Bring me fun, bring me sunshine, bring me love...*

    ...dar mai presus de toate, bring me books. 

         Parafrazându-l pe Creangă, nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la vacanță, îmi închipui un soi de ecuație, al cărei rezultat este mai mult timp pentru lectură. Poate suna paradoxal, pentru că viața de student la Litere implică, într-o proporție covârșitoare, timp dedicat lecturii, dar de la un punct încolo teoria, critica și chiar beletristica devin, dacă nu obositoare, cel puțin fade, iar răgaz pentru alte lecturi...cu greu se găsește.

   

    Lista mea de lecturi de vacanță este imposibil (fizic) de dus la bun sfârșit până în octombrie, când un nou val de bibliografii o să mă lovească. Îmi aduce aminte de pergamentele care se derulau timp de câteva secunde în câte-o scenă din desenele animate. Totuși, postarea de astăzi nu își propune să dea peste cap scrollbar-ul, astfel că am ales să menționez doar câteva lecturi dintre cele pe care eu le numesc „ lecturi de plăcere” (mai mult sau mai puțin vinovate), numai bune de luat în vacanță. Și pentru că bagajul este oricum greu, am selectat câteva titluri din colecția „Top 10+” a Editurii Polirom: ediții compacte, paperback, prietenoase când vine vorba de purtat cu noi.

1. „Cea care alină”- Anna Gavalda

      Despre inapetența pentru romanele de dragoste (cu precădere, cele siropoase) am adus vorba și în alte postări. Cu toate acestea, Anna Gavalda este o scriitoare peste care tot dau, mai ales datorită recomandărilor primite din diverse surse, iar cărțile ei reprezintă o lectură lejeră, pe alocuri emoționantă. Ce ne spune Libris?

    Zguduit de vestea morții unei prietene dragi, a cărei prezență magică i-a incântat anii copilăriei și adolescenței, Charles Balanda, un arhitect parizian în vârstă de patruzeci și șapte de ani, își rememorează trecutul și își dă seama că existența lui se reduce doar la ore nesfârșite de muncă, licitații, întâlniri de afaceri și discuții  cu clienți nemulțumiți. Hotărât să afle cât mai multe despre moartea lui Anouk, Charles pornește într-o călătorie pe parcursul căreia redescoperă bucuriile simple ale vieții și regăsește dragostea alături de o femeie plină de dăruire, care pare să fie replica mai tânără a prietenei sale. 

2. „Scurta istorie a viitorului”- Jacques Attali

    Un autor pe care nu l-am mai citit, dar care promite (asta ne dau de înțeles cei de la Polirom). Cartea lui Attali, situată la granița cu sociologia,  este o radiografie a trecutului și, în același timp, o eventuală prefigurare a consecințelor sale. Ceea ce m-a convins să o adaug pe lista de lecturi este capitolul dedicat României, dintr-o curiozitate personală: oare cum văd alții viitorul nostru? Noi, cu siguranță, nu reușim să îl definim în termeni pozitivi...

    O istorie foarte îndelungată • Scurtă istorie a capitalismului • Sfârșitul imperiului american • Primul val al viitorului: hiperimperiul • Al doilea val al viitorului: hiperconflictul • Al treilea val al viitorului: hiperdemocrația • Dar România? 

3. „Cititorul” - Bernhard Schlink

     Un roman de dragoste care se înscrie cu succes în rândul preferințelor mele, mai cu seamă datorită legăturii pe care o conturează cu tema holocaustului.  

     Cititorul este tulburătoarea poveste a unei iubiri neobișnuite, dintre un adolescent și o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă. Povestea lor se întrerupe, dar se reia neașteptat după câțiva ani, când tânărul, acum student, își regăsește iubita de altădată judecată pentru faptele comise pe vremea când era supraveghetoare într-un lagăr SS din apropierea Cracoviei. 

4. „Kinderland” - Liliana Corobca

      Iată o altă carte care vorbește despre România, sondând într-un aspect mai puțin fericit al societății de aici: impactul distanței părinte-copil asupra celui din urmă. O poveste despre șlefuirea spiritului prin durere, care, deși se prezintă în tonuri nostalgice, ne oferă o lecție veritabilă, optimistă, despre putere și ambiție.

    La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama” celor doi frați mai mici atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiței descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni. Aici copiii învață singuri să supraviețuiască, în timp ce așteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: întoarcerea părinților acasă. 

5. „Sunset Park” - Paul Auster

    Paul Auster poate să vă fie cunoscut datorită  romanului său consacrat, Mr. Vertigo, carte care a reprezentat prilejul primei „întâlniri” dintre mine și scriitorul american. „Sunset Park” abordează una dintre temele predilecte ale autorului, respectiv relația tată-fiu, ilustrând o criză existențială, născută și alimentată din realitatea socială strâmtorată în care acțiunea este plasată. Dacă romanul se va ridica la nivelul așteptărilor rămâne, pentru un moment, de văzut.

    În plină criză economică, Miles, un tânăr american de 28 de ani, își petrece vremea cutreierând și fotografiind peisajul dezolant și obiectele lăsate în urmă de familiile nevoite să-și părăsească locuințele ipotecate, ajunse în proprietatea băncilor. Tânărul are o istorie plină de suferință, după un accident în urmă căruia și-a omorât fratele vitreg; accidentul a atras după șine izolarea de tată și de mama vitregă. După ce relația sa clandestină cu o adolescentă minoră declanșează un scandal în familia fetei, Miles hotărăște să se întoarcă pentru o scurtă perioadă în Brooklyn, unde se instalează într-o casă abandonată, alături de alți locatari, și ei agresați de fauna socială și de propria neputință de adaptare. Sunset Park construiește o atmosferă de mit în plină contemporaneitate, o poveste despre dragoste și iertare, nu doar între bărbați și femei, ci și între tați și fii. 

6. „Mic dejun la Tiffany” - Truman Capote

     Dacă vara trecută a fost una „de răscruce”, vara aceasta ne reîntâlnim cu Truman Capote, prin intermediul cărții care a amprentat literatura universală, dar și cinematografia, printr-o ecranizare de excepție, cu Audrey Hepburn în rol principal.

  „Cartea lui Truman Capote poate fi citită ca o variațiune a poveștii Cenușăresei: destinul unei tinere ale cărei aspirații o ajută să treacă printr-o adolescență tulbure, dar care nu-i aduc și fericire până la adânci batrâneți. Este, cu alte cuvinte, o imagine a formării, care sugerează oricărei cititoare – și, de ce nu, oricărui cititor – că orice schimbare de sine, orice scop, oricât de greu de atins, e la îndemâna oricui, chiar când totul pare imposibil.” (The Guardian) 

    Soare, limonadă, ore diluate și cărți bune. Rețeta unei vacanțe perfecte?


*Bring me sunshine

    José Saramago a spus multe despre sine ca scriitor. Ne-a lăsat moștenire un talent viu, încrustat în paginile operelor sale, încununate cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. Rămâne o amprentă pe frontispiciul literaturii universale, în pofida umbrelor pe care orientările sale politice și religioase le-au aruncat asupra sa. Despre omul José Saramago, însă, nu a iubit, parcă, să vorbească.

    „Ultimul caiet” este, poate, singura portiță prin care cititorul are șansa de a pătrunde în labirintul vieții cotidiene a scriitorului, descoperindu-l ca om. Pentru mulți, ființa simplă din spatele cuvintelor nu cântărește sau, în orice caz, nu trezește interes. Pentru mine, însă, biografia și profesiunile de credință (nu neapărat religioase) ale unui autor sunt semnificative, pentru că îmi oferă iluzia apropierii de el, iluzia unei legături și a unei posibilități de a decripta ceea ce a urmărit să transmită. O muncă, de multe ori, anevoioasă, dar care scoate la iveală sensuri nebănuite. 

    Cuprinzând textele scrise pentru blog în perioada martie-noiembrie 2009 , „Ultimul caiet” dezvăluie, printr-un stil simplu, dar concis, atitudinea lui Saramago cu privire la realitatea contemporană, îndeosebi la sfera politică, în care este extrem de implicat. Pe fundalul unei lumi afectate de diverse ideologii, de oameni politici față de care își exprimă în mod vădit dezacordul, ura, Saramago se desprinde, în fiecare articol, de universul ficțiunii, continuând, totuși, să analizeze natura umană, alături de evenimentele și tendințele vremii. Își păstrează convingerile și le argumentează, dovedind o forță de persuasiune extraordinară. Dincolo de acestea, impresionează prin patriotism, prin dragostea pe care o poartă limbii portugheze, pe seama căreia pune poeticitatea scriiturii:

Există motive pentru care să crezi că limba este, întru totul, opera poeziei. pag. 43

     Puține sunt articolele în care se vorbește despre Saramago-scriitorul. Câteva premii, evenimente literare și propria fundație îl îndeamnă să scrie despre activitatea sa culturală, iar fiecare astfel de prilej denotă respectul și mândria pe care le poartă față de propriile realizări. Saramago, deși încercat de modestie, își simte valoarea. Cu toate acestea, politicul domină: criza economică, terorismul, tulburările din Europa, pe care le pune pe seama conducătorilor aspru judecați sunt temele fundamentale regăsite în scurtele postări de pe blog. Un blog pe care îl folosește ca pe un instrument de expresie, tratându-l ușor superficial în comparație cu monumentalele sale opere. Astfel, povestind despre propunerea de a scrie un caiet, inițiativă a cumnaților săi, Saramago afirmă:

Mult mai disciplinat decât par adeseori, le-am răspuns că desigur, o s-o fac, atâta vreme cât nu mi se va cere pentru acest Caiet asiduitatea pe care eu însumi mi-o impusesem pentru celelalte. 

    Această asiduitate despre care vorbește (mai mult sau mai puțin voluntară) se resimte în articolele care îl readuc în prim-plan pe scriitorul din spatele omului. Fragmentele cu tentă filosofică, anecdotele sau „Un capitol pentru Evanghelie” (în care scrie „în numele” Mariei Magdalena) sunt probele talentului care l-a impus pe scena literaturii. Cutremurătoare mi s-a părut evoluția lui Saramago, care simte că sfârșitul îi este aproape: este nevoit să renunțe la anumite călătorii sau întâlniri culturale, din cauza stării de sănătate. „Degradarea” omului se reflectă și în scris: spre final, ideile sunt reluate obsesiv de la o pagina la alta, sunt mai puțin coerente, mai puțin convingătoare și par a fi scrise „în grabă”. Până aproape de „marea trecere”, Saramago continuă să își expună ideile, ajungând să le dicteze, totul pentru a nu-și lăsa concepțiile „nerostite”.  Prin această lentilă, „Ultimul caiet” este nu numai o colecție de opinii și gânduri, ci și cea din urmă filă din viața unui om care a luptat până în ultimul moment pentru propriul cuvânt.
     José Saramago se arată, în această carte, drept un observator al unei lumi pe care o judecă, dar pe care își dorește și încearcă să o schimbe. Și a reușit. Prin scris. Pentru că, așa cum spunea:

Călătoria nu se sfârșește niciodată. Doar călătorii se sfârșesc. pag. 89

    Dacă cineva mi-ar cere să fac o listă a preferințelor mele în materie de lectură, cu siguranță că literatura română ar ocupa primul loc. Am crescut printre paginile autorilor români, i-am iubit și am căutat să îi înțeleg cu o plăcere și cu un interes mai mare decât am prezentat vreodată unui scriitor străin. Patriotismul sau o legătură pe care nici eu nu o pot explica? Nu am edificat misterul și nici nu găsesc relevanță. Iubesc literatura română, îmi voi dedica viața(cel puțin pe cea profesională) aprofundării ei, prin urmare, inițiativa lui Eugen Istodor mi s-a părut un prilej bun de a-mi lua un nou bilet către acest ținut. Iar biletul se numește „101 cărți românești de citit într-o viață” și este cuprins într-o campanie recentă a librăriilor Humanitas. Orice carte propusă în „lista lui Istodor” vine cu 20% reducere la achiziția titlului, apărut la editura Polirom.

    Nu am profitat de oferta celor de la Humanitas, alegând să cumpăr, pentru moment, doar volumul și mai apoi să mă decid asupra lecturilor care mi-ar folosi în următoarea perioadă sau care, pur și simplu, îmi stârnesc interesul. Cu nerăbdare am parcurs lista lui Istodor și, dacă la început am fost amuzată de faptul că multe dintre cărțile recomandate se înscriau deja pe lista lecturilor mele, spre sfârșit acest lucru m-a dezamăgit. De-a lungul celor aproximativ 240 de pagini, cititorul face cunoștință cu 101 opere din literatura română, însoțite de o scurtă prezentare și o părere „critică” semnată de o personalitate care a îndrăgit respectiva scriere (termenul „personalitate” e relativ, pentru că de mulți dintre cei care au ales să își expună părerea nu am auzit, iar alții sunt ofițeri, profesori,elevi, ambasadori, de asemenea, necunoscuți. Cred că, în fapt, intenția autorului a fost să surprindă păreri din partea unor tipologii diferite de oameni, cu ocupații, statut și preferințe distincte, pentru a crea o priveliște de ansamblu receptorului). În final, descoperim câteva file care, sub titlul generic „Viața autorului” au menirea de a familiariza cititorul cu biografia scriitorilor amintiți. 

    Lista lui Istodor este o inițiativă admirabilă, însă mi-aș fi dorit să fie...altfel. Bineînțeles, nu pot nega faptul că am descoperit numeroase opere de care nu am auzit și pe care, în cel mai scurt timp, le voi parcurge. Dar, la fel de bine, am întâlnit recomandări, aș spune, uzuale, arhicunoscute. Ținând cont de titlu, alegerile autorului se explică. Într-adevăr, menționează operele de temei ale literaturii naționale, pe care merită și, cred eu, trebuie, dintr-o datorie față de propria cultură, să le parcurgem într-o viață. Însă, trebuie să recunosc: am cumpărat cartea în speranța de a descoperi autori și titluri mai puțin știute azi. Aș fi fost încântată să citesc păreri și recenzii ale unor opere la fel de valoroase, dar prea puțin amintite în zilele noastre. De aici și dezamăgirea mea față de carte, dezamăgire la care aș adăuga-o pe cea provocată de stilul scriiturii pe alocuri. Am întâlnit pasaje înălțătoare, cu limbaj, topică, metonimii (!!)  extraordinare, dar și secvențe care nu au corespuns, să spunem, gusturilor mele. De exemplu, în cazul operei semnate de Hortensia Papadat-Bengescu, „Concert din muzică de Bach”:

Face parte din ciclul Hallipilor, văzut frecvent ca un Forsyte Saga românesc. Cred că ar fi mai bine văzut ca o Familia Adams. E horror. Nu-i acțiune aici. E un spionaj lent prin căsnicii(...). pagina 71

Pe de altă parte, un fragment mai inspirat despre poezia nichitesciană:

A fanatizat o lume înghețată. Cu poezia și felul lui poetic de-a trăi. Miracolul Nichita. Ce face Nichita? Nichita e însăși starea poetică. pagina 115

    Dacă sunteți dornici să descoperiți literatura română sub o altfel de prezentare sau dacă aveți nevoie de cineva sau ceva care să vă „apropie” de ea, vă recomand lista lui Istodor. Cartea poate fi găsită atât în librăriile Humanitas, cât și pe site-urile de profil. Vă îndemn, de asemenea, să faceți o vizită blogului autorului aici, pentru că veți găsi articole interesante legate de literatură și recenzii ample ale cărților cuprinse în volum. Lectură plăcută!

    „Te prăbușești în gol.”...nota Capote undeva, aproape de finalul cărții. Părea a prevesti ceea ce aveam să simt odată cu despărțirea de personajele sale. Da. M-am prăbușit din cauza tristeții lăsate de un sfârșit greu de dibuit, din cauza emoției prea puternice, din cauza dezamăgirii, dar, mai ales, din cauza întrebării „Și acum...încotro?”.

    Întâlnirea cu romanul lui Capote a fost un drum lung, prea lung și, poate, istovitor pentru mine. Sunt sigură că și pentru el. Niciodată nu am căutat cu atâta vervă o carte, aparent ușor de găsit pe rafturile bibliotecilor, ale librăriilor sau în mediul virtual. După ce m-am împăcat cu ideea că orașul meu nu dispune, sub nicio formă, de acest volum, m-am consolat cu gândul că Internetul îmi va rezolva problema. Din nefericire, în pofida mail-urilor, telefoanelor, comenzilor plasate (care, ca un porumbel voiajor se întorceau cu un mesaj în care eram anunțată că volumul nu mai este pe stoc), nu am reușit să cumpăr cartea decât după câteva luni de...agonie. Exagerez? Nu chiar, pentru că această lectură nu era un moft care să poată aștepta, ci o necesitate. „O vară de răscruce” este cartea propusă pentru proba orală, de către comisia Olimpiadei Naționale de Lectură, la care voi participa în luna aprilie. Așadar, fără a avea cartea, pregătirea mea a stagnat câteva luni. Dar totul, se spune, este bine când se termină cu bine...

    

    Trebuie să recunosc că am ezitat în a publica înainte de Olimpiadă o recenzie a volumului, dovadă faptul că, deși am citit cartea acum o lună, abia astăzi v-o prezint. Am trecut, însă, peste anumite gânduri și am hotărât că, ținând cont de cât de greu de găsit se prezintă, o recenzie publicată mai devreme este binevenită. Totuși, voi evita explicațiile sau comentariile pe care îmi doresc să le menționez, dar pe care le voi adăuga după încheierea probelor.

      „O vară de răscruce” este un fel de copil abandonat al lui Capote. Copil, pentru că a fost născut dintr-un talent și o dorință a autorului de a transmite. Abandonat, pentru că manuscrisul a fost găsit după 40 de ani, scriitorul negându-i, așadar, valoarea. I-au recunoscut-o, însă, alții: „O descoperire senzațională atât pentru critici, cât și pentru cititori.” (Kirkus Review)

      Cartea prezintă o felie din viața lui Grady, o adolescentă din societatea newyorkeză a anilor '40, care, într-o vară aparent banală, refuză să plece în călătorie alături de familia ei, în ciuda insistențelor mamei, care nu consideră ca cei 17 ani ai fetei definesc maturitatea, astfel că este sceptică față de decizia acesteia. Eternul conflict dintre generații, adesea abordat de generația lui Capote, este readus în centrul atenției cititorului. Rămasă acasă, fata își petrece majoritatea timpului alături de prietenul ei, Clyde și de Peter, alături de care crescuse și pe care îl vedea ca pe un frate. Dacă la început fata pare a oscila între cei doi, pe parcursul lecturii este clar că balanța se înclina în favoarea lui Clyde. Povestea de iubire dintre ei este una tumultoasă, pentru că, spre deosebire de Grady, tânărul evreu nu prezintă sentimente atât de puternice, ba, mai mult, este implicat într-o altă relație. 

    Vara departe de familie va reprezenta, pentru Grady un nou început sau, poate, dimpotrivă, un sfârșit, întrucât atât drumul ei, cât și al lui Clyde, se vor schimba în mod radical și vor culmina cu un final care lasă cititorul într-o ușoară stare de nedumerire: acesta este finalul sau, poate, Capote avea de gând să continue povestea, însă, dezamăgit de propriul scris, a renunțat? Din orice perspectivă am privi, romanul, în forma în care a rămas, uimește prin spontaneitate, printr-o naturalețe a limbajului și o derulare atât de neașteptată și care, totuși, se petrece atât de firesc încât nu realizezi, pe moment, ce întorsătură extraordinară iau lucrurile. Abia după ce întorci și ultima filă, îți dai seama de evoluția personajelor și de ușurința cu care Capote te poartă dintr-un punct al existenței lor până într-un altul în care parcă nu mai sunt aceleași.

          Povestea în sine nu este una neapărat originală, nici extraordinară ca idee. Ceea ce oferă greutate scrierii lui Capote este, dincolo de naturalețea mai sus amintită, felul în care este construită acțiunea, îndeosebi în ceea ce privește descrierile. Câteva fragmente care să vă convingă de frumusețea stilului acestui autor:

    Arșița despică craniul orașului și scoate la iveală creierul lui alb și inima alcătuită din nervi, care zumzăie precum sârmele dintr-un bec electric. (pagina 112)

    Și atunci s-a produs ruptura; nu mai dorea nimic de la el, dorințele febrile ale verii se prefăcuseră în sămânța iernii: și vântul a purtat sămânța în depărtări, înainte ca un alt aprilie să dea în floare. (pagina 46) 

   

   Nu știu de ce autorul nu a avut încredere în acest roman care ar fi trebuit să reprezinte, se pare, debutul său. S-a afirmat, însă, cu scrieri, precum „Alte glasuri, alte încăperi” sau „Mic dejun la Tiffany”.  Cu toate acestea, „ O vară de răscruce” nu trebuie desconsiderat sau negat, doar pentru că „părintele” lui i-a refuzat șansa. Este un roman memorabil, cu un stil de excepție, care merită să fie pus în lumină și, de aceea, vi-l recomand cu căldură. Îl puteți găsi aici. Iar, pe final, un citat care m-a impresionat...

Nu părăsești pe un altul; te părăsești doar pe tine însuți.

   

     În ultima vreme am fost rugată să recomand cărți, fie pentru diverse provocări de lectură, fie pentru că respectiva persoană era lipsită de inspirație și nu știa ce să mai citească. Tot cotrobăind prin bibliotecă și prin amintiri, încercând să fac recomandări cât mai interesante, am parcurs iar citate și fragmente care m-au încântat de-a lungul lecturilor mele. Vă las, deci, în compania a 20 de citate memorabile, cred eu, care să vă convingă să citiți romanele din care sunt culese. Pentru început, iată câteva citate din literatura universală:

1.  „Viața este doar o cutie cu labirinturi.” Flori pentru Algernon”-D.Keyes, Ed. Art (YoungArt),pagina 156

2. „Întrebarea: La Auschwitz, spuneți-mi, unde era Dumnezeu?

Și răspunsul: Dar unde era omul?” , „Alegerea Sofiei”-W.Styron, Ed. Art, pagina 721

3. „-Eu cred, zise el o dată, că o petală de floare sau un viermișor de pe drum grăiește și cuprinde mai mult decât toate cărțile unei biblioteci. Cu litere și cu vorbe nu se poate spune nimic. Câteodată scriu o literă grecească oarecare, o teta sau o omega și, dacă răsucesc pana numai puțin, litera dă din codiță și e un pește și într-o clipă recheamă în amintire toate păraiele și râurile din lume, tot ce e răcoros și umed(...)Ei bine, Narcis, probabil că tu nu prea apreciezi asemenea litere. Dar eu îți spun: cu ele a scris Dumnezeu lumea.” „Narcis și Gură-de-Aur”-H.Hesse, Editura Rao, pagina 64

4. „Adevărul e că nimeni nu se poate cunoaște pe sine însuși, nimeni nu poate vedea, pentru a judeca aspru și necruțător ceea ce simte, gîndește și face. Vicleanul amor propriu, mult prea iscusita vanitate, speculantul interes, temătoarea rușine, obraznica mândrie sunt mereu gata să ascundă, să învăluie, să acopere, să scuze și să justifice.” „Un om sfârșit”-Giovanni Papini, Ed. Polirom, pagina 131

5. „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.” „Micul Prinț” (Ediția aniversară)-Antoine de Saint-Exupery, Ed. Rao, pagina 143 

6. „Dar oricât de departe ai merge, nu poți fugi de tine însuți.” „După cutremur”-H.Murakami, Ed. Polirom, pagina 22

7. „Un copil, un profesor, o carte și un stilou pot schimba lumea.” „Eu sînt Malala”- MalalaYousafzai, Ed.Polirom, pagina 308

8. „Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă interioară și infernală festă omenească?” „Hoțul de cărți”-M.Zusak, Ed. Rao, pagina 390

9. „-Nu aveți pașaport? Nici buletin? Dar cum se poate așa ceva?

-N-am avut niciodată nevoie.

-Dar n-ați fost niciodată în străinătate?

-Cum să nu. Polonia, Franța, Ungaria...

-Da,bine, astea sunt în UE...

-Sau în Uniunea Sovietică...

-Și acolo ați putut intra fără pașaport?

Am rămas o clipă pe gânduri.

-Nu-mi amintesc să mă fi întrebat cineva, am răspuns eu cât se poate de conștiincios.

-Straniu. Dar America! Vreau să spun, aveți 56 de ani- n-ați fost niciodată în America?

-Am avut serios de gând să ajung acolo, am răspuns eu indignat, dar am fost reținut.” (Ca să vă dați seama de comicul fragmentului, vă dezvălui că personajul-central este nimeni altul decât Hitler) „Ia uite cine s-a întors”-T.Vermes, Ed. Rao, pagina 82

10. „Cea mai profundă frază care s-a scris vreodată,a urmat Temple cu entuziasm, este fraza de la sfârșitul zoologiei: Reproducerea este începutul morții.” „Portret al artistului la tinerețe”-J.Joyce, Ed. Humanitas, pagina 263

    Cum sunt o iubitoare a literaturii române, nu puteam să nu includ citate din romane scrise de autori naționali...

1.„ În schimb, întocmai cum tinerele căsătorite simt mereu nevoia de-a spune „te iubesc”, Gabriela îi repeta mereu: „Te stimez. Nu cunosc om mai demn de stimă decât tine”. Dacă hoția n-ar fi epică, lirică, și hoțul ar spune păgubașului:„Te stimez, fiindcă te fur”. „Lorelei”-I.Teodoreanu, Colecția Jurnalul Național, pagina 288

2.„Pentru că orice carte adevărată, indiferent de valoarea ei, este mai întâi un act vertical, îndreptat către cer, ca o invocare sau o rugăciune. Doar dacă este primită acolo, va fi apoi primită și pe pământ.” „Ochiul căprui al dragostei noastre”-M.Cărtărescu, Ed.Humanitas, pagina 78

3. „Căci ne-am pierdut libertatea în momentul în care am cedat Cezarului dreptul de a gândi cu glas tare.” „Dumnezeu s-a născut în exil”-V.Horia, Ed.Art, pagina 66

4. „-Nu mai pot lucra, ma duc la fund. Devin un ratat.

-Ei, asta e bună! spuse Adrian. Ratatul nu devine, el este și rămâne. Toată lumea crede în talentul tău, nu fi copil, mă, peste câțiva ani vei ajunge un nume, de ce să dărâmi zidurile unde se vor lipi afișele. Auzi?” „Trei dinți din față”-M.Sorescu, Colecția Jurnalul Național, pagina 388

5. „ Mă întrebam odată cum va fi ziua în care nu mă voi mai simți agățată de el ca iedera de zid. Și iat-o!” „Pânza de păianjen”-Cella Serghi, Colecția Jurnalul Național, pagina 396

6. „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.” „Cel mai iubit dintre pământeni”, volumul I- M.Preda, Colecția Jurnalul Național, pagina 21

7. „Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înțelege. Sufletul comunică direct cu lumea spirituală, cu lumea lumilor. Și doar spiritul e esența, spiritul etern, infinit, cuprinzător a toate.” „Adam și Eva”-L.Rebreanu, Colecția Jurnalul Național,pagina 42,

8. „Dar am știut de atunci că niciun om n-ar putea supraviețui așa cum este, rupt în două, singur. Viața are sfârșit aici, pe pământ, pentru că este fracturată, despicată în miriade de fragmente.” „Nuntă în cer”-M.Eliade,Colecția Jurnalul Național, pagina 75

9. „Sta acum ca o stâncă care se străduie să cadă ucigător peste alții și, în truda ei, se sfărâmă.” „Concert din muzică de Bach”-Hortensia Papadat-Bengescu,Colecția Jurnalul Național, pagina 118

10. „Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial să o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă, te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror alte prietenii și iubiri.(...)Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.” „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”-C.Petrescu, Colecția Jurnalul Național ,pagina 46

Dar voi? Care sunt citatele voastre preferate? Lectură plăcută!

    Zilele acestea am deschis poarta literaturii japoneze citindu-l pe Murakami, un autor despre care toată lumea vorbește la superlativ. Prima întâlnire cu el a fost în urmă cu destul de mult timp, când, mânată de aceeași curiozitate, am parcurs „Pădurea norvegiană”, o lectură pe care, la vremea aceea, am apreciat-o și am trecut-o pe lista de favorite. 

      Recenzia de astăzi va fi una scurta (atipic mie), întrucât cartea însăși este condensată și, dincolo de asta, nu vreau să stric plăcerea lecturii, dezvăluind fiecare fir narativ. 

    Volumul în discuție conține șase povestiri, toate având ca nucleu cutremurul  din 1995, care a zguduit regiunea Kobe din Japonia și, mai mult, destinul a zeci de mii de oameni. Printre ei se regăsesc și personajele închipuite de Murakami, care, sub amprenta dezastrului, ajung să retrăiască momente din viețile lor sau să fie actori pe scena unor întâmplări care se leagă, într-un fel sau altul, de cutremur. De exemplu, Satsuki (din povestirea intitulată „Thailanda”) poartă o ură incredibilă față de fostul iubit și, dorindu-i răul într-un mod, aș spune, exagerat, ajungi să te întrebi dacă nu cumva din vina ei izbucnește nenorocirea, Katagiri, personajul-central al povestirii „Broscanul salvează Tokyo”, întâlnește o broască uriașă care îi cere ajutorul în lupta împotriva cutremurului, iar Sara, fetița din cea de-a șasea povestire („Plăcintă cu miere”) are coșmaruri cu „nenea Cutremur”, visând în fiecare noapte că este închisă de către acesta într-o cutie. Același șablon, editat, însă, în funcție de fiecare povestire, se aplică destinelor tuturor personajelor lui Murakami, care conturează, astfel, tipuri umane, reacții diverse în fața nenorocirii, experiențe cu final neașteptat pentru cititor.

     Stilul lui Murakami rămâne același: simplu prin limbaj, deosebit prin semnificații. Am iubit fiecare povestire pentru finalul atribuit, pentru morala și tenta filosofică pe care le îmbrățisează. Cu toate că proza scurtă nu este preferata mea, apreciez întotdeauna povestirile care, într-un fel sau altul, șochează cititorul, iar colecția de șase povestiri cuprinse în această carte are aceasta calitate. Modul de concepere a personajelor și a atmosferei este, de asemenea, un punct forte al lui Murakami, care are talentul de a te face să simți că iei parte la acțiune. Suspansul este, în majoritatea scrierilor din „După cutremur”, un element esențial, pentru că fiecare paragraf crește tensiunea și te face să te întrebi „Ce se va întâmpla?”. Pornești de la o scenă banală, dintr-un punct în care ți se pare că poți anticipa acțiunile, pentru ca, în final, să rămâi uimit de traseul pe care au luat-o lucrurile. Nu pot nega ca a fost nevoie să recitesc anumite povestiri, deoarece, furată de descrieri (prezente, dar nu interminabile) sau de dialog pierdeam esența mesajului, aș spune, aforistic. Descoperindu-l, am rămas de fiecare dată încântată de subtilitatea cu care autorul japonez îl inserează în operă. Și, de cele mai multe ori, mesajul se referă la nevoia de libertate sau de împlinire a unui ideal, fără de care viața oamenilor, în pofida condiției materiale prospere, este searbădă.

      Ce îi lipsește cărții? M-am tot întrebat și nu îmi pot răspunde cu exactitate, însă recunosc: nu este una dintre cărțile mele favorite, nu a reușit să mă convingă, de aceea i-am acordat 3 stele pe GoodReads. Este o carte bună, dinamică, scrisă într-un stil care l-a consacrat deja pe Murakami, dar simt că putea mai mult. Dacă îl iubiți pe Murakami sau dacă, pur și simplu, asemenea mie, doriți să cunoașteți mai bine literatura japoneză, vă invit să parcurgeți această lectură. Cu siguranță nu vă va lăsa un gust amar.(Click AICI pentru a cumpăra cartea)

       Voi continua să citesc acest autor și, dacă aveți recomandări, aștept cu nerăbdare propunerile voastre. 

    În 1954, la numai 18 ani, o tânără curajoasă, cu un talent pe care puțini, poate,  i l-ar fi atribuit, scria una dintre cărțile care au scandalizat lumea. Françoise Sagan (pe numele ei adevărat, Françoise Quoirez), scriitoarea care a făcut parte din curentul  Nouvelle Vague, a reușit să își găsească loc într-un univers literar dominat de „oameni mari”, înlăturând orice prejudecată cu privire la vârsta pe care ar trebui să o aibă un creator de capodoperă.

    O cunoșteam pe autoare din impresiile care, uneori mi se păreau exagerate, ale uneia dintre profesoarele mele. Cu orice prilej lăuda cartea și, mai presus de ea, talentul novicei de a crea o poveste tulburătoare, în pofida lipsei de experiență, deopotrivă într-ale vieții și scrisului. Și, cum la Gaudeamus mi-au revenit în minte toate acele povestiri și impresii legate de „Bonjour tristesse”, am colindat rafturile librăriei Polirom și, după îndelungi căutări, am cumpărat mult-lăudatul roman. Ziua de Crăciun m-a prins cu el în brațe, impresionată de destinul personajelor de care nu voiam să mă despart...

   „Bonjour tristesse” prezintă o felie din viața tinerei Cécile, care locuiește alături de tatăl ei, Raymond, un bărbat carismatic, prins în permanență în legături amoroase. Vacanța petrecută în Riviera Franceză, alături de tată și de noua iubită a acestuia, Elsa, va schimba destinul personajelor, odată cu apariția uneia dintre prietenele mamei lui Cécile: Anne Larsen, o prezență feminină misterioasă, ușor sobră prin prisma seriozității cu care tratează fiecare lucru și a comportamentului plin de grijă pe care îl arată fetei. Cultă, educată, învârtindu-se în cercuri selecte, femeia reușește să îl cucerească pe Raymond, punându-se chiar problema căsătoriei celor doi. În acest context, Elsa se vede înlăturată, iar pentru Cécile faptul este de neconceput. Îndurerată de plecarea femeii care îi devenise o foarte bună prietenă, dar și de teama pierderii atenției tatălui, poate chiar îngrozită de noul stil de viață impus de Anne, tânăra încearcă să îi readucă pe Elsa și Raymond împreuna și se folosește de o falsă poveste de iubire, menită a stârni gelozia bărbatului. Astfel, Cécile o va îndemna pe Elsa să se mute la Cyril (iubitul fetei cu care Anne nu era de acord) și să se prefacă îndrăgostiți, încercând să fie cât mai vizibili în fața lui Raymond.  Orgoliu, mustrări de conștiință, lupte purtate cu sine...toate vor culmina cu întoarcerea personajelor la viața banală, anterioară acelei veri.

    Cei care au citit „Marele Gatsby” vor avea, probabil, asemenea mie, tendința de a asemăna până într-un punct cele doua povești, mai ales prin prisma finalului, neașteptat, tulburător pentru cititorul care se lasă purtat de vraja cuvintelor și a aparențelor impuse de scriitoare. Françoise Sagan nu lasă previzibilul să îi îmbrace opera. Totul este spontan, ludicul devine tragic, stările personajelor se schimbă de la o filă la alta. În asta constă farmecul romanului, dincolo de puternica emoție pe care o induce lectorului. Opera este alcătuită din două părți, a căror punte de legătură o face, cred eu, tocmai ruptura dintre Cécile și Anne, care determină o altă perspectiva și o evoluție în personalitatea fetei. Odată cu pătrunderea în miezul cărții, am fost încântată de stilul scriitoarei în ceea ce privește construirea personajului-central, Cécile, remarcabilă în acest sens fiind lupta cu propria conștiință, pe care, sublim, autoarea franceză o conturează. Iată o mostră:

    Dar, în definitiv, de ce să nu judec altfel? Fiind vorba de mine, nu eram liberă să trăiesc orice se întâmpla? Pentru prima oară în viață, acest „eu” părea că scindează și descoperirea unei asemenea dualități mă uimea teribil. Mi-am găsit scuze bune, mi le murmuram singură, considerându-mă sinceră, și deodată un alt „eu” țâșnea și-mi combătea propriile argumente, strigându-mi că nu mă amăgeam pe mine însămi, deși după toate aparențele acela era adevărul. Dar nu era, de fapt, celălalt eu cel care mă înșela? Luciditatea asta nu era eroarea cea mai mare?(...)

  Mi-a fost greu să mă adun după ce am întors ultima filă a cărții, pentru că stilul autoarei m-a făcut să mă atașez de personaje într-un timp și spațiu relativ scurte (156 de pagini, pe care, cu suspans, le-am parcurs într-o ora și jumătate). M-am identificat cu Cécile, pentru că ea este un tipar al adolescentului întrucâtva debusolat, aflat într-o permanentă „cântărire” a lucrurilor, fapt ce duce la maturizarea ei, trasându-i, totodată, noi perspective. Cred că, de fapt, tânăra reprezintă un alter-ego al însăși scriitoarei, iar, dacă această teorie nu este fondată, ei bine, în sufletul meu, așa se reflectă ea: o copilă de 18 ani, aflată în căutarea unui sens al propriei existențe, luptând cu sinele și cu ceilalți pentru ca, în definitiv, să se (re)găsească.

    O poveste de dragoste de departe a fi siropoasă, cu un final tragic, care a „deschis calea către o societate mai tolerantă” (The Daily Telegraph) sau... altfel spus, o lectură scurtă, dar plină de semnificații, numai bună pentru zilele de vacanță. (Click AICI pentru a cumpăra cartea)