2015 a plecat lăsându-mi o dorință neîmplinită: aceea de a viziona „Micul Prinț”, film pe care îl trecusem pe listă încă de acum câteva luni. Pentru că vacanța aceasta m-am „împăcat” cu timpul, iar zilele geroase simțeau nevoia unei companii călduroase, am decis ca prima zi din 2016 să se transforme într-una memorabilă: cum altfel dacă nu împlinindu-mi cea de pe urmă dorința a anului abia scurs?!
După mici chestiuni de ordin organizatoric și îndelungi căutări ale filmului în mediul online (îl puteți viziona și la cinema), m-am așezat în fața televizorului și, timp de aproape două ore, am simțit că sufletul meu se află într-un montagne russe năstrușnic, trecând de la culmile amuzamentului în abisul melancoliei, ton în care am rămas până la sfârșit.
Ca împătimită cititoare a micului roman al lui Exupery, pe care, mărturisesc, l-am parcurs de zeci de ori, de fiecare dată cu o dragoste mai mare, nu îmi permiteam să ratez animația la care visasem de atât de mult timp! E drept, diferențele există, însă țin să cred că mica intervenție a regizorului în înlănțuirea povestirii și împletirea acesteia cu o alta sunt de bun augur și potențează mesajul pe care scriitorul francez, cu decenii în urmă, voia să îl transmită.
Pelicula prezintă povestea unei fetițe care visează să fie admisă la o instituție de învățământ prestigioasă, sub imboldul dorinței și ambițiilor mamei sale, care ajunge chiar să îi organizeze un orar pentru următorii câțiva ani, în speranța transformării copilului într-un adevărat geniu. După ce participă la primul interviu, fata este respinsă, deși eseul și celelalte documente necesare sunt perfecte, după cum însăși comisia declară. Motivul? Așteptându-se, așa cum o atenționase mama ei, să primească „marea întrebare”, fata învață un răspuns impresionant, dar în momentul interviului se vede pusă în situația de a răspunde unei cerințe noi la care nu face față. Cele două se văd nevoite să recurgă la planul B: își cumpără o casă într-o zonă apropiată de colegiu și se mută. Viața lor, aparent liniștită, amprentată de rigoarea unui program bine definit este perturbată de vecinul de alături, un bătrân Aviator care le avariază casa, încercând să își înalțe avionul. La început fetița îl privește cu scepticism, se arată chiar deranjată de prezența bătrânului, pentru ca, mai apoi, între ei să se lege o frumoasă prietenie, datorată poveștii Micului Prinț. Aviatorul (sub a cărui mască se ascunde entitatea naratorului-personaj din roman) îi povestește despre întâlnirea care i-a schimbat viața, îi prezintă ilustrațiile și povestea inspirate de popasul în deșert, reușind să o îndepărteze pe fetiță de lumea exactă a cifrelor și să o determine să pledeze pentru o altfel de viață. În cele din urmă, copila va ajunge să îl cunoască pe Micul Prinț (care, între timp, urmase o școală și renunțase la spiritul ludic, de copil, devenind un adult sufocat de teama de Omul de Afaceri, lucrând pe sute de posturi, fără succes). Întâlnirea lor va însemna un vis împlinit, o liniște sufletească pentru Aviator, o a doua șansă pentru Micul Prinț care se regăsește, iar pentru Fetiță, și, mai mult, pentru mama ei, un punct din care viața ia o altă întorsătură.
Mulți sceptici ocolesc filmul din cauză că este o animație. Din punctul meu de vedere, alegerea acestui gen este în concordanță cu romanul, adesea confundat cu unul pentru copii. La fel ca volumul, filmul se adresează, pe de o parte copiilor, dacă admitem că este o animație și atât, iar, pe de altă parte, adulților care au multe, poate copleșitor de multe lucruri de învățat, urmărindu-l. Dincolo de simplitatea formei, în spatele personajelor simpatic desenate și a imaginilor încântătoare, un mesaj de o forță extraordinară așteaptă să fie descoperit și, mai ales, însușit de către auditoriu: acela că niciodată nu trebuie să lăsăm copilul din noi să moară. Încătușată de rigorile impuse de mama ei și de aspirațiile de a se integra într-o lume a standardelor, în care oamenii sunt preocupați doar de cifre, Fetița învie în sine spiritul pueril datorită Aviatorului, pentru care viața nu este altceva decât un joc, iar el, în pofida vârstei, rămâne un copil.
Încă din primele minute am realizat cât adevăr cuprinde povestea Fetiței. Asemenea ei, noi, privitorii filmului, trăim într-o lume a oamenilor mari, pasionați de cifre, de exactitate. Adulții impun propriilor copii să iubească rigoarea, să se supuna unor criterii sociale, sugrumând creativitatea, emoția, pasiunile care nu se leagă de matematic. Mama copilei este tiparul adultului modern, care caută să organizeze pe cât mai bine viața adolescentului, fără a realiza ca îi fură șansa de a-și contura un drum, bazat pe ceea ce vrea sau iubește. Grija părintească devine maladivă, ajungându-se la o standardizare a aspirațiilor prin care libertatea spiritului este ucisă. Același lucru se întâmplă și Micului Prinț. Cândva simbol al candorii, dar și al unei filosofii de viață de o profunzime debordantă, copilul se transformă într-un adult presat de griji, din pricina unui sistem de educație deficitar, care anihilează dragostea față de ceea ce este cu adevărat frumos, ignorând faptul că:
Limpede nu poți vedea decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.
...Și asta reușește Aviatorul să o învețe pe Fetiță. Desprinzând-o de obișnuitele activități, o îndeamnă să urmeze un drum în care ceea ce vrei cu adevărat, ceea ce iubești și ceea ce este important în lume primează, în pofida ierarhiilor sociale. Cea care era pe cale să se transforme într-un adult orbit de perfecțiunea cifrelor devine o înțeleaptă, fără a-și da seama, pentru că înțelege filosofia Micului Prinț și salvează la timp copilul din ea. Dar dincolo de acest lucru, protagonista oferă, prin propriul exemplu, o lecție mamei, care ajunge să fie de acord cu noile principii ale fetei, înțelegând că fericirea ei nu coincide cu ideea de fericire pe care ea încerca să i-o impună. Iar asta este cea mai frumoasă reușită...aceea de a schimba un adult și de a-l face să se simtă copil.
Am apreciat în mod deosebit la film păstrarea ilustrațiilor originale. Cartea pe care Aviatorul o prezintă copilei este, de fapt, manuscrisul lui Exupery, pe care cititorii îl vor recunoaște cu siguranță. Din filele sale se dezvoltă toate secvențele cu Micul Prinț: întâlnirile cu șarpele, cu vulpea, călătoriile pe planetele dominate de câte un tip uman, toate cântărind în ochii privitorului, care, pe rând, învață despre prietenie, curaj, singurătate, iubire și, mai presus de orice, despre bogăția reală a vieții.
Am rămas impresionată de episodul întâlnirii Micului Prinț cu Afaceristul, care îi spune că numără stelele pentru a fi bogat. Întrebarea copilului mi-a săgetat inima:
Am rămas impresionată de episodul întâlnirii Micului Prinț cu Afaceristul, care îi spune că numără stelele pentru a fi bogat. Întrebarea copilului mi-a săgetat inima:
Și cu ce te ajută să fii bogat?
„Chiar așa. Cu ce ne ajuta bogăția materială?” m-am întrebat...și mi-am dat din nou seama de ce iubesc aceasta carte, de ce ador acest film...Pentru că spun o filosofie complicată în termeni atât de simpli, menită a ajunge la inima receptorului. Filmul (și, implicit cartea) insistă asupra importanței pe care ar trebui să o acordăm valorilor primordiale și asupra iubirii pe care ar trebui să o purtăm lucrurilor mici. Ajuns pe planeta sa, Micul Prinț își găsește floarea ofilită...câteva secunde scurse și apusul se revarsă asupra micului petec de lume...o grădină întreagă parcă înflorește,iar cerul reflectă forma trandafirului. La fel este și viața noastră. O grădina în care momentele frumoase sunt florile ce se ofilesc, uneori, năpădite de „baobabi”, dar care, sub imboldul luminii, al speranței, devine mai puternică, mai strălucitoare. Aceasta este, cred, imaginea care îmi va rămâne întipărită în minte, poate cea mai pregnantă din întregul film. Orice sfârșit nu este, deci, decât un început. Recunosc că amalgamul de emoții pe care mi l-a oferit vizionarea peliculei mi-a adus lacrimi. Am plâns după primele treizeci de minute, fără a mă putea opri. Acum, reflectând, îmi dau seama că, de fapt, filmul nu își propune să fie tragic sau lacrimogen. Vrea să educe, sa păstreze vie o capodoperă și personajele sale nu sunt, în pofida finalului, demne de compătimit, ci de invidiat...pentru că reușesc să învingă în lupta cu normele sociale, cu greutatea de a fi adult, menținând viu copilul din ele. Ceea ce ar trebui să facem și noi!
Legat de partea tehnică, filmul este regizat de Mark Osborne, care a fost co-regizorul filmului“Kung Fu Panda,” nominalizat la Oscar, iar printre actorii ale căror voci au fost atribuite personajelor se numără și: Mackenzie Foy (Fetița), Jeff Bridges (Aviatorul) și debutantul Riley Osborne (Micul Prinț). Așadar o producție de calitate, care se întinde pe parcursul a 108 minute, timp scurt, dar suficient pentru a vă marca și emoționa până la lacrimi.
„Micul Prinț” este, fără doar și poate, un film de referință, poate subestimat din cauză că este o animație. Pentru mine rămâne cel mai frumos film văzut până acum și, cu sinceritate, nu știu dacă în acest caz pot spune că filmul este mai slab decât cartea. Pentru a vă convinge, vă recomand, dacă nu ați făcut-o, să citiți romanul. Pelicula, după modesta mea părere, se ridică la nivelul cărții, redă perfect și transmite cu emoție ceea ce a scris autorul francez, care ar fi, țin să cred, încântat să o urmărească. Am iubit și continui să iubesc romanul pentru stil, simplitate, mesaj, pentru modul în care scriitorul creează un personaj memorabil, unic în literatura universală și acum, iată, am ajuns să iubesc la fel de mult și filmul, o șansă necesară și o ocazie bună de a readuce în prim-plan povestea Micului Prinț, o poveste pe care nu trebuie să o ratați. Pentru mine, a devenit un crez și mi-aș dori ca toți cei care îl descoperă pe Micul Prinț să îl înțeleagă și să îl iubească la fel de mult.
Cu speranța că lunga mea cronică (în care, însă, am încercat să cuprind doar esențialul și să nu dezvălui prea mult, contrar aparențelor) vă va convinge să urmăriți această capodoperă, ne despărțim cu un frumos citat din film:
Ce face un deșert să fie frumos e gândul că undeva există o fântână.
