Am apreciat întotdeauna inițiativele care apropie oamenii și, dacă la mijloc se află un scop cu adevărat măreț -cum este promovarea culturii, respectiv a literaturii, actul este, pentru mine, cu atât mai valoros. De aceea, când am descoperit, e drept, restrânsa comunitate de BookTube din România am fost încântată de frumoasa îndrăzneală a unora dintre compatrioți de a se arăta (fie și doar pe un ecran), prezentând lecturile îndrăgite, dorindu-și să împartă și altora ambrozia cărții.

    De-a lungul vremii, am îmbrățișat „n” activități care au în vedere sfera livrescului, dovadă și blogul actual. Totuși, vlogging-ul nu m-a atras niciodată, chiar dacă îmbinarea sa cu lumea cărții este destul de tentantă pentru o cititoare împătimită. Cred că e nevoie de o doză de curaj pentru a te arăta lumii, unei lumi care, oricum, nu va fi niciodată pe deplin mulțumită de eforturile tale. La acest fapt aș adăuga acel gram de îndrăzneală pe care trebuie să îl ai, astfel că timiditatea caracteristică mie nu îmi e de folos într-un astfel de domeniu, motiv pentru care am decis, cel puțin pentru un moment, să stau departe de BookTube. Din acest motiv, poate că nu sunt îndreptățită să ofer sfaturi celor care se îndeletnicesc cu așa ceva, dar articolul meu este scris din perspectivă nu moralizatoare, ci din cea a unei persoane care urmărește constant astfel de filmulețe și care simte nevoia de a promova acest gen de activități și de a-și expune exigențele cu privire la ceea ce alege să urmărească. Altfel spus, o simplă părere. 

   În scurta mea călătorie prin comunitatea românească de BookTuberi am realizat cât de importante sunt anumite aspecte pentru a reuși să atragi atenția și, mai mult, să creezi lucruri de calitate. Am fost dezamăgită să descopăr pasionați de lectură, care își transformă canalul într-un mijloc de dobândire fie a popularității, fie a avantajelor de ordin financiar. Mă bucur să văd cititori care lucrează din greu pentru canal și care au idei captivante, originale, dovedind, deci, că merită recompensele apărute pe parcurs. Cu riscul de a părea „acidă”, mărturisesc că tristețea mea e dată de cei care profită de avantajul primirii unor colete, oferind în schimb „lucruri de mântuială” vizitatorilor sau sponsorilor... Trecând peste decepția mea în fața acestei laturi a firii umane, consider ca BookTube este un exercițiu complex, care îmbină diverse abilități: de la evidenta capacitate de a comunica, până la cele tehnice, legate de editarea filmulețelor, vlogging-ul cu și despre cărți are dificultățile lui. Nu e suficient să ai un canal și un anumit număr de abonați. E nevoie de mai mult.  Este greu și, totodată, admirabil să învingi lipsa de inspirație, problemele cotidiene, să strângi timp și răbdare, să fii natural și prietenos în cele mai dificile momente, să îți aduni emoțiile, părerile și ideile, afișându-le în fața oamenilor, având puterea de a învăța din propriile greșeli, din remarcile deopotrivă negative și pozitive. Din acest punct de vedere,vlogging-ul poate fi asemuit cu o modalitate de dezvoltare profesională și personală, cu un infinit șir de lecții productive împlinirii celor care îl practică. 

    Și, cu toate acestea, cum se distinge un booktuber de calitate de unul comercial sau, pur și simplu, neinspirat ? Pentru mine, există trei componente majore prin care se realizează deosebirea, dar, evident, ele depind de cerințele și de gradul de toleranță al fiecăruia dintre noi. Mai întâi, exprimarea. Am refuzat de numeroase ori să mai urmăresc un anumit canal din cauza frecventelor greșeli de-a dreptul supărătoare, poate și dintr-o exigență personală. De asemenea, fluiditatea și coerența ideilor sunt esențiale în momentul transmiterii unui mesaj. Indiferent cât de sociabil și natural vrea să para vlogger-ul respectiv, dacă repetă cuvinte în intenția de a fi amuzant, dacă are întreruperi sau se exprimă greoi („A....da..și...da,cum spuneam aa....”), dacă declară obsesiv,în aceeași intenție, lipsa de inspirație („Ce să vă mai spun?”, ”Nu știu ce să zic”, ”Ați înțeles voi.”) m-a pierdut (iremediabil). Pe de altă parte, nu sunt adepta citirii sau a învățării discursului, pentru că acest lucru dă impresia de artificial și mă îndepărtează oarecum de emițător. Următoarea componentă este diversitatea. Îmi place să privesc filmulețe cu recenzii, dar apreciez vloggerii care au și altfel de idei. Interesante mi se par provocările și „articolele-video”, după cum îmi place să le numesc sau, altfel spus, filmulețele în care oamenii vorbesc liber despre diverse teme. Din punctul meu de vedere, astfel de videouri sunt utile nu numai vorbitorului care are șansa de a-și exprima gândurile și de a le confrunta cu ale celorlalți, dar și privitorilor care sunt invitați să mediteze. Nu în ultimul rând, aspectul videourilor este un factor, deși superficial, destul de important, în sensul în care atunci când „răsfoiesc” YouTube-ul aleg filmulețele în funcție de acea primă imagine care trebuie să fie cât mai sugestivă și „profesională”. Lumina, ordinea și claritatea sunt elementele care contează pentru mine în momentul în care vizionez. Bineînțeles, nu sunt o adeptă a aparenței în detrimentul esenței. Conținutul primează, indiferent de cât de bine editat este produsul final. 

    Pentru că întotdeauna argumentele trebuie să fie însoțite de exemple, vă voi prezenta cei doi booktuberi preferați și, cred eu, cei mai buni din comunitatea românească actuală.

Prima este Irina Citește, o tânără (e drept,ceva mai mare decât mine) care mi-a deschis apetitul pentru astfel de filmulețe. Încă de la primul video pe care l-am văzut, am fost impresionată de ușurința de a comunica, de fluxul ideilor care se sincronizează cu cel al cuvintelor și de „tezaurul” de lecturi pe care le-a recenzat. Poate calitatea e dată și de pregătirea profesională a Irinei, dar, cu siguranță, succesul canalului e datorat firii naturale, deschise, aparent mereu optimiste, a seriozității pe care mi-o inspiră în ceea ce privește implicarea în dezvoltarea acestui proiect. Cred în viitorul acestui vlogger și vă recomand să o urmăriți aici, pentru a vă convinge de meritele sale. Felicitări, Irina!

Pășim spre un canal ceva mai tehnic, în sensul în care informația este cu mult mai „academică”: Esențe Tari. Am găsit întâmplător acest canal și am fost fascinată de analogii, limbaj, de format în sine. Spre deosebire de majoritatea, acesta este, aș spune, deosebit prin prisma profesionalismului, părând a fi o emisiune televizată, un fel de „Omul care aduce cartea”, dedicat mai cu seamă celor ceva mai „inițiați”. Vă recomand să îi faceți o vizită!

     Aștept în comentarii impresiile voastre despre aceste canale și, dacă sunteți unul dintre cei care fac parte din comunitatea BookTube Români,aștept link-ul vostru și, fără doar și poate, o să îmi arunc privirea și pe la voi. Celorlalți vloggeri, vă urez mult succes, multă inspirație și vă felicit pentru implicarea într-o astfel de activitate! Iar pe voi, cei care nu știați până acum de BookTube, vă invit să descoperiți o altă parte a Internetului, de această dată una bazată pe lectură și comunicare, o alternativă perfectă pentru zilele anoste!

Sursă imagine:http://larapaulussen.tumblr.com/

    Cu un an în urmă, desfăceam nerăbdătoare pachetul în care primul meu Kindle mă aștepta cuminte, promițându-mi o altfel de experiență de lectură. Nu am fost niciodată o adeptă a cititului în format electronic, dar, pentru că Internetul era singurul mod de a găsi anumite volume rare, am hotărât că cel mai înțelept din partea mea ar fi să ofer o șansă „tehnologiei”, astfel că am început să caut un e-book reader cu ajutorul căruia să îmi duc lecturile la bun sfârșit.

    Nu am vrut să investesc mult într-un astfel de gadget, pentru că presimțeam că nu aveam să îl folosesc pentru mult timp. Era doar o alternativă, în cazuri excepționale. De aceea, „scotocind” pe E-mag, am găsit un model convenabil și atrăgător: Kindle 6" Wi-Fi, de care nu mă pot plânge; este exact ceea ce îmi era necesar și, dacă sunteți în căutarea unui astfel de „accesoriu”, vi-l recomand cu căldură. Scepticismul meu a dispărut pentru o scurtă perioadă, în care nevoia de nenumărate cărți pe care, în pofida încercărilor mele, nu le-am găsit nici în librării, nici în biblioteci, m-a îndepărtat de cărțile în format tradițional. Devenise un adevărat obicei să îmi deschid Kindle-ul și să am acces la toată informația de care aveam nevoie, la o atingere distanță. Cu toate acestea, am simțit în permanență diferențele dintre el și formatul clasic al scrierilor și, oricât de încântată am fost pe moment, entuziasmul nu a durat multă vreme.

    Pentru a începe într-un ton optimist, să analizăm avantajele unui e-book reader. În primul rând, accesibilitatea. Trăim în secolul vitezei, când accesul la informație trebuie să fie permanent și cât mai rapid, astfel că vizita la bibliotecă sau prin librării nu este întotdeauna la îndemână. Este mult mai simplu să cauți pe Internet (devenit o bibliotecă vie) un volum, să îl descarci în câteva secunde. În același timp, șansele de a găsi cărți rare sunt mult mai mari în mediul virtual. În cazul meu, problema se rezuma la cărțile de critică literară sau la cele de literatură latina. De multe ori, nu le găseam la bibliotecă, fie pentru că nu le aveau, fie pentru că erau împrumutate, iar librăriile, deopotrivă cele din împrejurimi și cele online, nu se preocupă de asemenea titluri. În plus, costurile anumitor opere, îndeosebi ale celor de specialitate, sunt foarte ridicate, astfel că online-ul câștigă din ce în ce mai mult teren. Apoi, un e-book reader e sinonim cu spațiu economisit și, totodată, cu posibilitatea de a purta cu tine „n” cărți deodată, fără greutate. În cazul în care călătorești sau pur și simplu nu dispui de suficient spațiu pentru a depozita suficiente cărți, poate fi destul de util. Dincolo de aceste aspecte, trebuie să vă mărturisesc că ceea ce m-a convins și mai mult să achiziționez un e-book reader este ecranul său. Mulți folosesc tabletele, telefoanele sau chiar calculatoarele pentru a parcurge cărțile virtuale, însă, indiferent de care dintre aceste dispozitive e vorba, efectul asupra sănătății ochilor este același. În cazul meu, a-mi proteja ochii este un lucru esențial „bunei mele funcționări”, iar tableta și telefonul, pe care le foloseam pentru a accesa astfel de cărți, mă oboseau. Ecranul unui gadget pentru citit are aspectul unei pagini obișnuite, astfel că nu afectează privirea, ba, mai mult, dispune de diverse opțiuni pentru a lumina pagina, asigurând confort cititorului. Și, că tot a venit vorba de opțiuni, mi-a plăcut mult dicționarul, ușor de accesat în timpul lecturii, foarte util mai ales în cazul în care citiți în limbi străine.

    Acum să ne aruncăm privirea asupra dezavantajelor unui e-book reader. Recunosc că ceea ce m-a îndepărtat de această alternativă de lectură a fost impresia de „rece” pe care mi-au lăsat-o întotdeauna cărțile virtuale. Ca un cititor înrăit, iubesc să simt cartea, să îi pot răsfoi paginile, să o pot mirosi, să aud foșnetul filelor. Nimic din toate astea nu este posibil cu un gadget, unde butoanele sau touch-ul distrug plăcerea lecturii. La acest fapt aș adăuga admirația mea față de biblioteci, astfel că, în pofida spațiului oarecum limitat, îmi place să am volumele aproape, să le privesc cum îmi înfrumusețează casa, amintindu-mi de fiecare dată de zilele în care le-am lecturat. Apoi, din rândul obiceiurilor mele de cititor face parte însemnarea citatelor. Nu cu creion sau highlighter, ci cu bookmarks, acele fășii de hârtie (sau plastic colorat) care se pot lipi pentru a marca un anumit citat. E drept că aceste dispozitive oferă utilizatorului o opțiune prin care paginile dorite pot fi salvate și vizualizate ulterior, dar parcă nu e același lucru și, personal, nu mi se par la fel de accesibile. Trecând de partea subiectivă și sensibilă, un dezavantaj major pe care îl atribui kindle-urilor (și celor din familia sa) este bateria. Chiar dacă, în cazul celui achiziționat de mine, „speranța de viață” este de câteva săptămâni, bateria e tot baterie și se poate termina când te aștepți mai puțin, spre deosebire de cărțile tradiționale care nu se „închid” niciodată. Dacă nu ai posibilitatea de a-l încărca, îți poți lua adio de la citit pentru un moment (iar la mine acel moment vine în mijlocul acțiunii, când suspansul e în floare, ceea ce e cu atât mai stresant). Un alt minus e reprezentat de riscul de a pierde toate cărțile, risc care pe mine, cel puțin, mă înfioară. Cărțile tradiționale nu pot dispărea brusc, în timp ce alternativele lor „pixelate” sunt stocate într-un micuț dispozitiv care,  într-o bună zi, poate „refuza” să se mai deschidă, astfel că toate însemnările, cărțile și informațiile se pot pierde iremediabil. În cazul unui Kindle, un alt dezavantaj constă în formatul cărților pe care le acceptă. Internetul este plin de volume în format .pdf sau .doc, dar rareori în format .mobi. Partea bună este că există site-uri unde le poți transforma în pdf-uri sau documente (eu îl folosesc pe acesta), însă, gata găsite, cărțile cu extensia .mobi sunt cel mai adesea parolate, ceea ce îngreunează descărcarea lor. Costul unui e-book reader poate fi, de asemenea, un dezavantaj, îndeosebi în cazul în care investiția nu merită, pentru că nu îl folosiți sau se strică. 

     Nu regret achiziționarea Kindle-ului meu, pentru că de multe ori m-a ajutat în situații de urgență, așadar a fost o investiție merituoasă. Una peste alta, un e-book reader este o inovație utilă celor pasionați de lectură și care se pot acomoda cu acest mod de a citi, dar, în ceea ce mă privește, prefer să apelez la cartea tradițională de câte ori am posibilitatea.

    

    

   

    Ultimele zile de vacanță mi le-am petrecut în compania unui autor cu care mă mai întâlnisem cu ceva vreme în urma și care m-a convins că merită să îl urmăresc în continuare: Rui Zink. Zăbovind în căutare de noi lecturi printre rafturile librăriei Humanitas, am descoperit un alt volum de-al scriitorului portughez și am știut îndată că trebuie să fie vorba despre o carte cel puțin la fel de valoroasă ca „Cititorul din peșteră”. Intuiția nu m-a înșelat, pentru că „Instalarea fricii” se găsește, cu siguranță, printre cele mai inedite scrieri a căror cititoare am fost.

    De această dată, autorul renunță la fantasticul absolut, la personajele neobișnuite și la lumea inspirată de lecturile proprii, aplecându-se apropria societății zilelor noastre. Construindu-și romanul drept o parabolă, Rui Zink relevă printr-o extraordinară subtilitate, adevăruri tulburătoare, pe care, din teamă, ignoranță și comoditate, le „ascundem sub preș”, dar care, oricum, ne macină. Interesant este că, deși scrisă în urmă cu trei ani în urmă, cartea rămâne actuală prin prisma aspectelor sociale amintite. Terorismul, dictatura, războiul, dezechilibrele sociale au fost și continuă să fie prezente în viața noastră, astfel că, inevitabil, cititorul se vede pus în fața lumii lăsate fără mască, alături de toate neajunsurile și nenorocirile ei. Mușamalizarea dispare; adevărul găsește, prin acest roman, o portiță de evadare, arătându-i lectorului naiv fața reală a societății în care trăiește și, paradoxal, explicându-i de ce lucrurile nu pot sta altfel.

Oricum, tot nu există bărci de salvare pentru toți.

   Pe scurt, cartea prezintă o lume în care frica este văzută drept singura modalitate de stăpânire a omenirii, astfel că se dezvoltă un adevărat program de „implementare” a ei, printr-un echipament special, de către oameni pregătiți în acest sens. Cu toate astea, acțiunea este simplă, se petrece într-un singur spațiu, respectiv apartamentul unei femei care se vede, într-o dimineață, pusă față în față cu Carlos și Sousa, ambii responsabili pentru „Instalarea fricii”. De teamă, femeia își ascunde „băiatul” în baie și îi primește pe cei doi, conștientă că nu are nicio șansă de scăpare. Finalul este unul cu totul neașteptat de către cititorul buimăcit, poate, de fluxul vorbirii personajelor, de monotonia romanului dominat de dialog ca mod de expunere și de intrarea ex-abrupto în subiect. Un final care contrastează cu aparenta banalitate a acțiunii, pentru că rolurile se inversează, vânătorul devine pradă, iar prada vânător, lăsând receptorului responsabilitatea de a medita asupra înțelesurilor profunde ale parabolei.

Frica ia forme impunătoare. Frica e înțeleaptă. Frica știe ce e mai bun pentru noi. Frica se preocupă. Frica nu e niciodată departe. Se află întotdeauna lângă noi. Mai aproape decât ne imaginăm, chiar și atunci când o credem departe. Frica e sigură. Frica e adevărată. Frica ne iubește.

  În ceea ce privește construcția cărții, m-a atras mult asemănarea dialogurilor cu cele din teatrul absurd al lui E.Ionescu. De fapt, romanul pare o piesă de teatru, prin păstrarea unicului decor, prin numărul redus de personaje și prin abundența de replici care suspendă acțiunea. Citindu-l, m-am simțit în fața unei scene, urmărind cu nerăbdare jocul unor mari actori, căutând să anticipez finalul. De asemenea, am rămas din nou impresionată de lejeritatea scrierii lui Zink: îmbinarea tuturor tipurilor de frică, în mod ascendent, de la banala teamă simțită de Scufița Roșie în fața lupului și până la frica trezită de canibalism, terorism sau cenzură. Toate se împletesc mlădios în opera în discuție, care șochează prin ușurința cu care rostește adevărul cu privire la societatea contemporană. Ceea ce vrea Zink să transmită prin intermediul acestui roman este o poveste a fricii: de la origini și până la consecințe, cititorul tinde să se lase convins de imposibilitatea de a anihila frica, dar, totodată, îi este relevat motivul pentru care, fără ea, societatea nu ar putea funcționa. Totul se rezumă la un joc de interese și o luptă de supraviețuire, în care oamenii devin marionete ale marilor instituții și organizații, lăsându-se încătușați de temerile care ajung să îi controleze. Ca într-un regim dictatorial etern, omului modern îi sunt impuse temerile, printr-un sistem de propagandă voalat, care îl fac să creadă ca „așa e mai bine” și că „asta este singura șansă”.

-Toți trebuie să facem sacrificii.

-Unii o fac dedicându-se trup și suflet.

-Alții luând hotărâri care cer curaj politic.

-Nimeni nu vrea să moară.

-E egoismul uman tipic.

-Nimeni nu vrea să îi fie foame. 

-Nimeni nu vrea să facă sacrificii.

-Dar cineva trebuie să moară.

-Cuiva trebuie să îi fie foame. 

-Pur și simplu, prăjitura nu ajunge pentru toți.

     „Instalarea fricii” este o carte asemenea unui duș rece: totul iese la iveală, șocant, revoltător, dar plin de adevăr...un adevăr care dăinuie și va mai exista mult timp de aici încolo. Un exercițiu de răbdare și de punere în temă cu esențele dure ale lumii actuale, care îl invită pe cititor să mediteze asupra unor probleme-cheie ale societății! (Click AICI pentru a cumpăra cartea)

    Pe la patru ani, țineam în palme prima carte ale cărei cuvinte reușeam să le deslușesc. Nu îmi mai amintesc exact în ce tărâm de poveste mă aventuram pe atunci, dar, cu siguranță, a fost una dintre cele mai importante realizări pentru mine, după lungi perioade presărate cu mustrări de conștiință, dezamăgire și senzația de neputință. De atunci, începuturile mele de cititor au prins contur și, cu timpul, s-au transformat într-o adevărată pasiune, într-un mod de viață.

 Am avut recent șansa de a-l asculta pe Liviu Papadima,reprezentant de seamă al culturii române, care, printre altele, a rostit câteva cuvinte care au relevat în mine nostalgia vremurilor apuse și a celor dintâi pagini pe care le-am întors. Parafrazându-l, dânsul spunea că este adesea întrebat de meseria sa care, de fapt, este o pasiune: aceea de a convinge oamenii să citească. O pasiune care pierde teren în societatea zilelor noastre, dar care sălășluiește în sufletele celor care prețuiesc cu adevărat cartea. Continuând, a adresat un îndemn subtil:

Să facem lumea, dacă nu frumoasă, măcar suportabilă.

    Și atunci gândul meu s-a întors la cărți și la modul în care am reușit, prin foșnetul paginilor, să îmi înfrumusețez existența, să o fac nu numai „suportabilă”, ba chiar mulțumitoare. Asemenea lui L.Papadima, am fost de multe ori pusă în situația de a explica oamenilor de ce citesc. Iată-mă din nou în această ipostază, în dorința de a încerca să insuflu și altora măcar un fir din pasiunea mea față de livresc, adesea neînțeleasă de către cei care nu o împărtășesc. Cu toate astea, simt că motivele pe care le expun nu par concrete, nu pot dezvălui acel motiv esențial. E o întrebare al cărui răspuns cu greu îl poți transpune în cuvinte; trebuie să îl simți, altfel totul îți pare abstract.

    Revenind asupra episodului de mai sus,cred că acel moment din copilărie în care am izbutit a lega șirul de cuvinte care se întindea pe imensul alb, a creat o legătură între mine și carte, asemenea unui „cordon ombilical”. Într-un interviu, J.K.Rowling a fost întrebată ce ar fi fost dacă nu era scriitoare. Răspunsul ei coincide cu al meu, în situația în care aș fi întrebată ce aș fi fost dacă nu eram cititoare:

Moartă. Aș fi fost moartă.

    Citesc pentru că nu pot să trăiesc altfel, pentru că am găsit în cărți un refugiu și o sursă de permanentă inspirație. M-am îndepărtat de cotidianul sufocant, de oameni și lumi rele, găsindu-mi loc în nestatornicia meleagurilor prin care alerg alături de personaje. Trăiesc cu și prin ele, respirând parcă același aer, împărțind bucurii și suferințe care, apoi, transpuse în plan real, îmi completează ființa. Nu citesc pentru că trebuie, nici pentru că puțini o fac și este interesant să faci parte dintr-o minoritate. Citesc pentru că nu pot concepe viața altfel din acea zi, de când am descoperit taina literelor.

    M-am obișnuit să împrumut din înțelepciunea cărților, pentru că ele, deși tac, îmi spun atât de multe! Îmi oferă ocazia de a învăța de la ființele de hârtie, din greșelile și reușitele lor, pentru a ști cum să reacționez în fața obstacolelor impuse de destin. Realul îmi aruncă bolovani, în timp ce lumea dintre pagini îmi oferă picioroange cu care sa trec printre ei.  Și acele picioroange mă înalță într-atât încât să vad în paralel cele două trepte ale existenței mele. Mă vad în condiția umană, cum repet același „algoritm” zi de zi, cum mă plafonez și apoi, alături, mă văd trăind cu adevărat printre rânduri, unde, asemenea unui culegător, aleg roadele pe care să le port cu mine de aici încolo.

    Dincolo de acele clișeice motive (dezvoltarea vocabularului, a gândirii, dorința de cunoaștere), simt că ceea ce mă motivează cu adevărat să citesc este șansa. Dacă în lumea reală sunt „bombardată” de știri despre destine sfârșite, în cărți pot trăi acel destin și, chiar, pe cel care îi succede într-un alt plan. Pot trăi și muri de un milion de ori, nesimțind nici măcar o dată. O carte îți oferă o mie de vieți, nelimitate decât prin prisma numărului de file de-a lungul cărora se întind. Viața, însă, e numai una, aici, pe Pământ și, pentru a fi mai suportabilă, o multiplic și o rerererererereretrăiesc imaginar. Și astfel ea se lungește și devine mai frumoasă, mai merituoasă și îmbucurătoare!

    De asemenea, citesc pentru că numai astfel o să fiu „citită”. În traseul pe care îl urmez în viață, în încercarea de a ajunge o profesoară capabilă a transmite și a insufla iubirea față de logos, cărțile sunt un plămân în plus, esențial. Pentru a transmite, trebuie să crezi în mesajul tău, iar eu, mai presus de orice, cred în puterea cărților de a vindeca și de a alina, de a bucura și de a oferi șansele pe care universul terestru le refuză. Fiecare volum amplifică acest crezământ.

   Citesc pentru că pot, vreau și nu știu cum ar fi să nu o fac. Neant, poate. De ce nu îmi doresc să mă opresc vreodată? Pentru că am prea puțin timp și prea multe șanse. Cum aș putea, deci, să le irosesc?

 Sursă imagine:http://larapaulussen.tumblr.com/

Noi, oamenii, suntem captivi
în cochilia propriilor rigori
și singurul moment când ne putem netezi
aripile împăturite
e acela când ajungem la finalul timpului.
Și-atunci nu mai avem clipe
să ne împlinim,să știm doar
că șansa fericirii a fost în aripile noastre,
căci gândul se teme de
cât de triști,goi și pustii vom fi
între patru scanduri,
în niște amintiri.

Sursă imagine:http://larapaulussen.tumblr.com/

   Oamenii sunt asemenea unor fluturi. Călătoria lor începe într-o cochilie înghesuită; pe atunci, se numesc „copii”. Înainte de a înfrunta ceea ce, generic, se intitulează „viață”, ei își colorează, fără a ști, aripile. Cele mai frumoase nuanțe în care își pot vopsi ființa sunt cele ale cunoașterii, iar cărțile, palete veritabile, sunt cele dintâi surse de culoare. Odată începută expediția prin existență, copilul, acum un fluture deplin, se desprinde ușor-ușor de lecturile primordiale, pe care le aruncă într-un con de umbră. Aripile îl poartă spre alte câmpuri de cuvinte, căpătând noi tonuri...Dar cât este, oare, de importantă, pentru zborul său, (re)întoarcerea la lecturile copilăriei, la ceea ce l-a propulsat spre sinele de astăzi?

    Forța cuvântului se materializează, în vremea copilăriei, în basme, povești, poezii sau chiar romane, în care lumea reală se disipează, viața fiind privită ca joc întotdeauna cu final fericit. În realitate, citind printre rânduri, lecturile copilăriei ascund o profunzime absolută, uneori tragică, pe care puțini au intuiția și, totodată, răbdarea de a o descoperi. Văzându-se pe culmi, ființele umane aruncă în coșul uitării, al trecutului, cărțile parcurse la începutul „zborului”. Întâlnirea cu alte scrieri detronează primele opere îndrăgite, trasând noi arii de interese în ceea ce privește specificul cărților parcurse. Cu toate acestea, ar trebui să ne întoarcem la originile de cititori, pentru că, de această dată, filele ne vor transmite alte emoții, mesaje, în pofida etichetelor pe care tindem să le atribuim odată cu înălțarea noastră

    De-a lungul zborului meu, gustând seva marilor scrieri, am simțit nevoia de a mă întoarce asupra lecturilor din vremea în care mă aflam în „cochilie”. Purtând cu mine atât experiența,cât și cunoștințele acumulate în negura anilor (deopotrivă ca om și ca cititor), am redeschis volumele de demult, într-o căutare nu a „timpului pierdut”, ci a sensului nedeslușit. Am intuit puterea neînțeleasă a acelor cărți și am ales să mă întorc din zbor pentru a ma înfrupta iar din ambrozia lor. Nu m-am înșelat: perdeaua de cuvinte s-a risipit și iată-mă într-o altă dimensiune a scrierii, în „structura de adâncime”, relevându-mi alte mesaje, de parca, asemenea mie, cărțile au îmbătrânit și s-au metamorfozat în „fluturi” sau, altfel spus, în capodopere.

    Cineva mi-a scris cândva, ca dedicație pe o primă filă de volum, că o carte, pentru a fi pe deplin înțeleasă, trebuie citită de trei ori, de-a lungul parcursului nostru prin viață: în vremea copilăriei, apoi a adolescenței și, nu în ultimul rând, la maturitate. Altfel spus, percepția asupra unei lecturi variază direct proporțional cu vârsta. Existența noastră este un lung șir de lecții; cu cât îmbrățișăm mai multe dintre acestea, cu atât semnificațiile ies din spatele porții incomprehensibilului, dezvăluind profunzimea lecturilor parcurse. Primele noastre lecturi ne lasă, de cele mai multe ori, cu impresia de banalitate, de candoare, înghesuindu-se în cufărul amintirilor, unde rămân pentru totdeauna. Nu le vedem ca pe niște capodopere, însă le iubim pentru că fac parte din începuturile noastre. Ne înșelăm, adesea, crezând că aplecarea asupra lor pentru o întâlnire secundă echivalează cu timp irosit. Nu realizăm că, de fapt, anii scurși asupra creștetelor noastre sădesc înțelepciune și cunoaștere, deschizând calea spre alte interpretări. Altfel spus, reîntâlnind, într-o altă etapă a vieții, o carte, îi atribuim un alt sens și scoatem la iveală o altă latură a ei și, chiar, a noastră ca cititori.

               Primele nuanțe în care obișnuim a ne colora aripile sunt basmele. Un întreg univers fictiv ni se destăinuie citind despre Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși aflați în lupte cu balauri sau zmei înfiorători, în tărâmuri cu iz de miraculos. De ce are nevoie un adult, un „fluture” complet să își schimbe traseul, revenind asupra acestora?  În primul rând, pentru a nu-și uita începuturile, pentru a învia copilul sugrumat de griji și supărări aduse de maturitate și, mai ales, speranța. Adulții își pierd, în zbor, speranța, idealurile. Basmele și, în general, lecturile primilor ani, insistă asupra ideii conform căreia imposibilul e relativ. (Re)Intrând în lumea fantasticului, recăpătăm încredere în posibiltățile pe care „a fi”  ni le oferă. Învățăm să fim mai buni, mai curajoși, doborând „zmeii” care ne despart de fericirea absolută. Nu în ultimul rând, ne încredem în existența unui „final fericit”...si astfel viața e privită cu alți ochi: de copil, cea mai pură lentilă prin care o putem admira.

        Dincolo de emoțiile și de senzațiile pe care le simțim odată cu un nou „rendez-vous” cu cărțile care ne-au dat avânt,  ceea ce mă fascinează este discrepanța dintre „atunci” și „acum” în ceea ce privește interpretările a ceea ce citim. Îmi vine în minte, de pildă, poezia lui I.Barbu, „După melci”, care își găsea lăcaș (parcă o văd și acum!), într-unul dintre manualele mele din clasele primare. Nu puteam percepe la acea vreme semnificații pe care astăzi le atribui poemului: legătura cochilie-șirul lui Fibonacci, ideea de depășire a condiției, motivul descântecului cu ample rădăcini în folcloristică, în fine, multiple chei de interpretare pe care timpul și intuiția mi le-au dezvăluit...nu existau, în mintea mea, pe atunci. Totul se rezuma la o lectură lineară, la un joc pe care însumi îl jucam în zilele udate de ploaie...Înțeleg de ce Barbu a fost mai mult decât deranjat de catalogarea poeziei sale drept una „pentru copii”. Câtă dreptate avea! Continuând, același lucru mi s-a întâmplat cu multe dintre lecturile mult iubite. Un alt exemplu ar fi „Robinson Crusoe” al lui Defoe, roman pe care, până nu demult, l-am privit ca pe o relatare banală a unei călătorii, neținând cont de lecțiile de curaj și perseverență, de tipurile memorabile de personaje și, în niciun caz, de tehnicile narative pentru care astâzi îl apreciez, întrucât îl transformă într-o bijuterie a tezaurului literar universal. „Alice în Țara Minunilor”, „Călătoriile lui Gulliver”, „Vrăjitorul din Oz” sunt doar câteva dintre zecile de cărți pe care le subestimam până la întoarcerea la ele, moment în care mi s-au dezvăluit cu mult mai prețioase.

      Nu am iubit întotdeauna lecturile din copilărie și, cu toate acestea, am revenit în brațele lor. Îmi amintesc cu drag de dimineața în care, parcă trezită din somnul ignoranței, am cuprins „Micul Prinț”, hotărâtă să îi ofer o a doua șansă. Trecuseră ani de la prima noastră întâlnire, iar copilul de atunci nu avusese puterea de a ajunge la un consens cu romanul. Îndepărtarea fusese, deci, inevitabilă. Cu toate acestea, povestea Micului Prinț și a aviatorului rătăcit în deșert părea, de aceasta dată, alta. Impresiile de odinioară care nutreau o simplă simpatie pentru personajul central și o oarecare emoție față de destinul său, aveau să se preschimbe într-o stimă incomensurabilă, astfel că, acum, scrierea lui Antoine de Saint-Exupery se numără printre cărțile mele de suflet. Am descoperit că, ceea ce cândva mi se părea o poveste inocentă, despre un băiețel singuratic și o floare captivă într-un glob de sticlă (pe care tânjeam să îl „sparg”), este cu mult mai mult. Am înțeles morala parabolei, întreaga filosofie ascunsă în dantelăria literelor; pe scurt, adevăratul mesaj al autorului. Cea mai importantă a fost identificarea cu lectura. Pe când o citeam întâia oară nu uitasem să fiu copil și tocmai această calitate, acum lăsată în urmă, mă distanțase de carte. Acum aproape sunt adultul care uită că în carcasa sufletului copilul-eu există...și va exista întotdeauna. De aceea, întoarcerea la „Micul Prinț”, în genere, la lecturile copilăriei, a reprezentat, de fapt, o întoarcere la sine, la entitatea puerilă permanentă în mine, o redescoperire a valorilor primordiale, precum prietenia, iubirea, dar, mai presus de orice, un „post scriptum”, care îmi amintește că: „Esențialul este invizibil pentru ochi.” De aș fi înțeles asta încă de la prima bătaie din aripi!...

           Un proverb suedez spune că o carte bună își ascunde cele mai valoroase pagini printre cuvinte. La fel și cărțile pe care tindem a le considera potrivite numai unei anumite etape a efemerei noastre călătorii prin viață. Să ne oprim, pentru o clipă, din zbor, întorcându-ne la pietrele de temelie ale formării noastre, citind printre rânduri. În neastâmpărul copilăriei trecem, fără a vrea, cu vederea adevăratul „testament” pe care scriitorul ni-l lasă. Oricât de puerile ar părea, cărțile copilăriei capătă alte conotații cu fiecare an scurs, cu fiecare nouă oglindire în ele. Recitindu-le, le redescoperim și, în același timp, ne redescoperim. Redevenim copii, învățând să iubim orice respirație. Credem în noi, în puterile noastre și, mai presus de orice, luăm seamă de sensul cuvintelor, care evoluează în tandem cu noi. Cred, pe bună dreptate, că aceste lecturi nu sunt scrise pentru a ne bucura copilăria, ci pentru a ne deschide apetitul. Devenind ființă din ființa noastră, ne fac să le ducem dorul, pentru ca, în final, să ne înfrumusețeze maturitatea. Ca într-un cerc, plecăm de la ele, ne întoarcem la ele căutând să ne lumineze iar și iar... Să le lăsăm, deci, să reaprindă în noi emoția cuvântului care înalță! 

           

         

Sursă imagine: http://larapaulussen.tumblr.com/