Despre (re)întoarcerea la lecturile copilăriei
Oamenii sunt asemenea unor fluturi. Călătoria lor începe
într-o cochilie înghesuită; pe atunci, se numesc „copii”. Înainte de a înfrunta
ceea ce, generic, se intitulează „viață”, ei își colorează, fără a ști,
aripile. Cele mai frumoase nuanțe în care își pot vopsi ființa sunt cele ale
cunoașterii, iar cărțile, palete veritabile, sunt cele dintâi surse de culoare.
Odată începută expediția prin existență, copilul, acum un fluture deplin, se
desprinde ușor-ușor de lecturile primordiale, pe care le aruncă într-un con de
umbră. Aripile îl poartă spre alte câmpuri de cuvinte, căpătând noi
tonuri...Dar cât este, oare, de importantă, pentru zborul său, (re)întoarcerea
la lecturile copilăriei, la ceea ce l-a propulsat spre sinele de astăzi?
Forța
cuvântului se materializează, în vremea copilăriei, în basme, povești, poezii
sau chiar romane, în care lumea reală se disipează, viața fiind privită ca joc
întotdeauna cu final fericit. În realitate, citind printre rânduri, lecturile
copilăriei ascund o profunzime absolută, uneori tragică, pe care puțini au
intuiția și, totodată, răbdarea de a o descoperi. Văzându-se pe culmi, ființele
umane aruncă în coșul uitării, al trecutului, cărțile parcurse la începutul
„zborului”. Întâlnirea cu alte scrieri detronează primele opere îndrăgite,
trasând noi arii de interese în ceea ce privește specificul cărților parcurse.
Cu toate acestea, ar trebui să ne întoarcem la originile de cititori, pentru
că, de această dată, filele ne vor transmite alte emoții, mesaje, în pofida
etichetelor pe care tindem să le atribuim odată cu înălțarea noastră
De-a lungul
zborului meu, gustând seva marilor scrieri, am simțit nevoia de a mă întoarce
asupra lecturilor din vremea în care mă aflam în „cochilie”. Purtând cu mine
atât experiența,cât și cunoștințele acumulate în negura anilor (deopotrivă ca
om și ca cititor), am redeschis volumele de demult, într-o căutare nu a
„timpului pierdut”, ci a sensului nedeslușit. Am intuit puterea neînțeleasă a
acelor cărți și am ales să mă întorc din zbor pentru a ma înfrupta iar din
ambrozia lor. Nu m-am înșelat: perdeaua de cuvinte s-a risipit și iată-mă
într-o altă dimensiune a scrierii, în „structura de adâncime”, relevându-mi
alte mesaje, de parca, asemenea mie, cărțile au îmbătrânit și s-au metamorfozat
în „fluturi” sau, altfel spus, în capodopere.
Cineva mi-a
scris cândva, ca dedicație pe o primă filă de volum, că o carte, pentru a fi pe
deplin înțeleasă, trebuie citită de trei ori, de-a lungul parcursului nostru
prin viață: în vremea copilăriei, apoi a adolescenței și, nu în ultimul rând,
la maturitate. Altfel spus, percepția asupra unei lecturi variază direct proporțional
cu vârsta. Existența noastră este un lung șir de lecții; cu cât îmbrățișăm mai
multe dintre acestea, cu atât semnificațiile ies din spatele porții
incomprehensibilului, dezvăluind profunzimea lecturilor parcurse. Primele
noastre lecturi ne lasă, de cele mai multe ori, cu impresia de banalitate, de
candoare, înghesuindu-se în cufărul amintirilor, unde rămân pentru totdeauna.
Nu le vedem ca pe niște capodopere, însă le iubim pentru că fac parte din
începuturile noastre. Ne înșelăm, adesea, crezând că aplecarea asupra lor
pentru o întâlnire secundă echivalează cu timp irosit. Nu realizăm că, de fapt,
anii scurși asupra creștetelor noastre sădesc înțelepciune și cunoaștere,
deschizând calea spre alte interpretări. Altfel spus, reîntâlnind, într-o altă
etapă a vieții, o carte, îi atribuim un
alt sens și scoatem la iveală o altă latură a ei și, chiar, a noastră ca
cititori.
Primele nuanțe în care obișnuim a ne colora aripile sunt basmele. Un
întreg univers fictiv ni se destăinuie citind despre Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși
aflați în lupte cu balauri sau zmei înfiorători, în tărâmuri cu iz de
miraculos. De ce are nevoie un adult, un „fluture” complet să își schimbe
traseul, revenind asupra acestora? În
primul rând, pentru a nu-și uita începuturile, pentru a învia copilul sugrumat
de griji și supărări aduse de maturitate și, mai ales, speranța. Adulții își
pierd, în zbor, speranța, idealurile. Basmele și, în general, lecturile
primilor ani, insistă asupra ideii conform căreia imposibilul e relativ.
(Re)Intrând în lumea fantasticului, recăpătăm încredere în posibiltățile pe
care „a fi” ni le oferă. Învățăm să fim
mai buni, mai curajoși, doborând „zmeii” care ne despart de fericirea absolută.
Nu în ultimul rând, ne încredem în existența unui „final fericit”...si astfel
viața e privită cu alți ochi: de copil, cea mai pură lentilă prin care o putem
admira.
Dincolo de
emoțiile și de senzațiile pe care le simțim odată cu un nou „rendez-vous” cu
cărțile care ne-au dat avânt, ceea ce mă
fascinează este discrepanța dintre „atunci” și „acum” în ceea ce privește
interpretările a ceea ce citim. Îmi vine în minte, de pildă, poezia lui
I.Barbu, „După melci”, care își găsea lăcaș (parcă o văd și acum!), într-unul
dintre manualele mele din clasele primare. Nu puteam percepe la acea vreme
semnificații pe care astăzi le atribui poemului: legătura cochilie-șirul lui
Fibonacci, ideea de depășire a condiției, motivul descântecului cu ample
rădăcini în folcloristică, în fine, multiple chei de interpretare pe care
timpul și intuiția mi le-au dezvăluit...nu existau, în mintea mea, pe atunci.
Totul se rezuma la o lectură lineară, la un joc pe care însumi îl jucam în
zilele udate de ploaie...Înțeleg de ce Barbu a fost mai mult decât deranjat de
catalogarea poeziei sale drept una „pentru copii”. Câtă dreptate avea!
Continuând, același lucru mi s-a întâmplat cu multe dintre lecturile mult
iubite. Un alt exemplu ar fi „Robinson Crusoe” al lui Defoe, roman pe care,
până nu demult, l-am privit ca pe o relatare banală a unei călătorii, neținând
cont de lecțiile de curaj și perseverență, de tipurile memorabile de personaje și,
în niciun caz, de tehnicile narative pentru care astâzi îl apreciez, întrucât
îl transformă într-o bijuterie a tezaurului literar universal. „Alice în Țara
Minunilor”, „Călătoriile lui Gulliver”, „Vrăjitorul din Oz” sunt doar câteva
dintre zecile de cărți pe care le subestimam până la întoarcerea la ele, moment
în care mi s-au dezvăluit cu mult mai prețioase.
Nu am iubit
întotdeauna lecturile din copilărie și, cu toate acestea, am revenit în brațele
lor. Îmi amintesc cu drag de dimineața în care, parcă trezită din somnul
ignoranței, am cuprins „Micul Prinț”, hotărâtă să îi ofer o a doua șansă.
Trecuseră ani de la prima noastră întâlnire, iar copilul de atunci nu avusese
puterea de a ajunge la un consens cu romanul. Îndepărtarea fusese, deci,
inevitabilă. Cu toate acestea, povestea Micului Prinț și a aviatorului rătăcit
în deșert părea, de aceasta dată, alta. Impresiile de odinioară care nutreau o
simplă simpatie pentru personajul central și o oarecare emoție față de destinul
său, aveau să se preschimbe într-o stimă incomensurabilă, astfel că, acum,
scrierea lui Antoine de Saint-Exupery se numără printre cărțile mele de suflet.
Am descoperit că, ceea ce cândva mi se părea o poveste inocentă, despre un băiețel
singuratic și o floare captivă într-un glob de sticlă (pe care tânjeam să îl
„sparg”), este cu mult mai mult. Am înțeles morala parabolei, întreaga
filosofie ascunsă în dantelăria literelor; pe scurt, adevăratul mesaj al
autorului. Cea mai importantă a fost identificarea cu lectura. Pe când o citeam
întâia oară nu uitasem să fiu copil și tocmai această calitate, acum lăsată în
urmă, mă distanțase de carte. Acum aproape sunt adultul care uită că în carcasa
sufletului copilul-eu există...și va exista întotdeauna. De aceea, întoarcerea
la „Micul Prinț”, în genere, la lecturile copilăriei, a reprezentat, de fapt, o
întoarcere la sine, la entitatea puerilă permanentă în mine, o redescoperire a
valorilor primordiale, precum prietenia, iubirea, dar, mai presus de orice, un
„post scriptum”, care îmi amintește că: „Esențialul este invizibil pentru
ochi.” De aș fi înțeles asta încă de la prima bătaie din aripi!...
Un
proverb suedez spune că o carte bună își ascunde cele mai valoroase pagini
printre cuvinte. La fel și cărțile pe care tindem a le considera potrivite
numai unei anumite etape a efemerei noastre călătorii prin viață. Să ne oprim,
pentru o clipă, din zbor, întorcându-ne la pietrele de temelie ale formării
noastre, citind printre rânduri. În neastâmpărul copilăriei trecem, fără a
vrea, cu vederea adevăratul „testament” pe care scriitorul ni-l lasă. Oricât de
puerile ar părea, cărțile copilăriei capătă alte conotații cu fiecare an scurs,
cu fiecare nouă oglindire în ele. Recitindu-le, le redescoperim și, în același
timp, ne redescoperim. Redevenim copii, învățând să iubim orice respirație. Credem
în noi, în puterile noastre și, mai presus de orice, luăm seamă de sensul
cuvintelor, care evoluează în tandem cu noi. Cred, pe bună dreptate, că aceste
lecturi nu sunt scrise pentru a ne bucura copilăria, ci pentru a ne deschide
apetitul. Devenind ființă din ființa noastră, ne fac să le ducem dorul, pentru
ca, în final, să ne înfrumusețeze maturitatea. Ca într-un cerc, plecăm de la
ele, ne întoarcem la ele căutând să ne lumineze iar și iar... Să le lăsăm,
deci, să reaprindă în noi emoția cuvântului care înalță!
Sursă imagine: http://larapaulussen.tumblr.com/
Despre autor
0 comentarii