De curând, Diverta a lansat un „joc” pentru clienții săi:Blind Date with a Book provoacă la alegerea, aparent întâmplătoare, a unei cărți dintr-o serie de 10-20 de titluri, ale căror ambalaje dezvăluie, întrucâtva, subiectul sau genul cărții. Bineînțeles, pentru a intui despre ce este viitorul tău prieten de lectură ai nevoie de ceva imaginație și...spirit de observație. Sau, poți doar să intri în joc și să lași soarta să decidă pentru tine.

   Încă de când am auzit de campanie, am fost dornică să fac o vizită librăriei Diverta, dintr-o curiozitate de a-mi testa, cumva, norocul. Dorința mea a devenit realitate, datorită unei prietene care mi-a oferit în dar o astfel de carte. Aspectul m-a cucerit de la prima privire (destul de superficial, știu), iar momentul întâlnirii cu volumul în sine a dezvăluit o bucurie incredibilă din partea mea, pentru că romanul (sau ceea ce consideram pe atunci a fi...) se înscria pe lista lecturilor mele viitoare.

    Nu obișnuiesc a citi copertele, prefața sau postfața unei cărți și nu m-am lipsit de acest obicei nici de această dată, astfel că nu am avut niciun indiciu cu privire la conținut, în afară de titlu. Și la ce te poate duce cu gândul „O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă”? La o poveste de dragoste, desigur. Ceva siropos, dar poate, poate, delectabil, ținând cont de recomandare și de popularitatea de care se bucură.

     Greșit. Cu totul. Răsfoind cartea, am întrezărit capitole, precum „Mami, mi-e foame!”, „Timpul liber de mamă:un mit urban?” sau o anexă intitulată „Cărți frumoase despre părinți și copii”. Vreo strategie a autoarei, mi-am spus. Un truc estetic? Postmodernism în stare...avansată? După câteva pagini parcurse, toate așteptările mele au fost ruinate de adevăr: cartea Ioanei Chicet-Macoveiciuc nu este un roman de dragoste, cel puțin nu unul în forma la care vă gândiți, ci un „ghid”de parenting, pentru mămicile aflate în căutare de răspunsuri.

     După ce am trecut de șoc, am hotărât să nu abandonez lectura, deși aveam, probabil, toate motivele să o fac, cel puțin până în momentul în care tema va fi de actualitate pentru...existența mea. Am continuat să citesc, încântată de stilul autoarei: umorul nu lipsește cărții, limbajul nu este unul sofisticat, povestea în sine te „prinde” și te convinge să continui. Ioana Chicet-Macoveiciuc (sub pseudonimul ei, Prințesa Urbană) este deținătoarea unuia dintre cele mai iubite bloguri românești despre creșterea copiilor. În această carte prezintă, practic, propriile experiențe legate de naștere și de educația copiilor săi, învățându-i pe (viitorii) părinți „strategii” sau „trucuri” utile în vederea creșterii omuleților lor. Pentru mămici, îndeosebi, volumul este un adevărat ghid și, mai ales, o motivație și o încurajare, pentru că scriitoarea se apropie de tine și te convinge, cumva, că eventualul impas prin care treci în aceste etape, alături de toate grijile și temerile ce îl însoțesc, poate fi trecut mai ușor decât crezi. Care este alimentația corectă? Cum adormi un copil agitat? Cum rezolvi „conflictele” cu cel mic? Cum îl convingi de binele lucrurilor pe care i le propui? Astfel de întrebări își găsesc răspunsul aici.

       Ca o prietenă, autoarea se destăinuie cititorilor săi, povestind fiecare episod al evoluției sarcinii și, apoi, copiilor ei. Realizează o paralelă între cele două nașteri și insistă asupra lecțiilor pe care ea însăși le-a dobândit grație celor mici, care, se pare, au inspirat-o și au ajutat-o să evolueze și să se descopere. Cartea ei este ca o îmbrățișare, într-adevăr...o îmbrățișare caldă pentru mamele și, în genere, părinții speriați (fapt normal) de noua responsabilitate pe care o dobândesc odată cu venirea pe lume a copilului lor. Mi-a fost greu să mă identific cu trăirile naratoarei, din simplul și evidentul motiv că nu am ajuns în stadiul de a le cunoaște. Pentru mine, cea mai savuroasă componentă a cărții constă în discuțiile cu Sofia, fiica ei, discuții ce relevă candoarea în forma cea mai pură. Un exemplu:

-Sofia, ai gustat cumva din macarons?

-Ăăă...doar am vrut să văd dacă e vreuna bună de tot.

-Și?

-Am uitat. Cred că iară trebuie să mai gust.

    Emoție, iubire, căldură, umor: cuvinte care surprind esența scrierii Prințesei Urbane, o scriere pe care cu toții trebuie să o parcurgem într-un anumit moment al vieții noastre. Mulțumesc, Eliza, pentru șansa de a citi această carte, care, contrar aparențelor, mi-a făcut plăcere și m-a relaxat.Pe final, un citat pe care mi-am propus să îl păstrez în minte și suflet drept o lecție esențială despre copii, utilă în viitoarea mea carieră și nu numai...

    Să îi tratezi ca pe niște oameni, chiar dacă sunt la început de drum.

       

      

   

    În așa-zisa lună a iubirii, Printre(G)Rânduri îți oferă o colecție de semne de carte pe care să le dăruiești la rândul tău celor dragi sau...chiar ție, pentru a înfrumuseța paginile lecturilor parcurse. Pentru a salva semnul preferat în mărime originală, click mai întâi pe el. Recomandăm să îl printați pe carton alb, dimensiunea 5x18 cm.Spor la citit! 

                                            

                               

  Otilia Valeria Rusan a îmbrățișat pseudonimul Ana Blandiana, făcându-și intrarea în scenă odată cu terminarea facultății, la Cluj, în revista Tribuna. Poezia sa resimte influențele romantismului de tip contemplativ și interiorizat, a muzicii clasice, a picturii și a lecturii unor nume de excepție, precum Eminescu, Blaga sau Novalis. A primit, de-a lungul carierei, numeroase distincții, dintre care amintim Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România în 1969 și Premiul pentru poezie al Academiei Române în 1970.

Am scris pentru a mă copilări, pentru a deveni un copil, pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simțeam coborând asupra mea ca o febră, ca o boală ce s-ar putea dovedi incurabilă.

Sursa:Dicționarul Literaturii Române, Ed.Univers Enciclopedic Gold 

Am obosit 

Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor -
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea mă voi naşte,
După chipul şi asemănarea ei, uşor
Seva răcoroasă o să mă pătrunză
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvânt de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

    Nina Cassian (1924-2014)  a fost o poetă, eseistă și traducătoare română, de origine evreiască. S-a remarcat  în poezie drept o fire curajoasă, sfidătoare adesea, dar vulnerabilă, care oferă spectacolul unei sensibilități refugiate în ludic. Reprezentantă de seamă a proletcultismului, Nina Cassian (pe numele real Renée Annie Cassian) a pledat pentru o operă ce are în centru tema iubirii neinhibate de prejudecăți, tratând-o cu umor sau cu o nostalgie pe care nu a putut niciodată să și-o reprime. Ultimii ani i-a petrecut în New York, iar creațiile sale au fost publicate în reviste precum American Poetry Review sau The New Yorker.

Pentru că nu mă iubești

Surâd - si surâsul mi se prelinge
de pe buze, ca un fir de sânge
pentru că nu mă iubești.

Dansez - si mâinile-mi cad la pamânt
ca doua ancore. Palida sînt
pentru că nu mă iubești.

Fumez - si fumul, în panica orei, 
mă sugrumă ca eșarfa Isadorei
pentru că nu mă iubești.

   Ion Stratan (1955-2005) a fost unul dintre cei mai importanți optzeciști ai literaturii noastre. A fost membru al „Cenaclului de Luni”, optând pentru o lirică ermetică a metamorfozelor.  După cum remarca Eugen Simion în „Dicționarul Literaturii Române” (Ed. Univers Enciclopedic Gold), Ion Stratan face o poezie de cunoaștere și reia un număr de simboluri, arhetipuri deja trecute prin poezie: oul oglinda, nunta cosmică, geneza, Cuvântul, apocalipsa..(...)El își moșește îndelung gândul înainte de a-l trece pe hârtie.

Dintre volumele semnate, amintim: „Lumina de la foc”, Apa moale”, „O lume de cuvinte”.

Cădere

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele
celor trei Graţii
luaţi-l, legaţi-l

lumea mea se rostogoleşte peste mine
cel ce-o păzeam de ani, de albine

inima mea e un măr căzut în Grădină
cine-i de vină, cine-i de vină

trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul,
decât inima mea
mâncat dinlăuntru

    Precursor al postmodernismului, Leonid Dimov (1926-1987), rămâne un reprezentant de seamă al onirismului, fiind cel care a ilustrat estetica lui și după dispariția mișcării. Titlurile de volum dovedesc înclinația sa spre acest curent: „Cartea de vise”, „Poeme de veghe”, „Vis cu institutoare”, etc. . Spre deosebire de alți poeți, care, după cum însuși considera, au „evoluat” artistic de-a lungul carierei lor, Leonid Dimov rămâne constant, în sensul în care poezia sa nu înregistrează schimbări radicale. A fost, de asemenea, eseist, publicist și traducător.

Fugă

In cetăţi de piatră cu cer de cărbune
Fluieră grilajele sub mai multe lune
Te-am strâns în palmă şi te-am făcut mică
Fierbinte-n căuşul cu ţară peltică
Să-ţi răsuceşti coapsele prin visuri arse
Gâdilând burice de degete-ntoarse
Simt cum râzi în pumn ocrotită
Şi linia vieţii o şerpui grăbită,
Ai scos călâile din cuibul de piele
Să le-nţepe gerul de după zăbrele 
Când alerg, uriaş, prin cetăţi streine
Ducându-te, pasăre-n pumn, pe tine.

    Intrarea în scenă a lui Ștefan Augustin Doinaș (1922-2002) nu a fost una simplă.  În 1939, poetul publica primul poem în „Jurnalul literar”. Ulterior, va fi premiat pentru volumul „Alfabet poetic”, însă, din cauza comunismului, opera nu va fi publicată, ba, mai mult, scriitorul avea să fie închis pentru îndeletnicirile și convingerile sale poetice. A debutat în 1964 cu volumul „Cartea mareelor”. Dintre contribuțiile sale, amintim estetica baladei în poezie, cultivând tema metamorfozei în formă baladescă.  Teme obsedante, precum urmărirea himerei, rătăcirea în căutarea esenței sau atingerea absolutului îi definesc opera. 

Două trăsături se vor conserva de la începutul la sfârșitul activității literare a lui Doinaș: practicarea a ceea ce el a numit „discursul mixt”, discursul poetic ce interferează  cu discursul filosofic, mitologic, religios, istoric, etc. ; conceperea operei ca replica intertextuală (...) poetul mergând până la a afirma, repetat, că niciuna din experiențele sale de viață nu i-a alimentat opera(...).  

Sursă citat: „Dicționarul Literaturii Române”, Ed.Univers Enciclopedic Gold, București, 2012 

Miercuri 

Ce-i astăzi, marţi? Aşteaptă. Că mâine-n zori, poetul
pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar, 
descuie şapte cercuri de lemn cu ţigaretul 
şi-ajunge-ntr-un imperiu de dans şi de poiar 
în care molecule-n elipsoid cutreier 
scot sunete de sfere cereşti, şi fluvii curg, 
şi-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier 
aşază zimţi pe iarba ce tremură-n amurg.

Iar joi poetul iese şi cautând spre soare 
se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt oare?

    Continuăm incursiunea noastră în poezia românească amintindu-l pe Ștefan Petică (1877-1904). A scris sub diferite  pseudonime, precum: Stephan Petică. Ștefan, Mușat, Sergiu, Sentino, Trubadur, Caton, Fanta-Cella, M. Pall, Sapho, Erics, Ywann, Narcis, Senez, P. Stiopca, Step., Stepen, S., Ser și, în afară de poezie, s-a dedicat filosofiei, antropologiei, sociologiei, astronomiei, semnând numeroase tratate și studii. Ca personalitate literară, a fost considerat de G. Călinescu  întâiul poet simbolist declarat.

Când vioarele tăcură 

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă 
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

    Deschidem campania noastră amintindu-l pe Marin Sorescu (1936-1996). Poet, prozator, dramaturg, eseist și traducător, îndeletnicindu-se când și când cu pictura, Marin Sorescu este întruchiparea omului universal. Dincolo de romanele sale memorabile („Trei dinți din față”, „Viziunea vizuinii”) și de piesele semnate (dintre care amintim „Iona”, operă care sperie elevii de liceu și nu numai), ceea ce impresionează la Sorescu este poezia. Prin excelență un neomodernist, poetul demonstrează o sensibilitate desăvârșită, dublată de un spirit ludic prezent în toată creația sa. Originalitatea abordării unor teme fundamentale și talentul incontestabil i-au adus Premiul Uniunii Scriitorilor de cinci ori pe parcursul carierei.

Rugăciune 

Doamne, creaţia a dat înapoi 

Ca un cucui al universului. 

Doamne, creaţia ta s-a retras în sine 

Cu tine cu tot şi orbecăim în neştire. 

Doamne, dă un pumn în beznă, 

Să crească, Doamne, la loc cucuiul. 

Unicornul, când îi creştea cornul, 

Era numai durere şi cunoaştere. 

Lumea sorbită de hău 

Se pierde în circumvoluţii prea deştepte. 

Doamne, dă-ţi Doamne un pumn drept în frunte 

Şi mugind ia-o de la-nceput. 

Şi mugind ia facerea de la-nceput.

    Promovăm tot mai mult literatura străină. Încotro se îndreaptă, însă, literatura noastră? Nu ar trebui, oare, să păstram aproape de noi ceea ce s-a scris, ceea ce se scrie aici? 

    Poezia românească este privită de către mulți prin lentila programei școlare, în care Eminescu, Blaga, Bacovia și Nichita domină. Ce se întâmplă cu ceilalți poeți români? Cui rămân ei? Dar poezia lor? Poezia națională nu se rezumă doar la aceste nume mari, într-adevăr, remarcabile, pe care le citim și recitim din obligație și rareori, poate, din pasiune. Este, cred eu, timpul să readucem în atenție nume din literatura noastră, din poezia română, pe care puțini și le amintesc și care, cumva, în negura timpului au fost înghițite. 

    Timp de o săptămână, începând de mâine, Printre(G)Rânduri propune zilnic un poet și o operă semnată de el, îndrăgită de noi, în încercarea de a „resuscita” legătura dintre cititorul contemporan și poezia națională. Nu, nu vom promova numele arhicunoscute, ci vom dezvălui frumusețea ascunsă a unor autori uitați sau prea puțin promovați astăzi. Așteptăm, bineînțeles, propunerile și impresiile voastre, iar dacă versurile regăsite în articolele noastre vă vor încânta, nu ezitați să le dați mai departe.

    „Te prăbușești în gol.”...nota Capote undeva, aproape de finalul cărții. Părea a prevesti ceea ce aveam să simt odată cu despărțirea de personajele sale. Da. M-am prăbușit din cauza tristeții lăsate de un sfârșit greu de dibuit, din cauza emoției prea puternice, din cauza dezamăgirii, dar, mai ales, din cauza întrebării „Și acum...încotro?”.

    Întâlnirea cu romanul lui Capote a fost un drum lung, prea lung și, poate, istovitor pentru mine. Sunt sigură că și pentru el. Niciodată nu am căutat cu atâta vervă o carte, aparent ușor de găsit pe rafturile bibliotecilor, ale librăriilor sau în mediul virtual. După ce m-am împăcat cu ideea că orașul meu nu dispune, sub nicio formă, de acest volum, m-am consolat cu gândul că Internetul îmi va rezolva problema. Din nefericire, în pofida mail-urilor, telefoanelor, comenzilor plasate (care, ca un porumbel voiajor se întorceau cu un mesaj în care eram anunțată că volumul nu mai este pe stoc), nu am reușit să cumpăr cartea decât după câteva luni de...agonie. Exagerez? Nu chiar, pentru că această lectură nu era un moft care să poată aștepta, ci o necesitate. „O vară de răscruce” este cartea propusă pentru proba orală, de către comisia Olimpiadei Naționale de Lectură, la care voi participa în luna aprilie. Așadar, fără a avea cartea, pregătirea mea a stagnat câteva luni. Dar totul, se spune, este bine când se termină cu bine...

    

    Trebuie să recunosc că am ezitat în a publica înainte de Olimpiadă o recenzie a volumului, dovadă faptul că, deși am citit cartea acum o lună, abia astăzi v-o prezint. Am trecut, însă, peste anumite gânduri și am hotărât că, ținând cont de cât de greu de găsit se prezintă, o recenzie publicată mai devreme este binevenită. Totuși, voi evita explicațiile sau comentariile pe care îmi doresc să le menționez, dar pe care le voi adăuga după încheierea probelor.

      „O vară de răscruce” este un fel de copil abandonat al lui Capote. Copil, pentru că a fost născut dintr-un talent și o dorință a autorului de a transmite. Abandonat, pentru că manuscrisul a fost găsit după 40 de ani, scriitorul negându-i, așadar, valoarea. I-au recunoscut-o, însă, alții: „O descoperire senzațională atât pentru critici, cât și pentru cititori.” (Kirkus Review)

      Cartea prezintă o felie din viața lui Grady, o adolescentă din societatea newyorkeză a anilor '40, care, într-o vară aparent banală, refuză să plece în călătorie alături de familia ei, în ciuda insistențelor mamei, care nu consideră ca cei 17 ani ai fetei definesc maturitatea, astfel că este sceptică față de decizia acesteia. Eternul conflict dintre generații, adesea abordat de generația lui Capote, este readus în centrul atenției cititorului. Rămasă acasă, fata își petrece majoritatea timpului alături de prietenul ei, Clyde și de Peter, alături de care crescuse și pe care îl vedea ca pe un frate. Dacă la început fata pare a oscila între cei doi, pe parcursul lecturii este clar că balanța se înclina în favoarea lui Clyde. Povestea de iubire dintre ei este una tumultoasă, pentru că, spre deosebire de Grady, tânărul evreu nu prezintă sentimente atât de puternice, ba, mai mult, este implicat într-o altă relație. 

    Vara departe de familie va reprezenta, pentru Grady un nou început sau, poate, dimpotrivă, un sfârșit, întrucât atât drumul ei, cât și al lui Clyde, se vor schimba în mod radical și vor culmina cu un final care lasă cititorul într-o ușoară stare de nedumerire: acesta este finalul sau, poate, Capote avea de gând să continue povestea, însă, dezamăgit de propriul scris, a renunțat? Din orice perspectivă am privi, romanul, în forma în care a rămas, uimește prin spontaneitate, printr-o naturalețe a limbajului și o derulare atât de neașteptată și care, totuși, se petrece atât de firesc încât nu realizezi, pe moment, ce întorsătură extraordinară iau lucrurile. Abia după ce întorci și ultima filă, îți dai seama de evoluția personajelor și de ușurința cu care Capote te poartă dintr-un punct al existenței lor până într-un altul în care parcă nu mai sunt aceleași.

          Povestea în sine nu este una neapărat originală, nici extraordinară ca idee. Ceea ce oferă greutate scrierii lui Capote este, dincolo de naturalețea mai sus amintită, felul în care este construită acțiunea, îndeosebi în ceea ce privește descrierile. Câteva fragmente care să vă convingă de frumusețea stilului acestui autor:

    Arșița despică craniul orașului și scoate la iveală creierul lui alb și inima alcătuită din nervi, care zumzăie precum sârmele dintr-un bec electric. (pagina 112)

    Și atunci s-a produs ruptura; nu mai dorea nimic de la el, dorințele febrile ale verii se prefăcuseră în sămânța iernii: și vântul a purtat sămânța în depărtări, înainte ca un alt aprilie să dea în floare. (pagina 46) 

   

   Nu știu de ce autorul nu a avut încredere în acest roman care ar fi trebuit să reprezinte, se pare, debutul său. S-a afirmat, însă, cu scrieri, precum „Alte glasuri, alte încăperi” sau „Mic dejun la Tiffany”.  Cu toate acestea, „ O vară de răscruce” nu trebuie desconsiderat sau negat, doar pentru că „părintele” lui i-a refuzat șansa. Este un roman memorabil, cu un stil de excepție, care merită să fie pus în lumină și, de aceea, vi-l recomand cu căldură. Îl puteți găsi aici. Iar, pe final, un citat care m-a impresionat...

Nu părăsești pe un altul; te părăsești doar pe tine însuți.

   

    Am avut întotdeauna o doză de scepticism față de schimburile de carte din mediul virtual, însă, de această dată, m-am încumetat, încurajată de câțiva apropiați și am participat la „jocul” celor 36 de cărți (după cum am văzut că este numit în grupurile de specialitate).
    Pentru aceia dintre voi care nu au descoperit până acum acest schimb, vă prezint succint cum funcționează și care este „rețeta succesului”.
    Totul începe de la un astfel de anunț:

    Dragi prieteni,
Am nevoie de minim 6 oameni de orice vârstă pentru a participa la un schimb de carti. Trebuie doar sa cumperi o carte si sa o trimiti unei persoane si vei primi aproximativ 36 de carti inapoi. Spune-mi daca esti interesat si iti voi scrie detalii. Scrie un comentariu.
Lectura te inspiră. Să fii mai bun, să îți găsești adevăratul drum în viață, să vrei mai multe, să cunoști mai multe, să citești mai mult. Și multe, multe alte lucruri care vor ține strict de tine și de cărțile care te inspiră. Lasă-te inspirat! Citește. 

    Dacă îl găsești și ideea ți se pare interesantă, tot ce trebuie să faci este sa lași un comentariu prin care îți exprimi dorința de a participa. Persoana care a publicat respectivul mesaj te va contacta si îți va da adresa persoanei căreia trebuie să îi trimiți o carte și de la care ea a preluat mesajul. După ce faci acest pas, postezi mesajul pe pagina ta, iar celor care îți vor comenta le vei da adresa persoanei de la care ai copiat mesajul. Apoi aceștia vor posta la rândul lor, iar persoanele interesate din lista lor îți vor dărui ție o carte. 
    Sistemul este, într-adevăr, unul încurcat și poate induce în eroare la prima vedere, însă lucrurile sunt destul de simple după ce le înțelegi. Secretul reușitei în aceasta provocare este să cunoști cât mai multe persoane interesate de cărți și care ar putea, la fel de bine, să dorească să participe și, la rândul lor, să fie suficient de „populare” încât să găsească oameni dispuși să se implice. Bineînțeles, există riscul de a da peste persoane neserioase și astfel să nu primești nicio carte (de aici și scepticismul multora dintre cei care refuză să ia parte la acest schimb). Însă poți să lansezi provocarea în rândul prietenilor, colegilor, cunoștințelor din școala sau din cercurile pe care le frecventezi și astfel să te asiguri că îți vor trimite cartea promisă.
    Mă declar norocoasă pentru că persoanele care mi-au trimis cărți au fost serioase și au respectat regulile jocului, fiind din rândul apropiaților sau apropiați ai apropiaților mei. Momentan am primit trei cărți din partea a două fete cărora le mulțumesc din suflet și care mi-au făcut o mare bucurie. „Războiul ciocolatei” de R.Cormier, „Istorii de caz” de Kate Atkinson și „Agnes Grey” de Anne Bronte își găsesc, datorită lor, loc în biblioteca mea și așteaptă să fie citite. Promit că voi posta recenzii pentru fiecare dintre ele. Dincolo de acestea, am avut plăcerea de a primi și o carte-surpriză de la Diverta, din colecția Blind Date with a Book, pe care nu am putut rata ocazia de a o include în această postare. Este vorba despre „O să te țin în brate cât vrei tu și încă o secundă” de Ioana Chicet-Macoveiciuc, pe care deja am început să o citesc. Mulțumesc, Eliza, pentru șansă! 
    Pentru mine acest mic joc a fost o ocazie deosebită de a oferi, primi cărți și, mai presus de asta, de a cunoaște oameni pasionați de sfera livrescului, astfel că nu regret participarea.
    Așadar, dacă aveați dubii cu privire la seriozitate acestui schimb, vă asigur că totul depinde, de fapt, de voi, de persoanele din jurul vostru și poate și de puțin noroc. Cel mai frumos aspect este simplul gest de a dărui o carte...măcar pentru această satisfacție vă recomand să participați!

    Sunt cărți care te răscolesc prin simplitatea care le îmbracă și dincolo de care un mesaj de o forță nebănuită așteaptă să fie descoperit. La o astfel de lectură m-a invitat de curând o persoană dragă, care a avut amabilitatea de a-mi oferi micul roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt-„ Oscar și Tanti Roz”, despre care auzisem numai impresii pozitive din partea altor cititori.

    Inevitabilul, deci, s-a produs și iată că am ajuns să iau contact cu opera acestui autor despre care Internetul vuiește.

    Cartea este o înșiruire de scrisori adresate de către Oscar, un băiețel bolnav de cancer, care își petrece viața în spital, lui Dumnezeu, la îndemnul lui Tanti Roz. Cine este Tanti Roz? Ei bine, contrar așteptărilor și imaginației mele (care, nu știu de ce, îmi spuneau că personajul ar fi o jucărie), ea este o asistentă care se ocupă de îngrijirea băiatului. „Fostă luptătoare de wrestling”, femeia devine o sursă de înțelepciune pentru Oscar, ajutându-l pe acesta să se bucure de viață, să creadă în Dumnezeu și, cel mai important, poate, pentru el, să privească moartea prin alți ochi, într-un moment în care băiatul se distanțează de propria familie. Motivul pentru care Tanti Roz îi vorbește constant lui Oscar despre luptele sale de wrestling, în fața a tot felul de indivizi amenințători, derivă din nevoia de a capta atenția băiatului, de a intra în jocul său și de a-l face să înțeleagă că cel mai important lucru este să nu te lași niciodată învins.

   Nimeni nu poate trăi fără suferință, Oscar. Nici Dumnezeu și nici tu. Nici părinții tăi și nici eu.

 O lecție pe care și noi, mici Oscari bolnavi de propriile temeri și griji, ar trebui să ne-o însușim.  Alături de prietenii săi, Bacon, Pop Corn, Peggy Blue (iubita sa,care din cauza unei boli de sânge avea pielea...albastră), Oscar se bucură de simpla șansa de a (mai) fi, oferind adulților din jurul său lecția luptei cu destinul și a înlăturării fricii provocate de o sentință finală...

    Într-un spital, dragă Dumnezeu, de îndată ce pronunți cuvântul „moarte”, nimeni nu te mai aude. Poți fii sigur că în jurul tău se va produce un gol de aer și toți au să se ia la întrecere care mai de care să schimbe vorba.

     Ceea ce este cu adevărat impresionant la carte este inocența caracteristică personajului-central. Autorul nu își propune în mod deosebit să întristeze cititorul, nici să redea stările unui copil bolnav de cancer, ci să transmită un mesaj pe care doar un suflet deosebit, asemenea lui Oscar, are puterea de a-l perpetua. Prin aceasta reușește să atingă o coardă sensibilă a cititorului, pentru că este imposibil să nu îndrăgești și chiar să compătimești personajul pentru drăgălășenia, candoare și căldura sa. Cred că fără această perspectivă a copilului, simbol al purității, al naivității, romanul lui Eric Emmanuel Schmitt și-ar pierde cu totul farmecul.  Iată o frântură, drept exemplu:

În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ți descriu un pic viața mea aici, la spital, unde toți mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, și as vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. Nu-i complicat ce-ți cer: da sau nu. N-ai decât să tai varianta inutilă.(...)Te pup. Pe mâine, Oscar. P.S. Nu-ți știu adresa, ce fac?

   

    Limbajul cărții este unul simplu, tocmai pentru că, în fond, „aparține” unui copil, iar în ceea ce privește dimensiunea romanului, el se întinde de-a lungul a aproximativ 100 de pagini, pe care, cu lejeritate, le puteți parcurge, asemenea mie, într-o oră și jumătate. Dar cine a spus că o carte bună trebuie să aibă un stil complicat, elevat, sau că dimensiunea este un criteriu semnificativ în acest sens? Romanul în discuție nu se distinge prin aceste coordonate, ci prin prisma originalității unghiului de enunțare și a semnificațiilor pe care anumite episoade le capătă în raport cu mesajul.Ideea care m-a emoționat până la lacrimi a fost cea în care Tanti Roz îl îndeamnă pe Oscar să considere că fiecare zi echivalează cu zece ani. Băiatul acceptă jocul și îl ia în serios. Fiecare zi devine pentru el o nouă etapă a vieții, în care descoperă „grijile” adolescentului, ale omului matur și, mai ales, se descoperă pe sine și învață să se accepte așa cum este, cu tot cu boala, neșansa sa. Prezența lui Tanti Roz devine vitală băiețelului care vede în ea un prieten, o mamă, un aliat, singura persoană care îl înțelege și iubește așa cum este.

(...)se face aceeași greșeală și în ceea ce privește viața. Uităm că este fragilă, gingașă, efemeră. Ne comportăm cu toții de parcă-am fi nemuritori.

   

    Nu suntem nemuritori, iar Oscar înțelege mai bine ca oricine acest lucru și tocmai de aceea alege să se debaraseze de teama neființei și să se bucure de existență pe cât poate. El devine un exemplu de curaj pentru adulții din jur, ei înșiși speriați de o moarte care nici măcar nu este a lor. Vă dezvălui că, totuși, copilul are o frică:

-Știi, de fapt nu de necunoscut mă tem, ci de faptul că voi pierde toate câte le cunosc.

    ...o frică la care prea puțini dintre noi ne gândim. Un roman plin de emoție, care ne învață să apreciem viața așa cum este ea, atât cât este ea, pentru că, în definitiv, este singura pe care o avem. (Click AICI pentru a cumpăra cartea)

     

     În ultima vreme am fost rugată să recomand cărți, fie pentru diverse provocări de lectură, fie pentru că respectiva persoană era lipsită de inspirație și nu știa ce să mai citească. Tot cotrobăind prin bibliotecă și prin amintiri, încercând să fac recomandări cât mai interesante, am parcurs iar citate și fragmente care m-au încântat de-a lungul lecturilor mele. Vă las, deci, în compania a 20 de citate memorabile, cred eu, care să vă convingă să citiți romanele din care sunt culese. Pentru început, iată câteva citate din literatura universală:

1.  „Viața este doar o cutie cu labirinturi.” Flori pentru Algernon”-D.Keyes, Ed. Art (YoungArt),pagina 156

2. „Întrebarea: La Auschwitz, spuneți-mi, unde era Dumnezeu?

Și răspunsul: Dar unde era omul?” , „Alegerea Sofiei”-W.Styron, Ed. Art, pagina 721

3. „-Eu cred, zise el o dată, că o petală de floare sau un viermișor de pe drum grăiește și cuprinde mai mult decât toate cărțile unei biblioteci. Cu litere și cu vorbe nu se poate spune nimic. Câteodată scriu o literă grecească oarecare, o teta sau o omega și, dacă răsucesc pana numai puțin, litera dă din codiță și e un pește și într-o clipă recheamă în amintire toate păraiele și râurile din lume, tot ce e răcoros și umed(...)Ei bine, Narcis, probabil că tu nu prea apreciezi asemenea litere. Dar eu îți spun: cu ele a scris Dumnezeu lumea.” „Narcis și Gură-de-Aur”-H.Hesse, Editura Rao, pagina 64

4. „Adevărul e că nimeni nu se poate cunoaște pe sine însuși, nimeni nu poate vedea, pentru a judeca aspru și necruțător ceea ce simte, gîndește și face. Vicleanul amor propriu, mult prea iscusita vanitate, speculantul interes, temătoarea rușine, obraznica mândrie sunt mereu gata să ascundă, să învăluie, să acopere, să scuze și să justifice.” „Un om sfârșit”-Giovanni Papini, Ed. Polirom, pagina 131

5. „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.” „Micul Prinț” (Ediția aniversară)-Antoine de Saint-Exupery, Ed. Rao, pagina 143 

6. „Dar oricât de departe ai merge, nu poți fugi de tine însuți.” „După cutremur”-H.Murakami, Ed. Polirom, pagina 22

7. „Un copil, un profesor, o carte și un stilou pot schimba lumea.” „Eu sînt Malala”- MalalaYousafzai, Ed.Polirom, pagina 308

8. „Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă interioară și infernală festă omenească?” „Hoțul de cărți”-M.Zusak, Ed. Rao, pagina 390

9. „-Nu aveți pașaport? Nici buletin? Dar cum se poate așa ceva?

-N-am avut niciodată nevoie.

-Dar n-ați fost niciodată în străinătate?

-Cum să nu. Polonia, Franța, Ungaria...

-Da,bine, astea sunt în UE...

-Sau în Uniunea Sovietică...

-Și acolo ați putut intra fără pașaport?

Am rămas o clipă pe gânduri.

-Nu-mi amintesc să mă fi întrebat cineva, am răspuns eu cât se poate de conștiincios.

-Straniu. Dar America! Vreau să spun, aveți 56 de ani- n-ați fost niciodată în America?

-Am avut serios de gând să ajung acolo, am răspuns eu indignat, dar am fost reținut.” (Ca să vă dați seama de comicul fragmentului, vă dezvălui că personajul-central este nimeni altul decât Hitler) „Ia uite cine s-a întors”-T.Vermes, Ed. Rao, pagina 82

10. „Cea mai profundă frază care s-a scris vreodată,a urmat Temple cu entuziasm, este fraza de la sfârșitul zoologiei: Reproducerea este începutul morții.” „Portret al artistului la tinerețe”-J.Joyce, Ed. Humanitas, pagina 263

    Cum sunt o iubitoare a literaturii române, nu puteam să nu includ citate din romane scrise de autori naționali...

1.„ În schimb, întocmai cum tinerele căsătorite simt mereu nevoia de-a spune „te iubesc”, Gabriela îi repeta mereu: „Te stimez. Nu cunosc om mai demn de stimă decât tine”. Dacă hoția n-ar fi epică, lirică, și hoțul ar spune păgubașului:„Te stimez, fiindcă te fur”. „Lorelei”-I.Teodoreanu, Colecția Jurnalul Național, pagina 288

2.„Pentru că orice carte adevărată, indiferent de valoarea ei, este mai întâi un act vertical, îndreptat către cer, ca o invocare sau o rugăciune. Doar dacă este primită acolo, va fi apoi primită și pe pământ.” „Ochiul căprui al dragostei noastre”-M.Cărtărescu, Ed.Humanitas, pagina 78

3. „Căci ne-am pierdut libertatea în momentul în care am cedat Cezarului dreptul de a gândi cu glas tare.” „Dumnezeu s-a născut în exil”-V.Horia, Ed.Art, pagina 66

4. „-Nu mai pot lucra, ma duc la fund. Devin un ratat.

-Ei, asta e bună! spuse Adrian. Ratatul nu devine, el este și rămâne. Toată lumea crede în talentul tău, nu fi copil, mă, peste câțiva ani vei ajunge un nume, de ce să dărâmi zidurile unde se vor lipi afișele. Auzi?” „Trei dinți din față”-M.Sorescu, Colecția Jurnalul Național, pagina 388

5. „ Mă întrebam odată cum va fi ziua în care nu mă voi mai simți agățată de el ca iedera de zid. Și iat-o!” „Pânza de păianjen”-Cella Serghi, Colecția Jurnalul Național, pagina 396

6. „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.” „Cel mai iubit dintre pământeni”, volumul I- M.Preda, Colecția Jurnalul Național, pagina 21

7. „Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înțelege. Sufletul comunică direct cu lumea spirituală, cu lumea lumilor. Și doar spiritul e esența, spiritul etern, infinit, cuprinzător a toate.” „Adam și Eva”-L.Rebreanu, Colecția Jurnalul Național,pagina 42,

8. „Dar am știut de atunci că niciun om n-ar putea supraviețui așa cum este, rupt în două, singur. Viața are sfârșit aici, pe pământ, pentru că este fracturată, despicată în miriade de fragmente.” „Nuntă în cer”-M.Eliade,Colecția Jurnalul Național, pagina 75

9. „Sta acum ca o stâncă care se străduie să cadă ucigător peste alții și, în truda ei, se sfărâmă.” „Concert din muzică de Bach”-Hortensia Papadat-Bengescu,Colecția Jurnalul Național, pagina 118

10. „Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial să o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă, te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror alte prietenii și iubiri.(...)Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.” „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”-C.Petrescu, Colecția Jurnalul Național ,pagina 46

Dar voi? Care sunt citatele voastre preferate? Lectură plăcută!

    Zilele acestea am deschis poarta literaturii japoneze citindu-l pe Murakami, un autor despre care toată lumea vorbește la superlativ. Prima întâlnire cu el a fost în urmă cu destul de mult timp, când, mânată de aceeași curiozitate, am parcurs „Pădurea norvegiană”, o lectură pe care, la vremea aceea, am apreciat-o și am trecut-o pe lista de favorite. 

      Recenzia de astăzi va fi una scurta (atipic mie), întrucât cartea însăși este condensată și, dincolo de asta, nu vreau să stric plăcerea lecturii, dezvăluind fiecare fir narativ. 

    Volumul în discuție conține șase povestiri, toate având ca nucleu cutremurul  din 1995, care a zguduit regiunea Kobe din Japonia și, mai mult, destinul a zeci de mii de oameni. Printre ei se regăsesc și personajele închipuite de Murakami, care, sub amprenta dezastrului, ajung să retrăiască momente din viețile lor sau să fie actori pe scena unor întâmplări care se leagă, într-un fel sau altul, de cutremur. De exemplu, Satsuki (din povestirea intitulată „Thailanda”) poartă o ură incredibilă față de fostul iubit și, dorindu-i răul într-un mod, aș spune, exagerat, ajungi să te întrebi dacă nu cumva din vina ei izbucnește nenorocirea, Katagiri, personajul-central al povestirii „Broscanul salvează Tokyo”, întâlnește o broască uriașă care îi cere ajutorul în lupta împotriva cutremurului, iar Sara, fetița din cea de-a șasea povestire („Plăcintă cu miere”) are coșmaruri cu „nenea Cutremur”, visând în fiecare noapte că este închisă de către acesta într-o cutie. Același șablon, editat, însă, în funcție de fiecare povestire, se aplică destinelor tuturor personajelor lui Murakami, care conturează, astfel, tipuri umane, reacții diverse în fața nenorocirii, experiențe cu final neașteptat pentru cititor.

     Stilul lui Murakami rămâne același: simplu prin limbaj, deosebit prin semnificații. Am iubit fiecare povestire pentru finalul atribuit, pentru morala și tenta filosofică pe care le îmbrățisează. Cu toate că proza scurtă nu este preferata mea, apreciez întotdeauna povestirile care, într-un fel sau altul, șochează cititorul, iar colecția de șase povestiri cuprinse în această carte are aceasta calitate. Modul de concepere a personajelor și a atmosferei este, de asemenea, un punct forte al lui Murakami, care are talentul de a te face să simți că iei parte la acțiune. Suspansul este, în majoritatea scrierilor din „După cutremur”, un element esențial, pentru că fiecare paragraf crește tensiunea și te face să te întrebi „Ce se va întâmpla?”. Pornești de la o scenă banală, dintr-un punct în care ți se pare că poți anticipa acțiunile, pentru ca, în final, să rămâi uimit de traseul pe care au luat-o lucrurile. Nu pot nega ca a fost nevoie să recitesc anumite povestiri, deoarece, furată de descrieri (prezente, dar nu interminabile) sau de dialog pierdeam esența mesajului, aș spune, aforistic. Descoperindu-l, am rămas de fiecare dată încântată de subtilitatea cu care autorul japonez îl inserează în operă. Și, de cele mai multe ori, mesajul se referă la nevoia de libertate sau de împlinire a unui ideal, fără de care viața oamenilor, în pofida condiției materiale prospere, este searbădă.

      Ce îi lipsește cărții? M-am tot întrebat și nu îmi pot răspunde cu exactitate, însă recunosc: nu este una dintre cărțile mele favorite, nu a reușit să mă convingă, de aceea i-am acordat 3 stele pe GoodReads. Este o carte bună, dinamică, scrisă într-un stil care l-a consacrat deja pe Murakami, dar simt că putea mai mult. Dacă îl iubiți pe Murakami sau dacă, pur și simplu, asemenea mie, doriți să cunoașteți mai bine literatura japoneză, vă invit să parcurgeți această lectură. Cu siguranță nu vă va lăsa un gust amar.(Click AICI pentru a cumpăra cartea)

       Voi continua să citesc acest autor și, dacă aveți recomandări, aștept cu nerăbdare propunerile voastre. 

    Picasso rămâne un ecou în cultura universala grație geniului și talentului pe care le-a demonstrat prin picturile sale. Puțini cunosc, însă, latura de poet a marelui artist, unde cu aceeași ingeniozitate a lăsat lumii un tezaur de o valoare inestimabilă.

Guernica

    Am avut ocazia de a vizita expoziția de la Castelul Cantacuzino Bușteni, devenit un adevărat promotor al artei. Începând cu luna decembrie și pănâ la început de martie vă puteți întâlni cu creațiile pictorului spaniol în cadrul expoziției „Que Viva Picasso”, unde sunt expuse mai mult de o sută de litografii realizate de artist sub influența întâlnirii cu Fernand Mourlot, precum și ilustrații pe texte semnate de Tristan Tzara și regizorul Jean Cocteau. Cu alte cuvinte, o splendoare pentru pasionații de artă. Am fost impresionată de modul în care expoziția a fost organizată, de inițiativa care se înscrie, din nefericire, într-un cerc destul de restrâns în țara noastră și de amabilitatea ghidului care ne-a însoțit grupul, prezentându-ne detalii din viața și arta pictorului. Vă recomand să faceți un mic popas în Bușteni și să vă bucurați de acest frumos eveniment. Pentru a vedea programul și tariful, vizitați site-ul Castelului aici.

    Cum fiecare vizită se încheie, în cazul meu, cu o oprire la magazinul de suveniruri la fel s-a întâmplat și de această dată. Nu am fost niciodată o fană a magneților de frigider, a tricourilor, insignelor sau vederilor care să poarte aceeași temă cu locul vizitat. Când vine vorba de cărți lucrurile se schimbă. Și, căutând o amintire deosebită printre numeroasele volume care se înghesuiau în spațiul cu pricina, am descoperit o carte de poeme semnate de Picasso, care m-a convins prin tema originală să o cumpăr.

    Mărturisesc: nu știam multe despre poezia lui Picasso, nu citisem, însă auzisem că s-a îndeletnicit și cu arta cuvântului. Am fost curioasă dacă poezia se aseamănă cu pictura și am considerat interesant de văzut cum se exprimă pictorul în..cuvinte și nu în culori, așa cum îl cunoscusem până acum. Cartea, apărută la editura Minerva, prezintă de-a lungul celor aproximativ 190 de pagini poeziile pictorului, titlul fiecăreia dezvăluind data în care a fost conceput poemul. Se pare că pictorul a început să scrie în 1935, după despărțirea de Olga, soția sa. Timp de doi ani va scrie aproape zilnic, pictând în același timp, iar activitatea sa literară se va sfârși în 1959, dată a ultimului text cunoscut. Dincolo de sutele de poeme semnate, Picasso a scris și trei piese de teatru, pe care intenționez să le caut dintr-un interes stârnit de acest volum, pe care, în final, l-am îndrăgit.

    Poeziile lui Picasso nu sunt ușor de înțeles, cum nici pictura sa nu este accesibilă unui neofit. Ai nevoie nu numai de imaginație și de o abilitate de a „desface” textul, descoperindu-i sensul, ci și de o bază culturală care să includă, întrucâtva, referințe la tablourile de viață și, evident, de artă ale artistului. Prima încercare de a-l citi a fost un eșec, în sensul în care, deși eram încântată de forma și de limbajul poeziilor, nu puteam trece în profunzimea lor. „Ce vrea sa spună?” era întrebarea care mă apăsa. Am început, așadar, să citesc câte ceva despre poet, am analizat câteva tablouri (în măsura capacităților mele, evident) și am reluat lectura. De această dată lucrurile au fost ceva mai clare, dar nu mă pot lăuda cum că am reușit să descifrez toate creațiile. Poezia lui Picasso este învăluită de jocuri de cuvinte, de limbaj ludic, de abstractizare și de asocieri. Nimic nu este ceea ce pare, iar cuvintele devin bucăți de plastilină, care își pierd sensurile obișnuite, modelate de mintea pictorului. Am avut în permanență impresia de fragmentare: fiecare text pare rupt de context, apare ca din neant, e discontinuu și acest lucru îngreunează înțelegerea lui. Dar, până la urmă, poezia trebuie simțită, nu neapărat analizată, iar în cazul de față volumul cuprinde, cu siguranță, o infuzie de emoție. Mi-a plăcut foarte mult explicația pe care Irina Mavrodin, cea care a tradus poeziile, o oferă cititorului cu privire la modul corect de abordare a cărții:

    Ca procedeu al facerii, dar și tematic vorbind (prezența frecventă a culorilor, a luminii și a umbrei, a volumelor, etc.), aceste poeme sunt generate de mecanisme izoforme cu cele ale picturii, dar ele trăiesc perfect și ca poeme autonome, dincolo de astfel de relație, Picasso fiind un poet în sensul deplin al termenului, și nu un pictor-poet, un pictor care are și acest hobby:poezia. Am face, deci, o greșeala dacă am vedea în poezia lui doar un „violon d`Ingres”, pentru că poezia lui e importantă în sine și ușor recogniscibilă, chiar dacă până acum a fost eclipsată de prezența picturii.

    De asemenea, am apreciat prezența în carte a unor ilustrații din manuscrisul pictorului, oferind volumului un plus de originalitate și de valoare, înlăturând, totodată, barierele dintre acesta și al său cititor.  În încheiere, vă las o mostră din volum (de altfel, una dintre poeziile care mi-au plăcut în mod deosebit). Dacă vă doriți cartea, o puteți achiziționa de aici, bineînțeles la un preț de câteva ori mai mic decât cel la care am cumpărat-o eu sau de la magazinul din cadrul Castelului, pentru a avea, asemenea mie, o amintire specială. (click pe imagine pentru a mări)