Ianuarie înzăpezit, cursuri suspendate, Internet care mai mult mă trădează decât îmi ține partea, ciocolată caldă și lopeți care lovesc brutal gheața de pe scările căminului. Rețeta perfectă pentru a-mi trezi pofta de a scrie o recenzie (după o perioadă, e drept, destul de lungă, de absență).

    Dacă în ultimele postări ne-am „crăciunit” cu totul, e vremea să ne întoarcem la lucruri serioase, căci singura urmă de sărbătoare pe care o mai avem e blocată și ea, pe undeva, din cauza nămeților. 

    Cum facultatea și-a reintrat în drepturi, lecturile mele se învârt din nou în jurul literaturii vechi. Dar printre cronici, letopisețe și istorii s-a strecurat și ceea ce numeam în liceu „lectură de plăcere”: mai exact, una dintre cărțile cumpărate de la Gaudeamus (deja îmi e dor!), pe care am citit-o „în reprize” și lacrimi. 

    „Patria mea era un sâmbure de măr” nu mi-a fost recomandată și nici chiar numele scriitoarei nu m-a convins să o cumpăr, tangențele mele cu opera Hertei Müller fiind vagi. Un impuls nejustificat și am „înșfăcat” cartea de pe rafturile standului Humanitas, răsfoind-o încă de pe drumul spre casă. Singura predestinare în care cred la nivelul legăturilor este cea dintre cărți și oameni. Se confirmă și de această dată că „mi-a fost dat” să citesc aceste confesiuni, să mă schimb, să văd altfel, cu și prin ele.

    Apărută în 2014, tradusă la noi doi ani mai târziu, cartea cuprinde interviurile inițiate de jurnalista austriacă Angelika Klammer și scriitoare. De la tabloul copilăriei la sat, la imaginea artistului încercat de greutatea propriilor idei, „Patria mea era un sâmbure de măr” reia viața Hertei Müller cu tot tragismul și zbuciumul ei. Povești ale copilului de odinioară, întâmplări din parcursul „scriitoricesc”,explicații despre credințe și idei exprimate în operele sale, toate își găsesc locul în interviurile amintite. Dar, pentru mine, de departe cele mai impresionante confesiuni au fost cele cu privire la Securitate. În fapt,titlul însuși reia un vers pe care scriitoarea obișnuia să îl repete înainte de interogatoriile de la Securitate pentru a se încuraja:

Patria mea era un sâmbure de măr,/ căutându-mi drumul între seceră și stea.

     Fabrica în care lucrează se transformă într-o perpetuă cursă; există chiar locuri ascunse, special amenajate pentru cei aflați sub controlul Securității. Apropierea dintre tânăra Herta Müller și ceea ce am putea numi elita vremii o aduce în ochii organelor de control. Până și locuința devine un loc nesigur, împânzit de microfoane și de semne nefaste din partea oamenilor trimiși pentru a propaga teama (o secvență în nota ororii este cea în care găsește în buzunarul paltonului un deget). Deși „vinovați” doar pentru opoziția față de mentalitatea injustă a regimului, cei interogați ajung să se teamă de propriile mărturisiri, astfel că se întâlnesc periodic pentru a-și repeta unii altora răspunsurile date la întrebările Securității. Trăiesc în permanență cu groaza dispariției bruște. Unii mor nejustificat, alții se sinucid pentru a se elibera. Siguranța zilei de mâine este aruncată în aer. Oamenii ajung să se teamă unii de alții, la gândul posibilității de a fi informatori. Scriitoarea ajunge chiar să își piardă biroul, dar continuă traducerile pe scările fabricii. Nu renunță la deja sumbrul loc de muncă, pentru că nu vrea să le ofere satisfacție. Pentru că speră, crede și își urmează șansa. Demnitatea, curajul și puterea sunt de o forță inimaginabilă. Și, totuși, pe fundalul negru al unei societăți absurde, geniul creator se înalță. Și cea care cândva scria pe scările unei fabrici josnice, ajunge pe frontispiciul „Arcului de Triumf” al literaturii universale.

    

    Am ajuns să scriu de singurătate, a fost cea de-a doua mare singurătate. Prima fusese singurătatea sătească din vremea când încă nu cunoșteam cuvântul „singur”, fiindcă lipsea din dialectul satului. pag 53

    „Patria mea era un sâmbure de măr” trece de granițele interviului, pentru că, în contrast cu întrebările jurnalistice, poate reci, poate obiective, răspunsurile scriitoarei mângâie o durere care se simte încă. O lectură facilă ca structură, frază, limbaj, dar solicitantă afectiv. Sensibilul, transfigurarea artistică relevă scriitorul din spatele omului. Fiecare amintire, fiecare episod, oricât de dureros, pare atât de actual. Simți că simți odată cu ea. Am plâns în mine și în afară pentru că nicio întâmplare aici relatată nu e ficțiune. Am plâns pentru fiecare sinucigaș, pentru fiecare plâns al celor urmăriți, poate chiar și pentru sufletele celor care credeau într-un regim ce le-a adus, într-un fel sau altul, sfârșitul. Și pentru multe altele care nu pot fi cuprinse, oricât mi-aș dori, într-o recenzie.

    În final, am plâns de fericire pentru un destin împlinit. Și cred cu tărie, oricât de crud ar suna, că suferința, groaza, nefastul au contribuit la ceea ce Herta Müller este azi. Un simbol pentru literatura de pretutindeni, dar, mai presus de asta, un model, dat fiind că a avut puterea de a transforma grotescul în artă sensibilă. Pentru asta nu putem decât să îi mulțumim, citind-o, recitind-o, simțind alături de ea.

     În ce privește lectura, copilăria mea a fost aparte. Cu toată strădania tatălui meu (cândva, un cititor împătimit, căruia timpul i-a răpit această plăcere), nu am fost atrasă de cărți specifice vârstei mele. Romanele de aventură sau, în fine, lecturile recomandate unui neofit nu m-au atras niciodată. Prin urmare, l-am descoperit pe  „Robinson Crusoe” mult, mult mai târziu și l-am înțeles abia luna trecută. Acestei revelații îi rezerv, totuși, o postare specială.

     De ce mi-am început astfel recenzia? Pentru că J.Coetzee își croiește opera pe fundamentul scrierii lui Defoe. Nu știu de unde această fascinație pentru mitul Crusoe (Cruso, în carte) în literatura recentă (mă gândesc la „Vineri sau viața sălbatică” al lui M. Tournier), însă modul în care acești autori îl duc mai departe sau îl reinterpretează mă fascinează.

    Revenind asupra firului epic, personajul central (și narator) al operei este Susan Barton care, în urma unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie, unde îi întâlnește pe Robinson și Vineri. Viața de pe insulă este comodă și monotonă. Exponent al civilizației, Robinson își asigură condițiile necesare în acel topos ostil, dar dorința de a se întoarce nu îl macină. În pofida unei evidente diferențe de viziuni asupra vieții, între Susan și bărbat se naște pasiunea. O pasiune care se va curma odată salvați, pentru că Robinson nu supraviețuiește voiajului către Europa. Stabilindu-se, alături de Vineri, în Anglia, personajul feminin caută să îi redea libertatea slujitorului față de care nutrește compasiune. Sub o falsă identitate (pretinzând că este soția lui Crusoe), ea va lua legatura cu Foe (Daniel Defoe) pentru a-i împărtăși experiența lui Robinson. Încercarea de a vinde povestea ascunde, în fapt, intenția de a-l trimite pe Vineri acasă, în Africa, eliberându-l. O nouă poveste de iubire, noi intrigi și obstacole se cos pe marginea eforturilor sale.

    -Dacă ar fi ca Providența să aibă grijă de noi toți, a spus Cruso, cine ar mai rămâne să culeagă bumbacul și să taie trestia de zahăr? Pentru ca treburile lumii să prospere, Providența trebuie uneori să stea trează și uneori să doarmă, așa cum fac creaturile de speță mai joasă. pag.26

    Ideea lui Coetzee mi s-a părut, încă de la început, fenomenală, pentru că reușește să ducă mai departe destinul unui personaj clasic și, în același timp, să pătrundă în geneza operei de la care pleacă. Prezentând o altă latură a lui Cruso (conturată prin prisma nevoii acestuia de Susan, dar și a înțelepciunii pe care o demonstrează prin conversațiile cu ea, dovada puterii habitatului de a influența concepțiile), autorul nu se sfiește să îl ilustreze pe Defoe-omul.  Îl apropie de cititor prin frământările pricinuite de actul creației, reliefându-i greutatea nașterii unei capodopere, dar și prin slăbiciunile și defectele sale. 

    Te rog să ții minte că nu orice om poartă semnul naufragiatului și se simte așa în sufletul său. pag.38

    Pe parcursul lecturii am avut senzația că mă aflu într-o barcă, apa devenind tumultoasă cu fiecare schimbare de situație, cu fiecare moment-limită, conflict sau frământare a personajelor, de altfel, bine conturate. Susan este modelul femeii independente, hotărâte, singurul moment de slăbiciune fiind acela când este pusă față în față cu trecutul. În schimb, Vineri ilustrează durerea mută, dar acută. Supunerea și primitivismul său înduioșează. Este vulnerabil și incapabil de a trăi în civilizație (fapt creionat cu finețe de către scriitor), dar, în mod paradoxal, nici întoarcerea acasă nu este, pentru el, o soluție. Viața sa pare a se fi sfârșit odată cu Robinson. Vineri este, fără să își dea seama, în căutarea unui nou sens, dar nici el și nici Susan nu au puterea de a-l descoperi. Deznodământul, într-o notă de tragism, completează drama fiecărei ființe de hârtie.

    J.M. Coetzee își merită, cu siguranță, Premiul Nobel. Pentru ineditul ideii, pentru stil și mesaj, pentru atenția prin care creionează trăirile personajelor, reinterpretând și purtând spre un final (deschis la Defoe) povestea lui Robinson. „Foe” este o lectură extraordinară care capătă cu atât mai mult greutate în ochii unui cititor care a făcut cunoștință deja cu Crusoe. Printr-o forță copleșitoare, cartea (re)aduce în atenția omului modern simbioza artă-viață, amintindu-i, în final, că:

 Există mai multe feluri, nu numai unul, de a trăi etern. pag.136

    Anul nu se grăbește să se sfârșească, teancul de cărți necitite a devenit, între timp, munte și, cu toate acestea, simt că am găsit cartea preferată dintre toate cele parcurse în 2016. Trăiește în mine senzația că nicio altă lectură nu îi va fura locul, dar, indiferent de schimbările care s-ar putea ivi, „Naufragii” va rămâne o carte de suflet.

    Într-una dintre primele postări de pe blog, mărturiseam că între mine și literatura japoneză există o barieră de care îmi era parcă imposibil să trec. Nu mi-aș fi închipuit atunci că una dintre cele mai bune opere citite de mine și-ar găsi originea în cultura asiatică. Prezentul contrazice vechile prejudecăți, pentru că Akira Yoshimura m-a apropiat de literatura sa, îndemnându-mă astfel să îi cataloghez romanul drept capodoperă. O capodoperă care, bineînțeles, a ajuns în  biblioteca mea din întâmplare, fără vreo recomandare sau recenzie. Mă consider, deci, norocoasă, pentru că intuiția nu m-a înșelat când am adoptat-o de pe rafturile librăriei.

    Pe fundamentul unei legende nipone, romanul lui Yoshimura prezintă povestea unei comunități izolate, care se hrănește cu speranțe, în sensul în care întreprinde ritualuri menite a atrage producerea unui o-fune-sama. Dacă pentru locuitorii acestui pâlc de lume uitat fenomenul ar aduce bunăstare, în fapt el este o tragedie, pentru că reprezintă scufundarea unui vas, naufragiul. În centrul poveștii se află Isaku, un copil de nouă ani, care, în absența tatălui, devine stălpul familiei, ocupându-se de cele mai dificile sarcini din dorința de a îndeplini cererea părintelui: aceea de a nu-și pierde niciunul dintre copii.

    Cuvintele tatălui- spuse pe un ton sever la plecare: „Să nu lăsați copiii să moară de foame”-apăsau ca o povară sufletul lui Isaku. pag. 43

     Sărăcia nu poate fi alungată, din pricina lipsei de experiență a băiatului, fapt care va atrage moartea unuia dintre frați. Model prin perseverență și ambiție, copilul va continua să învețe tainele pescuitului (de unde, în timpul lecturii, impresia că am de a face cu personajul lui Hemingway, Manolin, din „Bătrânul și marea”), și se va implica în ceremoniile comunității, ajutând la chemarea lui o-fune-sama. Pentru două ori în același an, naufragiul va avea loc, însă prosperitatea și entuziasmul se vor dovedi trecătoare, pentru că în spatele norocului se ascunde blestemul. 

     Abundând în emoție și suspans, romanul lui Yoshimura îi relevă cititorului latura primitivă, aproape animalică, a naturii umane. Instinctul de supraviețuire ia aici forma disperării. Oamenii ajung să ucidă, să se roage pentru moartea altora, în schimbul unui trai modest, dar sigur. Rămășițele umanității respiră, în pofida contextului. Există o iubire platonică (pe care mi-aș fi dorit ca autorul să o dezvolte mai mult) și, mai presus de ea, există glasul sângelui întruchipat deopotrivă de bunătatea și înțelepciunea unei mame care se sacrifică pentru copiii ei și de un tânăr care luptă pentru a îndeplini dorința tatălui. Un copil fără copilărie învață timpuriu ce înseamna durerea, moartea, efortul de a rămâne în viață.  

    -Orice lucru se termină la un moment dat. Cine nu este cumpătat, o să ajungă cu siguranță să plângă mai târziu (...). pag. 103

     Ierarhia pe care autorul o sugerează (binele societății-binele aproapelui-binele personal) se încheagă în destinul acestui personaj care găsește puterea de a triumfa în fața morții. Când ți se sfâșâie sufletul, conștientizând drama singurătății și tragismul care îmbracă destinul lui Isaku, speranța se ivește, în ultimele file. „Neașteptat”: iată cuvântul care descrie cel mai bine deznodământul acestei capodopere.

         „Naufragii” m-a lăsat plângând. S-a sfârșit luminos, prin speranță și, totuși, nu a putut atenua sentimentele de milă și compasiunea inspirate de tragedie. Cruzimea, egoismul naturii umane, sugrumarea valorilor în favoarea satisfacerii unor nevoi imediate...fac parte dintr-o lume pe care o renegăm, dar care a existat și continuă să existe.  Sub o formă sau alta mii de Isaku  așteaptă o-fune-sama. Undeva, departe de binele nostru.

     

    

 

        Fug de această recenzie de câteva săptămâni, pentru că rândurile nu se leagă, cuvintele nu își găsesc locul, iar trăirile mele din timpul lecturii sunt vagi asemenea impresiei pe care opera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa mi-a lăsat-o. Simt, în pofida acestei stângăcii, nevoia de a împărtăși câteva gânduri; poate, poate cineva se arată interesat de călătoria în care scriitorul ne invită.

        În căutare de romane care abordează tema mării, am descoperit volumul în discuție în Humanitas, librărie a experimentelor mele în materie de lectură. Avea să fie prima întâlnire cu acest autor care, de altfel, este considerat demiurgul unei singure opere, „Ghepardul”, pe care, din (ne)fericire nu am parcurs-o. Aprecierile unor instanțe autorizate au țesut așteptări (prea) mari, făcându-mă să cred că am ocazia de a citi o capodoperă. Impresia mea s-a ruinat ușor, ușor cu fiecare pagină citită...

      Compusă din patru părți („Amintiri din copilărie”, „Bucuria și legea”, „Sirena” și „Pisoiașii orbi”), culegerea de povestiri trasează într-o manieră subiectivă experiențe ale autorului, deformând chiar adevărul istoric. Secvențele biografice cuprinse în „Amintiri din copilărie” insistă asupra descrierilor locurilor natale.  Fiecare amintire se leagă de un spațiu conturat în detaliu, în defavoarea acțiunii, dar, spre deosebire de scriitori precum H.Hesse (care excelează, din punctul meu de vedere, în descrieri), Giuseppe Tomasi di Lampedusa suprasolicită cititorul. Cu toate că iubesc pasajele descriptive, în cazul său ele nu au făcut decât să îmi dea impresia că timpul lecturii se dilată cu cruzime, fără a-mi spune...nimic. În general, răscolesc biografiile în căutare de episoade marcante, care au dictat o nouă traiectorie în existența individului sau, din pură curiozitate, râvnesc urmărirea firului vieții care naște personalitatea de excepție. Scriitorul în discuție ne privează de această șansă, ascunzându-se în spatele cuvintelor care parcă nu au puterea de a transmite imensul potențial.

     O senzație similară am avut-o citind „Sirena” (dar aici aerul „marinăresc”, povestea de iubire cu straniul și stilul melancolic al relatării m-au acaparat, eliberându-mă de sufocantele descrieri) și „Pisoiașii orbi” (o scriere care mi-a lăsat un gust „suficient de” amar încât să nu îmi amintesc nimic legat de subiect). În schimb, „Bucuria și legea” a fost o încântare. Simplitatea poveștii în sine contrastează cu greutatea mesajului. Pe scurt, un bărbat primește un panettone și își închipuie la superlativ bucuria familiei sale, dar este dezamăgit de hotărârile soției care nu vede prăjitura drept o recompensă a eforturilor sale, ci drept o șansă de a se achita de obligații, dăruind-o. Deznodământul, pe cât de comic, pe atât de trist semnalează o lecție sublimă despre natura umană și despre felul în care societatea și falsa ierarhie impusă influențează concepția ființei asupra împlinirii. 

      

     Sunt totul pentru că sunt doar suflu de viață fără opreliști, sunt nemuritoare pentru că toate morțile se varsă în mine, de la cea a merluciului de dinainte la cea a lui Zeus, care, odată strânse în mine, redevin viață, nu izolată și hotărâtă dinainte, ci plină de forță și deci liberă. pag. 160 („Sirena”)

     De când m-am despărțit de „Sirena și alte povestiri” mă tot gândesc la motivele pentru care nu mi-a plăcut. Până și ele îmi par vagi. Stilul? Suspendarea acțiunii? M-am mai întâlnit cu ele și, totuși, nu m-au îndepărtat de alte romane. Să fie doar incapacitatea mea de a descifra mesajul, de a pătrunde dincolo de acest deșert? Plănuiesc să recitesc cartea și să o privesc prin alți ochi. Până atunci, recenzia mea, îmbrăcând mantaua subiectivității, rămâne la fel de ștearsă precum impresia lăsată de scrierile autorului italian.