blog, din simplul motiv că ele se adresează unui public specializat. Prea puțină beletristică în teancurile de cărți care mi-au umplut deja micul spațiu din noua locuință. Pe de altă parte, cele câteva volume pe care le-am citit (și) cu gândul de a le recenza își așteaptă încă postările. Timpul e necruțător...    
     Pe lângă facultate, îmi petrec timpul la Biblioteca Națională, unde urmez un stagiu de practică despre care pregătesc, însă, un articol special. Se adaugă un alt stagiu de practică, de această dată într-un ONG, tutoratele de la cea de-a doua specializare pe care o urmez și care îmi sugrumă weekendurile (într-un mod productiv, e drept), alături de bibliografiile și temele care depășesc în dimensiuni speranța de viață a unui om. Am câștigat o bursă, am demarat câteva proiecte și colaborări livrești, am cunoscut oameni noi și, cel mai important, m-am (re)descoperit. Pe cât de aglomerat, pe atât de frumos este prezentul meu. Îmi trăiesc visul.   
    Și, dacă până acum, prezentul ăsta frumos m-a ținut departe de blog, iată că astăzi vestea primei colaborări în ce privește PrintreGRânduri, precum și bucuria vacanței, mă determină să mă întorc. Urmează o avalanșă de postări. Toate exprimă o nevoie latentă, un dor și, îndeosebi, bucuria de a vă scrie. 

     

P.S: Titlu mai mult sau mai puțin inspirat. Cu siguranță, sincer.

Sursă poză:http://larapaulussen.tumblr.com/