Cu toate că am făcut un legământ cu mine însămi cum că nu voi mai posta pe blog următoarea perioada și mă îmi voi dedica timpul sesiunii (acest „balaur” al facultății, pe care sper să îl îmblânzesc cu succes), iată-mă scriind o nouă recenzie. Ceva tristețe se strecoară printre (g)rânduri, pentru că romanul despre care discutăm azi este ultimul dezbătut în cadrul atelierelor de Tehnică de Lectură, din acest semestru. De altfel, atelierul cel mai drag mie.
Despre Virginia Woolf și relația „tumultoasă” pe care o împărtășim cred că am mai vorbit pe blog. „Spre far”, „Orlando” și chiar „Valurile” s-au soldat,în cazul meu, cu un eșec de lectură . În pofida poeticității care îi definește stilul (ea însăși considerându-se, de altfel, mai degrabă poetă), plurivocitatea scriitoarei mă doboară de fiecare dată. Cred că nu am ajuns, încă, la acel stadiu al autocontrolului care să îmi ofere răbdarea de a suporta monstruozitatea frumoasă a unor asemenea scrieri. Prin urmare, când am aflat că mă lovesc din nou de Woolf, mi-am derulat un întreg scenariu sumbru în minte: încă o carte pe care o voi începe și, la fel de repede, o voi abandona.
Iată că mi-am înșelat așteptările și am reușit să duc la capăt lectura cărții „Doamna Dalloway”, un roman pe care l-am îndrăgit, deși menține plurivocitatea, nota de ambiguitate și relatarea „în cascadă”.
Acțiunea, cu nimic inovatoare, se rezumă la o zi din viața Clarissei Dalloway, în care aceasta pregătește o serată la care sunt invitați oameni din înalta societate a vremii. Dimineața trezește, însă, trecutul, pentru că Peter Walsh, prieten din tinerețe, vine să o viziteze. Același Peter Walsh care, cu ani în urmă, o ceruse în căsătorie, izbindu-se de refuzul ei cutremurător. Același Peter Walsh care își găsește refugiul în iubiri pasagere și care îi mărturisește că este îndrăgostit de o tânără cu doi copii, al cărei divorț trebuie rezolvat...
Comunicarea dintre cei doi depășește bariera cuvântului. Replicile dialogurilor se succed în planul conștiinței, fiecare având, parcă, acces la gândurile celuilalt. Există o telepatie și, chiar, o predestinare neîmplinită, însă, în firea legăturii lor. Pentru că orgoliul și dorința de apartenență la înalta societate o îndepărtează pe cândva tânăra Clarisse de viața profundă pe care ar fi putut să o trăiască alături de Peter. Drama trecerii timpului amprentează personajul feminin al cărții, care cochetează cu gândul sinuciderii, dar care (re)găsește, în final, entuziasmul șansei de a fi. În paralel, pe aceeași temă a suicidului, se conturează destinul lui Septimus Warren Smith, personaj care trăiește o traumă pricinuită de participarea în război (traumă obișnuită în rândul soldaților din Primul și Al Doilea Război Mondial). Septimus se teme de singurătate, aude voci, (se) urăște, nu poate să simtă, devine actor într-o lume proiectată, la care numai el are acces și care, pentru ceilalți, se traduce prin „nebunie”. Drama sa contrastează cu opulența destinului Clarissei pentru care Septimus devine lecție, salvând-o.
Comunicarea dintre cei doi depășește bariera cuvântului. Replicile dialogurilor se succed în planul conștiinței, fiecare având, parcă, acces la gândurile celuilalt. Există o telepatie și, chiar, o predestinare neîmplinită, însă, în firea legăturii lor. Pentru că orgoliul și dorința de apartenență la înalta societate o îndepărtează pe cândva tânăra Clarisse de viața profundă pe care ar fi putut să o trăiască alături de Peter. Drama trecerii timpului amprentează personajul feminin al cărții, care cochetează cu gândul sinuciderii, dar care (re)găsește, în final, entuziasmul șansei de a fi. În paralel, pe aceeași temă a suicidului, se conturează destinul lui Septimus Warren Smith, personaj care trăiește o traumă pricinuită de participarea în război (traumă obișnuită în rândul soldaților din Primul și Al Doilea Război Mondial). Septimus se teme de singurătate, aude voci, (se) urăște, nu poate să simtă, devine actor într-o lume proiectată, la care numai el are acces și care, pentru ceilalți, se traduce prin „nebunie”. Drama sa contrastează cu opulența destinului Clarissei pentru care Septimus devine lecție, salvând-o.
Deși întinderea temporală este redusă, cartea șochează prin felul în care amplifică impresiile, gândurile, percepțiile personajelor pentru care fiecare detaliu nesemnificativ devine simbol. Fluxul conștiințelor curge lin și fiecare fapt (fie el obiect, individ, eveniment, trăire) este privit prin reflecțiile personajelor. Cititorul vede lumea, judecă, meditează prin ochii personajelor. De aici și impresia de „aglomerație” pe care lectura ți-o oferă. Simți intensitatea acelei zile, pentru că trăiești odată cu personajul, te încarci cu sentimentele, uneori contradictorii, pe care acesta le învie, cunoști suișuri și coborâșuri, suspans, nerăbdare și, când crezi că anticipezi totul, firul narativ ia o altă întorsătură. Timpul ființelor de hârtie se dilată, deci, odată cu cel al cititorului, concretețea temporală devenind doar un cadru, umplut, însă, de „n” amintiri, cugetări, crize existențiale.
Cuvântul „timp” își despică păstaia; își revărsă asupra lui belșugul; și de pe buzele lui se desprinseră, fără voia lui, ca niște cochilii, ca niște așchii de rindea, cuvinte dure, albe, nepieritoar, care zburau să se fixeze într-o odă închinată Timpului(...).”
Micro-romanul Virginiei Woolf este dovada talentului scriitoarei de a mânui timpul, într-o manieră care să amprenteze conștiința personajelor, transformând lectura într-un joc sau labirint psihologic. Poeticitatea despre care vorbeam anterior se regăsește și aici. Ritmul frazei este ritmul pulsului, ritmul trăirii, al timpului subiectiv care crește și se prăbușește alternativ, ornamentat de metafore, anticlimax și comparații rafinate. O lectură solicitantă, dar care te lasă, în final, cu satisfacția împlinirii provocării...și cu o posibilă retragere introspectivă, care te îndeamnă să meditezi asupra vieții, morții, valorilor primordiale, dar mai ales asupra lui „acum”.