Ultimele postări
    Când m-am hotărât să scriu despre Olimpiadă am avut în minte două scopuri: de a informa, aducând în atenție o competiție a cărei existență este întotdeauna pusă la îndoială și de a încuraja tinerii cititori, deschizându-le o cale. Dacă în articolele trecute am vorbit despre formatul concursului și despre ce presupune (dincolo de probă în sine), astăzi vreau să vă împărtășesc gânduri de final, sfaturi și lecții pe care le-am dobândit datorită acestei experiențe.

    Am fost de multe ori întrebată care este „secretul” reușitei. La început, clișeic, făceam referire la pasiune, ambiție, perseverență. Mi-am dat seama, însă, că nu există o rețetă a succesului și că nici măcar dorința nu îți este de ajutor. 
    În spatele unui premiu obținut la Olimpiada Internațională se află, totuși, câteva elemente. În primul rând, pasiune și efort. Dacă nu iubești lectura, cuvântul, dacă nu te simți atras de semnificații, nu poți reuși. Există două tipuri de a te pregăti: fie bazându-te pe materia predată sau recomandată de profesor, învățând efectiv concepte, citate critice, teorie, fie mizând pe intuiție, pe cultura generală, pe trecutul tău „literar”. Eu am urmat întotdeauna cea de-a doua cale. Am vrut ca lucrările mele să fie naturale, sincere, să mă reprezinte așa cum sunt, să reflecte ceea ce știu grație a ceea ce am citit și nu tocit. Am avut o bază de teorie literară pe care am construit pas cu pas, cu ajutorul fiecărei lecturi și am căutat simbioza dintre literatură și celelalte arte. În final, mi-a ieșit. Pentru că am uitat de orice constrângeri, pentru că nu m-am gândit la barem, la evaluatori, ci am scris cum am simțit. Nu eu am mânuit stiloul, ci sufletul care s-a transpus în fiecare sintagmă, frază, paragraf. Premiile au fost rezultatul unei munci de ani de zile. S-au lăsat, poate, așteptate, dar au adus cu ele convingerea că fiecare sacrificiu a meritat. 
    Pasiunea și munca trebuie întărite prin atenție, ambiție și curaj. E nevoie de un gram de nebunie care să ofere originalitate lucrării. În aceeași măsură, de atenție pentru fiecare detaliu. Cuvintele trebuie să se lege de la sine, să curgă, să conviețuiască. Dar mai presus de asta, e necesar curajul de a înfrunta limite și obstacole care ajung să te îngrădească, transformându-te un sclav al propriilor gânduri. În momentul în care te desprinzi de tine însuți, de orice temere, ambiție și lași cuvântul filtrat să vorbească pentru tine, poți trăi cu mulțumirea că ai dat tot ce ai putut. Regrete vor exista întotdeauna, dar pot fi îndulcite de satisfacția luptei (victoriei) cu propriul cuvânt.
    Iubesc această Olimpiadă pentru că pune „altfel” problema lecturii, demonstrând că nu doar cărțile pot fi citite. Totuși. aș schimba multe lucruri. Aș insista, de exemplu, asupra ideii de „dezbatere”, aș propune tablouri sau imagini cu substrat la Subiectul al III-lea, aș înlocui, poate, partea de grile și de ordine cronologică, în favoarea unor exerciții de interpretare, aș spori gradul de dificultate, pentru că trăiesc cu impresia că etapele naționale sunt mai provocatoare, mai dificile. Dar, așa cum este, e bine că există. Și acest gând îmi aduce întotdeauna mulțumire și dor. Am crescut odată cu ea, a devenit parte din mine și port recunoștință tuturor celor care i-au dat viață sau au devenit parte din viața ei. 
    Olimpiada Internațională îți oferă beneficii, deopotrivă spirituale (prin împlinirea eului, prin bucuria câștigului) și „materiale”: burse, echivalarea examenului de Bacalaureat la Limba și Literatura Română, admiterea la facultăți de profil. Vin și trec la fel de repede. Rămâi, în final, cu amintirea experiențelor, a oamenilor întâlniți și cu un amalgam de lecții pe care ți-ai fi dorit să le fi știut din timp. Intrând la liceu, am avut drept scop obținerea unui premiu la etapa națională a Olimpiadei de Limbă și Comunicare în clasa a XI-a. Premiile de la Olimpiada de Lectură contau, dar nu îmi înlocuiau visul. În pofida aspirațiilor mele, nu am reușit decât în clasa a XII-a să obțin mult râvnitul premiu. Și am înțeles că forțarea nu duce decât la înghețarea lucrurilor, așa cum spunea D.Keyes. Toate lucrurile se întâmplă cu un scop. Și toate...la vremea lor. De-aș fi înțeles asta mai devreme!
    Sper ca printre cei care citesc acest articol să se găsească oameni dornici de a participa. Luptați pentru visul vostru! Citiți, munciți, sperați, aveți curaj și putere, bucurați-vă de fiecare cuvânt. Peste ani, tot ce va conta vor fi emoțiile trăite, nicidecum rezultatul. Totul are un scop. Trebuie doar să îl convingi să apară. 
    
    
 
       
    Articolul precedent a cunoscut un succes neașteptat. Am primit mesaje, întrebări, aprecieri din partea celor care s-au arătat încântați de existența unei asemenea competiții. Revin, după cum am promis, povestindu-vă scene din spatele cortinei care, trezindu-se din somnul memoriei, îmi imprimă zâmbet și emoție.




     Olimpiada este, în general, asociată cu ideea de „competiție”. Mi-a luat mult să înțeleg că cel mai dur adversar este propriul eu și că, în spatele oricărei temeri, trebuie să existe o motivație mai puternică decât frica. Acea motivație care să înlăture suspansul și să îl preschimbe în entuziasm. Privind prin această lentilă, Olimpiada nu a fost decât o competiție cu mine însămi și, dincolo de premiile obținute la cele trei ediții (un Premiu II, un Premiu Special și un Premiu III), cel mai mare câștig rămâne experiența. O experiență oferită de probele,cursurile, dezbaterile și, mai ales, de oamenii întâlniți. 
     Emoțiile pricinuite de probă sunt de neimaginat. Nici cărțile citite, nici exercițiile rezolvate și nici (eventual) experiențele anterioare nu-ți stau drept siguranță. Când primești subiectul te desprinzi, parcă, de tine însuți. O iei de la zero și te lași liber în mâna cuvântului (deși, paradoxal, tu ești cel care îl posedă). Astfel am trăit fiecare ediție. De multe ori cuvintele nu mă ascultau. Răzvrătite se ciocneau, se împotriveau...Aveam momente când nu-mi puteam imagina decât eșecul. Am înțeles, în final, că la un astfel de nivel nu există eșec. Participarea este cea mai mare victorie. Emoțiile nu trebuie, nu au voie să sugrume euforia acestei șanse, pentru că în spatele unui rezultat, dincolo de probă, se află ocazii care au o doză mai mare de contribuție la dezvoltarea ta (pe drumul Filologiei sau nu).
     La fiecare ediție am asistat la cursuri ținute de profesori universitari. Sub mantaua propriului stil, propriilor abordări, ni s-au deschis. Ne-au dezvăluit aspecte din viziunile lor, din experiențele de lectură și viață, dar, mai presus de orice, ne-au devenit modele. Îi priveam cu admirație pentru că sunt ceea ce eu nu am devenit (încă, sper). Am „furat” de la fiecare câte ceva...acel „ceva” care simțeam că îmi lipsește. De departe, însă, cel mai frumos lucru împărtășit a fost afirmația domnului Liviu Papadima (ale cărui articole vă îndemn să le citiți aici). 

    În viață, e mare lucru să convingi  o persoană să citească măcar o  carte.

    Sunt cuvintele pe care le port în suflet de fiecare dată când scriu o recenzie. Și sunt, de asemenea, cuvintele care m-au îndemnat să îmi (re)deschid blogul. Îi voi fi veșnic recunoscătoare, deși, probabil, nu va afla niciodată ce rezonanță au putut avea acele vorbe rostite cândva, la Constanța, în sufletul unei eleve care îi va fi studentă.
     Un alt eveniment interesant din cadrul Olimpiadei este (sau, a fost) dezbaterea. În primul an nu am știut la ce să mă aștept. Îmi închipuiam că vom fi împărțiți în echipe și că, pe baza unei moțiuni, ne vom confrunta ideile. Adevărul a fost departe. În realitate, dezbaterea a luat forma unei discuții libere, în care ne-am expus punctul de vedere cu privire la părțile bune și cele mai puțin bune ale concursului. E drept, în final comunicarea consensuală a devenit conflictuală, dar experiența a fost memorabilă pentru că, pentru mine, a constituit apropierea de ceilalți participanți. Ediția de anul trecut a schimbat ușor forma dezbaterii. Am lăsat la o parte problemele concursului și ne-am axat pe tema propusă (drumul, pe atunci), dezvăluind cum am interpretat și rezolvat subiectele. Ascultam cu fascinație „mărturisirile” celorlalți și combăteam, în minte, viziunea lor cu a mea, fapt care mi-a dovedit, încă o dată, cât de complexă este literatura. Despre dezbaterea din acest an v-aș povesti cu mare drag. Din nefericire pentru noi, participanții edițiilor anterioare, în special, care am fi avut atât de multe lucruri de propus, nu a avut loc. Poate data viitoare...
      Oamenii sunt cele mai frumoase amintiri pe care le cunosc. Olimpiada a creat punți între mine și alți pasionați de lectură, care mi-au devenit prieteni. Ne despart zeci, sute, mii de kilometri, am concurat ani la rând și, cu toate acestea, revederea e întotdeauna însoțită de exaltare. Cu unii dintre ei schimb adesea păreri și recomandări de lectură. Trăiesc cu siguranța că nu îi voi pierde. Măcar din memorie... Și sunt mândră că i-am cunoscut, pentru perseverența, originalitatea, dragul de lectură și pentru că au fost parte din evoluția mea. Nici ei nu știu, dar le sunt recunoscătoare.
     Depășind emoționalul care, se pare, m-a acaparat, ideea fundamentală este aceea că Olimpiada nu este echivalentul unei probe și atât. Olimpiada Internațională de Lectură este o călătorie. Nu, nu o banală călătorie la Constanța, ci un drum către tine însuți. Îți oferă libertatea de a te exprima, de a-ți confrunta ideile cu ideile altora, provocarea de a-ți întrece limitele în materie de lectură, ocazia de a cunoaște iubitori pentru nesomnul capodoperelor, modele și locuri noi, dar, mai presus de orice, de a te (re)descoperi.  
     La fel se poate spune, probabil, despre orice competiție. În viața mea, însă, doar aceasta a lăsat amprente. Despre lecțiile pe care mi le-a transmis, în următorul articol...
     
      
     
    
    În general, un olimpic se bucură de aprecierea celor din jur de îndată ce își dezvăluie meritul. Nu este cazul olimpicilor la Lectură/ Limba și Literatura Română, care, înainte de orice, trebuie să răspundă la eterna întrebare „Cum adică Olimpiadă Internațională de Română?!”.


    Am participat la fiecare ediție a acestei Olimpiade Internaționale (2014, 2015 și 2016), astfel că nu de puține ori m-am confruntat cu nedumerirea anumitor persoane care nu își explică specificul concursului. Ca ultimă strădanie scriu această serie de articole, în speranța că voi dezvălui tainele „straniului fenomen” celor mai puțin familiarizați cu el. Și, pentru că noi, „ăștia de la română”, tindem sa scriem mult și în termeni, pentru unii, vagi, renunț la exprimarea „de olimpiadă” și mă rezum la un stil simplu, concis. Pentru primul articol (din „trilogia” care se anunță) să discutăm, deci, câteva „date tehnice” legate de competiția în discuție.
    Olimpiada Internațională de Lectură (desfășurată până în prezent la Constanța, în primele zile din septembrie) reunește elevii care au obținut la etapa națională a Olimpiadei de Limbă, Comunicare și Literatură Română sau a Olimpiadei „Lectura ca Abilitate de Viață” Premiul I, II sau III. Aceștia compun lotul României, dar li se pot alătura colegi care au obținut un premiu la ediția anterioară a Olimpiadei și care la etapa națională au întrunit un anumit punctaj (chiar dacă nu au fost pe podium). Dincolo de elevi români, șocant!!, sunt și participanți din afara granițelor. Ne-am bucurat de prezența colegilor din țări precum: Republica Moldova, Turcia, Serbia, Cipru, Ucraina, care au avut posibilitatea de a opta pentru una dintre limbile de concurs: română, engleză sau franceză. Olimpiada se organizează pe două secțiuni, conținând o singură proba (scrisă), derulată pe parcursul a trei ore:

A. Secțiunea de antrenament –13-15 ani- se evaluează competențele de lectură și de sensibilizare culturală; 
B. Secțiunea de performanță-15-19 ani- se evaluează competențele de lectură, media și de comunicare.

    De aici derivă Nivelul 2 (clasele VII-VIII), Nivelul 3 (IX-X) și Nivelul 4 (XI-XII), gradul de dificultate fiind adaptat în funcție de vârstă. Structura subiectelor urmează modelul Olimpiadei de Lectură, fiind alcătuită din trei „provocări”. Subiectul I (30 p.) propune un text sau un fragment de text ficțional, de câteva pagini, cerințele vizând capacitatea  de comprehensiune. Există itemi de tip grilă, ordonare cronologică, cerințe de interpretare, dar și un eseu care mizează pe creativitatea participantului. Subiectul al II-lea (20 p.) conține un text nonficțional (instrucțiuni, facturi, articole, definiții, etc.), urmat de întrebări pe baza acestuia și de un eseu, de obicei, de tip argumentativ (dar poate lua forme diverse: interviu, discurs, scrisoare). Partea inedită constă în provocarea propusă la cel de-al treilea subiect (10 p.): textul multimodal. Cu alte cuvinte, o imagine (fie ea afiș publicitar, ambalaj, printscreen sau hartă), alături de întrebări și exerciții de interpretare a elementelor grafice. Pentru etapa internațională, comisia propune o temă (anul acesta, marea), dezvoltată deopotrivă în subiectele, dezbaterile și cursurile oferite. Iată câteva exemple de cerințe:

    Spre deosebire de Olimpiada de Limbă Română, accentul cade pe creativitate și intuiție, în defavoarea conceptelor de teorie literara, studiilor critice sau lecturilor suplimentare. De aici, poate, și conflictul dintre format și participanții calificați în urma obținerii unei distincții la Olimpiada „clasică”. În pofida oricărui impediment, bucuria lecturii (de unde și numele Olimpiadei) și pasiunea pentru ieșirea (sau, dimpotrivă, rătăcirea) în labirintul literaturii rămân constante.
   Olimpiada oferă participanților șansa de a lua parte la cursuri ținute de profesori universitari, oameni de excepție, modele, prin cariera și reușitele lor în sfera filologiei. De asemenea, excursiile și activitățile sunt nelipsite, devenind punte între concurenții care ajung, în final, prieteni. Prieteni uniți de iubirea de carte.
    Despre aceste prietenii, cât și despre munca din spatele unui premiu și satisfacția provocată de șansa participării la un asemenea eveniment, în următorul articol, curând. Vă las în compania câtorva link-uri care să vă răspundă la eventualele întrebări: