M-am întors de curând de la Olimpiada Internațională de Lectură, dar nu singură, ci cu un maldăr de cărți culese de prin Cărturești, care să îmi amintească de această ultimă, dar însemnată experiență din viața de elev. Lista de sute de lecturi plănuite a rămas acasă. În memorie, însă, au persistat doar câteva titluri pe care le râvneam de ceva timp, printre care și „Dragă profesore Einstein” care își găsește acum loc în biblioteca mea. 

     Cartea reunește o serie de scrisori trimise de copii din întreaga lume omului de știință, care le devine mentor în încercarea de a găsi răspuns unor întrebări ivite din curiozitatea și candoarea vârstei. În timp ce unii se arată pasionați de științele exacte, căutând să își explice fenomene și probleme dezvoltate chiar de Einstein, alții, văzându-l drept un deținător al adevărului absolut, îl provoacă la discuții filosofice sau religioase. Ce au în comun? Admirația față de geniul ale cărui răspunsuri sunt, pentru ei, neprețuite, dar și inocența pe care scrisul lor o emană. Intrând în jocul acestora (în care pare a-și găsi refugiu în momentele de cumpănă), Einstein se adaptează vârstei fiecăruia, dezvoltând „pilde” și teoreme complicate printr-un limbaj accesibil. Dincolo de emoția și nerăbdarea din spatele fiecărei scrisori, frapantă este popularitatea de care se bucură omul de valoare (în contrast cu societatea zilelor noastre). Cu certitudine, Einstein era un model, iubit deopotrivă de părinți și tineri și, în pofida impedimentelor pe care le-a întâmpinat și care i-au afectat cercetarea, a reușit să ajungă la sufletele lor, motivându-i. 
     În afară de scrisori, cartea conține o galerie de fotografii și repere biografice, făcând posibilă apropierea cititorului de  evenimentele marcante din viața fizicianului. Date din activitatea profesională se îmbină cu elemente din cotidian, din pagini de familie impresionante, dintre care cele mai pregnante sunt cele care vorbesc despre relația cu copiii săi. Tatăl se implică în educația fiilor, îndrumându-i spre artă și sfătuindu-i să-și urmeze menirea. Cititorii descoperă latura umană a teoreticianului, având șansa de a înțelege și de a se inspira din parcursul său existențial. Perseverența și ambiția l-au purtat pe culmile succesului, dovadă că, deși respins de la o școală de prestigiu din cauza lacunelor în ce privește cultura generală, tânărul Einstein nu a renunțat la visul său, devenind astăzi un reper (fiind, de altfel, chiar unul dintre cei care au definit „cultura generală”). Interesanta în acest sens este și concepția sa asupra sistemului de educație:

    Examenul este criticat din două motive: în primul rând deoarece e inutil pentru elev și în al doilea rând fiindcă e dăunător.(...) Cum profesorii se concentrează mai puțin asupra transmiterii de cunoștințe și mai mult asupra dorinței de a impresiona lumea din afară cu rezultatele strălucite ale elevilor lor, ei ajung să se bazeze tot mai mult pe băgatul în cap cu forța, și nu pe învățarea de dragul învățării. Einstein își încheie articolul cu îndemnul: „Din aceste motive, afară cu examenul de absolvire!”

    Am găsit emoționant mesajul din „Cuvânt înainte” semnat de nepoata sa, Evelyn Einstein, cea care a avut un contact firav cu fizicianul, dar a cărei dezvoltare, se pare, a fost amprentată de numele  și reputația bunicului:

    Mi se părea că lumea avea așteptări mai mari de la mine doar pentru că eram „o Einstein”. De pildă, chiar dacă la școală nu eram lăudată în mod special când luam note bune, copiii tot credeau că sunt favorita profesorilor. Mi-era permanent teamă să nu spună cineva că nu sunt la înălțimea numelui meu. pag.7

     Și, la fel de emoționante, rândurile câtorva suflete curioase (a căror identitate mi-ar plăcea să o cunosc pentru a căuta evoluția lor; însuși editorul își dorește să aibă ocazia de a discuta cu copiii-adulți din scrisori. Din nefericire, pentru a respecta anumite drepturi, sunt precizate doar prenumele acestora):

    La școala duminicală am pus întrebarea: oamenii de știință se roagă?  (Phyllis) pag.126 

    V-aș fi foarte recunoscător dacă mi-ați spune ce este Timpul, ce este sufletul și ce este împărăția cerurilor. (Peter) pag. 141 

    Sunt o fetiță de șase ani. V-am văzut fotografia într-un ziar. Cred că trebuie să vă tundeți, ca să arătați mai bine. (Ann) pag. 190

       „Dragă profesore Einstein” este o lectură încântătoare despre relația maestru-discipol, despre puterea exemplului și, mai ales, reprezintă o altă dovadă a genialității celui care a dat noi nuanțe științei, dar care a avut înțelepciunea de a rămâne modest și simplu. Să încercăm să pășim pe urmele sale, păstrându-i vorbele ca îndemn:

    Cel mai mult înveți atunci când faci ce-ți place atât de mult, că nici nu simți când trece timpul. pag. 146 

   La ceas de seară mă despart de scrisorile lui Joyce. Nu pentru că le-aș fi parcurs pe toate, încercându-mă acum o caldă nostalgie a despărțirii, ci pentru că am cedat. Da. După luni întregi în care nu m-am lăsat, ci am luptat cu fiecare carte care îmi părea a fi o provocare, am renunțat. Și, sub unda unei ușoare nervozități vă povestesc (pe fugă, e drept) despre experiența mea cu epistolele în discuție.

    

    James Joyce a fost (și continuă să fie) un scriitor enigmatic pentru mine. „Ulise” (pe care, de altfel, plănuiesc să o recitesc curând) mi-a ridicat tot soiul de semne de întrebare, m-a rostogolit printr-un amalgam de stări și m-a făcut, în final, să mă îndrăgostesc de autor pentru curaj, talent, inovație, stil și paleta de calități poate continua. Prin urmare, când am văzut pe rafturile unei librării clujene „Dragă Nora”, alături de numele impunător al autorului său, nu am stat pe gânduri și am „adoptat” cartea. Nu știu când am început lectura. Cert este că a fost o provocare de „n” ori mai mare decât „Ulise”, din simplul motiv că nu a corespuns gusturilor mele nici în materie de literatură, nici în materie de...stil. Am cunoscut un alt Joyce, un Joyce intim, acel Joyce uman pe care, poate, l-aș fi vrut „înghițit” de latura sa poetică. Iar astăzi am capitulat.

    „Dragă Nora” este o culegere de scrisori adresate de Joyce iubitei și, mai apoi, soției sale, Nora Barnacle: muză, prietenă, amantă, ipostază maternă, chiar, în viața scriitorului. Interesante sunt legăturile dintre biografia celor doi, a poveștii lor de dragoste și geneza sau compoziția romanului „Ulise”, operă care îl înscrie pe Joyce în rândul geniilor literaturii universale. În acest sens, prefața volumului mi s-a părut încântătoare, relevând istoria întâlnirii lor și, totodată, evoluția acestei relații tumultoase. Scrisorile sunt oglinzi ale sufletului autorului, relevându-i fețele nebănuite: euforie, dezamăgire, pathos, disperare...toate se reflectă în rândurile pe care Joyce le dedica ființei adorate. Din acest punct de vedere, cartea per ansamblu este un suport extraordinar pentru o eventuală analiză psihologică. Cititorul are șansa de a pătrunde în labirintul sufletesc al îndrăgostitului, în laboratorul său de creație care suferă transformări cu fiecare experiență erotică trăită de artist. 

    Motivul pentru care am renunțat? Șocul. Șocul provocat de pasajele îmbrăcate în limbaj vulgar, explicit, scenele prea crude, perverse care îmi alterau, într-o oarecare măsură, imaginea aceea ideală a scriitorului. Joyce își arată atașamentul față de Nora nu printr-un limbaj poetic, măgulitor, ci prin lentila dorinței de o avea, dorință exagerată în multe secvențe, după umila mea părere. Dintr-o prejudecată prostească, îmi închipui artiștii drept ființe poetice și romantice (m-am blocat, probabil, undeva în secolele XVIII-XIX). Scriitorii sunt oameni. Au obsesiile lor (fie ele și erotice), minusurile lor, problemele pe care noi, cititorii, nu le sesizăm întotdeauna, grație scrisului opac care creează ideea de pace, liniște, calm în viața lor, iar atunci când le ivim ne sperie, ne îndepărtează, prostește, într-adevăr, de idol. Nu sunt o fană a vulgarului, nici a scrierilor erotice, nici măcar a poveștilor de dragoste siropoase și poate tocmai de asta nu am reușit să mă identific cu opera amintită. Mă bucur, însă, că am aprofundat biografia lui Joyce, descoperind tenebrele existenței sale, o poveste de iubire, să spunem, condimentată și un profil psihologic complex, schimbător și surprinzător cu fiecare pagină. 

E straniu din ce mlaștini izvodesc îngerii spiritul frumuseții. pag. 18

     Pentru pudici, „Dragă Nora” este o provocare în complexul sens al cuvântului, dar, în pofida stilului care poate deranja, aspectele ce țin de psihologie, precum și primele scrisori (dovada unui frumos romantism) fac din culegerea de scrisori o lectură plăcută.