Ultimele postări
  Dacă aș fi trăit alte vremuri, vremuri dintre-acelea care m-ar fi obligat să fiu nomadă, cu siguranță că...n-aș fi fost. Mi-aș fi găsit pe undeva un adăpost retras și m-aș fi agățat cu disperare de el. Nu știu ce zodii sau planete mă guvernează (și nici nu cred în ele), dar schimbările „de domiciliu” nu fac obiectul hobby-urilor mele. Una peste alta, pe scurt, ne-am mutat. Eu și câteva multe teancuri de cărți, care nu au părut nici ele prea încântate de diferența de peisaj.
  Astfel că după ce mi-am înghesuit viața într-un apartament nou, a rămas problema buletinului cărților mele. Sigur, cele mai multe au rămas acasă (despre noua casă nu-mi vine încă a vorbi în acești termeni), dar o bună parte m-au însoțit și au umplut armonios rafturile. Și totuși camerelor le lipsește ceea ce mi-am dorit cel mai mult...lucrul pe care îl proiectam mai înainte de a-mi imagina orice alt colț al casei...și singurul lucru sau loc pe care n-am reușit (încă) să îl organizez. Colțul de citit, bineînțeles.
  Site-urile de mobilă și decorațiuni îmi domină lista de History de câteva luni, iar dintre ele cel pe care intru cu insistență este portalul FAVI.ro, un site prietenos care reunește întruchipările tuturor ideilor mele decorative. Nu că aș fi vreun designer de interior, dar imaginația este singura pe care mă pot baza întotdeauna, cu atât mai mult cu cât e vorba despre colțul în care petrec cel mai mult timp (și care îmi e cel mai apropiat afectiv). 
  Cu speranța că Moș Crăciun sau vreunul dintre spiridușii lui acordă câteva clipe articolului meu (un soi de wishlist modest), împărtășesc cu voi câteva idei și articole interesante pe care vreau să le achiziționez (sau primesc *cough, cough*). Nu de alta, dar cărțile mele vor să iasă în „lume”.
  Pentru că vederea nu îmi este cel mai bun aliat, nu-mi pot imagina colțul de citit fără un lampadar, iar modelul de mai jos, cu „imprimeul” floral și aspectul minimalist (dar cu un aer ușor vintage) s-ar încadra perfect în peisajul sufrageriei mele.  


https://favi.ro/produse/p/lampadar-violin-1xe27-40w-230v-trandafir?v=264306


Odată rezolvată problema iluminării, trecem la cea a situării. Un fotoliu simplu, pufos și comod, într-o culoare caldă care să contrabalanseze cu griul și movul din cameră ar fi punctul central al colțului de lectură. L-am găsit și pe el pe FAVI, printre tot felul de modele (de la modern la vintage, de la culori blânde la nuanțe țipătoare sau texturi și modele îndrăznețe în funcție de exigențele și de specificul camerei):
https://divahome.ro/fotolii/2730-fotoliu-nordic-1-tapi%C8%9Berie-cablo-12.html?utm_source=favi&utm_medium=cpc&utm_campaign=favi-fotolii&utm_term=a15c9b1d-42a1-4059-8672-eb7f0db3e4d9

 Un alt articol care nu se găsea neapărat în tabloul meu, dar care mi-a atras atenția în timp ce cotrobăiam pe site este această măsuță (raft?noptieră?), oricum, simpatică și numai bună de ținut o ciocolată caldă sau cărțile aflate în curs de citire:


  Secțiunea de decorațiuni rămâne, totuși, preferata mea. Cu toate că este greu să faci o ierarhie a paginilor de pe FAVI, pentru că toate sunt la fel de primitoare și de ingenioase prin multitudinea de variante din care poți alege, decorațiunile se situează în topul preferințelor mele. Tablouri, flori, tot soiul de postere, vaze sau lumânări care să transforme spațiul într-unul mai prietenos și deschis. Nu am reușit să mă decid asupra unui singur articol, dar am pus deja ochii pe câteva flori artificiale, vaze și mici decorațiuni pe care le voi cumpăra cu prima ocazie. 
  Fotoliu pufos+lampă generoasă+măsuță de adăpostit reviste și cafele aburinde+câteva decorațiuni de interior=rețeta sigură pentru un colț de lectură fericit, care să ne inspire și să ne îndemne să ne petrecem cât mai mult timp citind. Așadar, fie că aveți de gând să vă (re)organizați un spațiu de citit, fie că sunteți în căutare de câteva decorațiuni și/sau piese de mobilier care să vă completeze casa, FAVI vă este un prieten de nădejde, aducându-vă în mijlocul unor multitudini de idei și de articole croite pentru orice gusturi și exigențe în materie de design interior.  Promit să revin cu poze după ce colțul meu de citit va prinde contur. Până una-alta, nu încetez să mă inspir de pe FAVI și vă îndemn să procedați la fel.


    Mă trezesc în unele zile cu un gând care se lipește fantomatic de mine: nu am chef să citesc azi. Și nu am. O știu încă din momentul în care prima literă a sintagmei se configurează. E un soi de autosugestie (negativă, recunosc), dar ziua pornită cu un asemenea gând se sfârșește tot cu el. 
    Nu am chef de zilele sâcâitoare, nu am chef de aglomerația din metrou, îmi e peste mână să vorbesc cu X sau să merg spre Y...sau nu am chef să citesc; oscilez între o amorțeală și o simplă, banală, dar greu de recunoscut...lene. Nu mi-am propus niciodată să lupt cu mine în astfel de zile, nici să-mi fac un obicei din a le renega, pentru că lectura, pentru mine, e o stare. Un fel de casetă a cărei bandă, când sare, se întrerupe pentru o vreme și nu pot decât să mă chinui să o conving să funcționeze sau să aștept resemnată să își revină. Povestea e senină până în momentul în care cotidianul te constrânge și, în cazul meu, lectura, ca parte integrantă a activității tale, trebuie să se continue. Și atunci te întrebi inevitabil cum să îți (re)trezești apetitul și cauți, încerci, vrei...nicio idee. Prin urmare, articolul de astăzi este pentru cei care încă mai caută arme împotriva așa-numitului reading slump din partea unui cititor pasionat, dar cuprins în unele perioade de „lene intelectuală” și „mâncat” de teancurile de cărți care parcă nu se lasă citite.


Sursă imagine:Pinterest

    O vacanță de vară (e drept, acum destul de multă vreme) mi-am petrecut-o încercând să mă conving să citesc. Simțeam o poftă neobișnuită de a citi, dar după câteva rânduri, pagini, firul se destrăma. Mă blocam. Simțeam nevoia unei motivații venite din afara mea. Nicidecum intenționat, am descoperit pe atunci câteva canale de booktube și alte câteva bloguri de carte pe care am început să le „răsfoiesc”. Nu au fost suficient de pregnante încât să mă convingă să le urmăresc, dar au fost punctul acela din afară care a fixat, a refixat, pofta mea de lectură. Am urmărit ore întregi filmulețe după filmulețe, alternând din când în când cu câteva articole de blog și, cu fiecare opinie, recomandare, cu fiecare carte pe care o vedeam în mâinile altcuiva, strălucind sub licăririle privirii celui care vorbea și care prezenta atât de mândru noua sa „prietenie” livrescă, simțeam cum pofta de a citi pulsa. 
    Într-o altă vară, nu atât de îndepărtată, m-am supărat pe cărțile mele. Le condamnam că nu sunt suficient de... pentru a le citi; nu-mi mai trezeau interesul, erau anoste și odată cu ele asemenea eram și eu. Drept urmare, m-am afundat într-un reading slump care, pe cât de relaxant a părut la început, după un an de citit mai degrabă sub presiune decât din proprie inițiativă, pe atât de dificil s-a dovedit a fi de abandonat. Dar evadarea a avut loc! Librăriile din orașul meu (mai cu seamă una, cea mai dragă mie – este vorba despre o librărie Humanitas) m-au ajutat să mă ridic din prăpastie. Vizitele în librării acționează ca un medicament. Se instalează în tine o plăcere involuntară de a merge acolo, un bine fără de care de la un punct încolo nu poți funcționa. Simpla privire a rafturilor pline, mirosul de hârtie nouă, drăgălășenia semnelor de carte strecurate printre cărți, ochii celor care caută și ei o scăpare (de ei, de lume...) te încântă, te prind în jocul lor și-ți amintesc de motivele pentru care ai ales să fii cititor. Și pentru care merită să rămâi.
     Dar mai presus de bloguri, filmulețe, librării, ceea ce te inspiră cel mai puternic să citești sunt oamenii. Printre forțele care se strecoară în noi, găsim și această putere salvatoare care, deși nu funcționează aproape niciodată asupra sinelui, funcționează asupra altora. Ia-ți geanta, biletul de autobuz și, după un search pe Facebook sau Google, mergi la evenimentele de carte din orașul tău. Lasă acasă timiditatea (nu e loc pentru ea între cititori) și participă la cercurile de lectură din apropiere. Vorbește despre cărți sau, dacă orice urmă de curaj te-a abandonat pe drum, ascultă-i, privește-i, simte cum simt lectura. Sau, dacă ești un șoarece de bibliotecă ceva mai modern, virtual, fă-ți „abonament” la grupurile de Facebook sau pe       site-urile  dedicate împătimiților de lectură (GoodReads poate fi un aliat bun, mai ales datorită target-ului pe care ți-l impui și care te poate ambiționa) și urmărește-le din umbră discuțiile sau fii parte din ele. Iar dacă ai în jurul tău prieteni cititori, invită-i la o cafea și la o conversație cu și despre cărți.
     ...și, totuși, dacă nu există nicio constrângere care să te îndemne să cauți cu disperare un motiv, un mod, o soluție pentru a-ți reactiva statutul de cititor, oferă-ți un răgaz, o pauză, permite-ți să te ții o vreme departe de cărți; forțarea nu duce decât la înghețarea lucrurilor, după cum înțelept nota Daniel Keyes. Plonjează spre cinematografie, muzică sau pur și simplu spre viața de zi cu zi; observă, învață, simte ce și de ce simt ceilalți și după o vreme, timpul te va arunca din nou în brațele lecturii. Cititor nu te naști, dar cititor mori. După o lună, un an, zece, după o tinerețe în care ai pus cititul pe pauză, te vei regăsi cititor. Trebuie doar să nu îți fie teamă.
    

   Asculți obsesiv aceeași melodie și, de la un punct încolo, ai tendința de a o relua, chiar dacă nici nu a trecut bine de jumătate. Bei același sortiment de cafea, din aceeași cană, de ani de zile, dar azi, tocmai azi, brusc licoarea ți se pare fadă. Ți-ai propus să fii așa și nu altfel și, după mult timp, ți-a reușit, dar parcă nici așa nu e cum ar trebui. E nevoie de ceva nou. Întotdeauna. 
   Mi s-a făcut dor să scriu pe blog după o perioadă în care l-am lăsat în paragină, să se descurce singur cu ce i-am oferit până într-un punct. De atunci încolo s-au întâmplat multe și blogul nu a mai reprezentat, se pare, o prioritate, deși a fost zilnic pe lista de gânduri. Dar nu în aceeași formă, nu așa.  Da, am avut și am nevoie de un soi de replay, nu pentru că m-aș fi îndepărtat în vreun fel de cărți sau de plăcerea de a scrie despre ele, ci pentru că nu am găsit o formulă suficient de convingătoare pentru mine, o formulă care să mă facă să continui. Și așa, nu știu de unde, mi-a venit ideea de a scrie despre fricile unui bookblogger, nu ca o justificare pentru alții, ci mai degrabă ca dintr-o nevoie de a mă elibera de ele în același mod în care le-am lăsat să mă lege.

 

 Sursă imagine:https://larapaulussen.tumblr.com/
    

Nu pare a fi greu să fii bookblogger. Pentru unii, nici nu este. Fie pentru că lejeritatea cu care scriu le asigură un oarecare confort și o oarecare detașare, fie pentru că nu se implică suficient cât să lase să se înrădăcineze în ei temeri. Citești, îți dai cu părerea. Atât? Pentru mine, nu.
     Cea mai mare temere cu care m-am confruntat de când mă joc de-a bookblogger-ul este forma sub care îmi redactez articolele și care se situează (în concepția mea idealizată) la granița dintre nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mi-am propus încă de la începutul proiectului să scriu cu o naturalețe prietenoasă, simplă, dar sinceră și deschisă, departe de rigorile unui stil pretențios și, mai cu seamă, departe de ceea ce scriu în mod obișnuit, în viața „academică”. Motivul acestei alegeri (pentru care sunt și, bineînțeles, pot fi judecată sau subestimată) derivă din țelul pe care mi l-am fixat: acela de a aduce cărțile mai aproape de oameni, trezindu-le interesul și ajutându-i să vadă lectura ca pe un prieten, nu ca pe o modă, obligație, necesitate. Pentru asta, nu e nevoie de citate critice, nici de exprimări pretențioase, de înșiruiri de neologisme, ci de o legătură care trebuie creată. Adesea când scriu pe blog mă gândesc la discrepanța dintre registre, la libertatea pe care mi-o acord aici și rigurozitatea la care apelez în alte contexte și îmi este teamă de felul în care pot fi receptată de către cei care poate că nu apreciază tipul de recenzie pe care eu îl îmbrățișez. Da, forma textului, exprimările sunt o sursă de temere la care aș adăuga obsesia pentru editarea și corectarea articolului înainte de a fi publicat. Pentru că ești bookblogger și se așteaptă de la tine (pe bună dreptate!) să oferi cea mai frumoasă variantă a limbii, dar nu de puține ori graba, oboseala sau neatenția îți pun piedici, îți mânâncă un spațiu, îți deplasează o virgulă sau uită să agațe „virgula” sub un s sau t.
    O altă temere izvorăște din lipsa de inspirație. Sunt zile, săptămâni, luni, în care nu îți vine să postezi, în care nicio idee nu trece „preselecția”, în care inspirația ta își ia liber și, odată cu ea, și tu. Sau, dacă ideile există, nu se așază în pagină cum ți-ai dori (și cât poate fi de frustrant!), parcă folosești o limbă de lemn și degetele ți se încurcă pe tastatură.  Timpul îți poate insufla și el frică; nu apuci să citești cât ți-ai dori, nu sfârșești la timp recenzia sau nici măcar lectura. Se întâmplă, da.
    Bineînțeles, feedback-ul. Ce vor spune? Ce vor crede? Cum vor primi articolul? Oricât de departe vrei să te ții de o astfel de temere, ea te încolțește de îndată ce publici. Esti om mare și, cum spunea Micul Prinț, iubești cifrele; nu pentru că ți-ar aduce vreun altfel de beneficiu (în cazul meu) decât satisfacția faptului că subiectul este interesant pentru publicul tău, dovadă numărul de accesări, comentarii... E o luptă în care te arunci și pe care o știi câștigată dacă publicul tău este încântat de rezultat. În caz contrar, dezamăgirea se instalează.
    Nu în ultimul rând, o temere personală și care probabil că nu are o aplicabilitate atât de mare în rândul celorlalți bookbloggeri se referă la teama de a vorbi despre anumite cărți și de a avea o altfel de opinie decât a majorității. Îmi place să mă consider un bookblogger ușor atipic, din simplul motiv că prezint cărți care nu circulă atât de des în această sferă. Am observat cu o oarecare dezamăgire o predilecție de a scrie doar despre anumiți autori și despre anumite cărți, o paletă, trebuie să recunosc, destul de restrânsă, care se repetă de la un bookblogger la altul. Aceleași recomandări, aceiași autori, adesea aceleași păreri. Nu neapărat un lucru rău, doar că se instaurează o monotonie care pe mine mă îndepărtează. Prezint uneori cărți mai puțin cunoscute sau autori dați uitării (din nefericire), tocmai pentru că vreau să bifez factorul „originalitate” măcar prin prisma propunerilor și, mai presus de asta, pentru că încerc o diversificare a stilurilor, a genurilor, propunându-mi să vă conving să încercați și acest altceva. Când părerea majorității este favorabilă, iar părerea ta se situează la polul opus, se nasc semne de întrebare: poate nu ai înțeles, poate nu ai citit atent, poate nu ești suficient de pregătit pentru a înțelege... Cu alte cuvinte, frământări. Iar frământarea, într-o ecuație simplă, echivalează cu frica. Și așa unele subiecte rămân nespuse și tăcute.
    Blogul meu a rămas nespus și tăcut o (prea) bună perioadă de vreme. În spatele oricărei temeri, un bookblogger nu trebuie să uite de motivul pentru care a început, ci trebuie să împrumute din cărți curajul sau nebunia pentru a continua. 
    Am pus de la început melodia, am schimbat cafeaua și m-am curățat de frici, așa că e timpul să ne întoarcem la pălăvrăgeala (utilă!) despre cărți. :)
   
    
    În epoca unui soi de digitalizare a sentimentelor, în care SMS-urile și platformele de socializare țin loc declarațiilor în cerneală, David H. Lowenherz are curajul de a invita, prin antologia sa, la (re)descoperirea autenticului, prin lectura a „50 dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”. Un titlu lung, pe măsura amplorii erosului care se lasă dezvăluit în carte.






    M-a fascinat întotdeauna ideea de a pătrunde în intimitatea omului din spatele cărții, dintr-o curiozitate de a ma apropia de el și, mai ales, de rădăcinile acțiunilor sale; ipostaza de îndrăgostit arată, dacă nu cea mai frumoasă, cu siguranță cea mai sinceră latură a ființei. Cele 50 de scrisori strânse de Lowenherz sunt cu atât mai impresionante și emoționante cu cât coordonatorul mărturisește că nu a intervenit în niciun fel asupra textului, tocmai pentru ca a urmărit să conserve autencitatea trăirilor celui care le semnează. Dovadă stau inserțiile de poze cu manuscrisele din care au fost preluate scrisorile.
    De la Mozart și Balzac, până la mai apropiații Simone de Beauvoir sau Ernest Hemingway, antologia reunește scrisori de dragoste ale unor personalități diverse, multe dintre ele chiar contrastante, dar care găsesc un punct de tangență în felul în care își „livrează” iubirea. Tipologiile diferite impun, de la sine, stiluri diferite de a construi scrisoarea, drept care antologia propusă prezintă o clasificare, sub titluri, precum „Dragoste tandră”, „Nebun după tine” sau „Despărțiri dureroase”.  Fie că este vorba despre scrisori de despărțire, de împăcare, de rememorare a clipelor apuse sau doar de menținere a pasiunii, fiecare scrisoare poartă amprenta dorului și demontează mitul omului de geniu, idealizat, în favoarea unui uman înduioșător. De pildă, ne închipuiam, poate, că pentru Beethoven totul echivala cu muzica, dar iată ce mărturisește într-o scrisoare adresată „Eternei iubite”: „Îngerul meu, tu ești totul pentru mine, ești sinele meu.” Iar dacă Alfred de Musset pare a mânui atât de dibaci romantismul, îndoielile sale ni-l arată într-o ipostază vulnerabilă:

      „Draga mea George, Am să-ți spun ceva stupid și ridicol (...) Sunt îndrăgostit de tine.”  

     O lectură ușoară, lejeră, cartea merită citită nu numai pentru că propune și presupune o evadare din actual și o cunoaștere a unui altfel de mod de a exterioriza sentimentele (din nefericire, nepracticat azi), ci și pentru că reprezintă un frumos joc psihologic, de pătrundere în viața sentimentală a celor al căror nume ne stau pe buze ori de câte ori vine vorba despre artă (fie ea literară, plastică sau...politică). Fiecare scrisoare te apropie de expeditor și nu puține sunt cazurile în care îți permite să înțelegi sau să privești din alt unghi destinul său. Interesant  de urmărit și comparat  este evoluția comunicării dintre el și ea, de la subiectele de discuție (multe dintre ele tabu pentru acele vremuri, într-o permanentă pendulare între rațiune și simțire), la formulele de adresare ( cine și l-ar fi închipuit pe Hemingway adresându-se cu „ștrengărița mea iubită”? ) și la sensibilitatea în sine a mesajului, erosul părând exagerat: „Incredibil cât de vitală mi-ai devenit”, îi spunea Vita Sackville-West Virginiei Woolf. În fapt, este vorba doar despre alte epoci și alte concepții asupra dragostei, care pot fi astăzi acuzate că sună patetic și siropos. Ne-am pierdut, oare, încrederea? Am devenit mai reci?
         Antologia lui David H. Lowenherz este o inspirată inițiativă de a reconcilia relația noastră cu trecutul și umanul din spatele celor pe care tindem să îi idealizăm, dar și un apreciabil gest de a scoate din uitare dovezi ale unor iubiri incontestabile. O carte care merită citită de toți cei care iubesc... să iubească. 



    După o vară în care am stat departe de laptop și m-am refugiat printre rânduri cărți (împrietenindu-mă în special cu literatura franceză, fapt care justifică într-o oarecare măsură lipsa de pe blog), m-am întors și nu singură, ci cu multe noutăți: de la apariții editoriale, recenzii și până la vești îmbucurătoare pentru pasionații de bookblogging și nu numai. 
    Iar printre noutățile ultimei perioade se numără și apariția unei piețe de carte. Piață de carte? Da, da! Ați citit bine. Aceeași stare de ușoară confuzie și nedumerire m-a cuprins și pe mine de îndată ce paginile de social media au fost invadate de articole, recenzii și anunțuri privind această platformă. O platformă ce promite multe și care pentru pasionații de carte (și nu numai!) este o ocazie inedită de a vinde și de a cumpăra la un preț sub cel din librării.



    Totuși, Piața de carte nu începe și nu se sfârșește la categoria dedicată bibliofililor. Muzica, obiectele handmade, jucăriile sunt doar câteva dintre categoriile de produse pe care le puteți găsi pe site. Și dacă simțiți că aveți un spirit de antreprenor (care, de altfel, mie îmi lipsește), Piața de carte vă oferă posibilitatea de a vă crea un magazin virtual, unde vă puteți posta anunțurile,în schimbul unei sume care diferă în funcție de anumite criterii. 
     Inedit pe piața din România, cei care se ocupă de acest proiect oferă oportunități de freelancing. Astfel, dacă ești redactor de carte, corector, traducător, tehnoredactor, paginator, content writer, academic writer, ghostwriter, blogger de carte,  ilustrator de carte, designer sau grafician, ai posibilitatea de a-ți oferi serviciile editurilor, autorilor de cărți, studenților, masteranzilor, doctoranzilor sau companiilor care creează content pentru website-uri. Un mare plus, ținând cont că ofertele pe acest segment nu se (prea) găsesc la noi și, dacă apar, se conturează în jurul unei limbi străine (în general, engleză). În plus, iată un răspuns prietenos pentru întrebarea care îi macină pe mulți (viitori) bloggeri de carte: cum obțin colaborări? .
     

      Dacă biblioteca a devenit neîncăpătoare, dacă pe filmele și vinilurile din pod se așterne praful sau dacă obiectele handmade își caută cumpărători, dă-le o a doua șansă și postează-le pe Piața de carte. Sau, dacă asemenea mie, ești pasionat de scris, iată ocazia de a-ți folosi talentul. Iar dacă ești doar în căutare de cărți, filme și alte produse, nu ezita să faci o vizită  virtuală Pieței de carte! Ne vedem acolo!



    Bring me fun, bring me sunshine, bring me love...*

    ...dar mai presus de toate, bring me books

         Parafrazându-l pe Creangă, nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la vacanță, îmi închipui un soi de ecuație, al cărei rezultat este mai mult timp pentru lectură. Poate suna paradoxal, pentru că viața de student la Litere implică, într-o proporție covârșitoare, timp dedicat lecturii, dar de la un punct încolo teoria, critica și chiar beletristica devin, dacă nu obositoare, cel puțin fade, iar răgaz pentru alte lecturi...cu greu se găsește.

   
    Lista mea de lecturi de vacanță este imposibil (fizic) de dus la bun sfârșit până în octombrie, când un nou val de bibliografii o să mă lovească. Îmi aduce aminte de pergamentele care se derulau timp de câteva secunde în câte-o scenă din desenele animate. Totuși, postarea de astăzi nu își propune să dea peste cap scrollbar-ul, astfel că am ales să menționez doar câteva lecturi dintre cele pe care eu le numesc „ lecturi de plăcere” (mai mult sau mai puțin vinovate), numai bune de luat în vacanță. Și pentru că bagajul este oricum greu, am selectat câteva titluri din colecția „Top 10+” a Editurii Polirom: ediții compacte, paperback, prietenoase când vine vorba de purtat cu noi.


1. „Cea care alină”- Anna Gavalda

      Despre inapetența pentru romanele de dragoste (cu precădere, cele siropoase) am adus vorba și în alte postări. Cu toate acestea, Anna Gavalda este o scriitoare peste care tot dau, mai ales datorită recomandărilor primite din diverse surse, iar cărțile ei reprezintă o lectură lejeră, pe alocuri emoționantă. Ce ne spune Libris?

    Zguduit de vestea morții unei prietene dragi, a cărei prezență magică i-a incântat anii copilăriei și adolescenței, Charles Balanda, un arhitect parizian în vârstă de patruzeci și șapte de ani, își rememorează trecutul și își dă seama că existența lui se reduce doar la ore nesfârșite de muncă, licitații, întâlniri de afaceri și discuții  cu clienți nemulțumiți. Hotărât să afle cât mai multe despre moartea lui Anouk, Charles pornește într-o călătorie pe parcursul căreia redescoperă bucuriile simple ale vieții și regăsește dragostea alături de o femeie plină de dăruire, care pare să fie replica mai tânără a prietenei sale. 

2. „Scurta istorie a viitorului”- Jacques Attali

    Un autor pe care nu l-am mai citit, dar care promite (asta ne dau de înțeles cei de la Polirom). Cartea lui Attali, situată la granița cu sociologia,  este o radiografie a trecutului și, în același timp, o eventuală prefigurare a consecințelor sale. Ceea ce m-a convins să o adaug pe lista de lecturi este capitolul dedicat României, dintr-o curiozitate personală: oare cum văd alții viitorul nostru? Noi, cu siguranță, nu reușim să îl definim în termeni pozitivi...

    O istorie foarte îndelungată • Scurtă istorie a capitalismului • Sfârșitul imperiului american • Primul val al viitorului: hiperimperiul • Al doilea val al viitorului: hiperconflictul • Al treilea val al viitorului: hiperdemocrația • Dar România? 


3. „Cititorul” - Bernhard Schlink

     Un roman de dragoste care se înscrie cu succes în rândul preferințelor mele, mai cu seamă datorită legăturii pe care o conturează cu tema holocaustului.  

     Cititorul este tulburătoarea poveste a unei iubiri neobișnuite, dintre un adolescent și o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă. Povestea lor se întrerupe, dar se reia neașteptat după câțiva ani, când tânărul, acum student, își regăsește iubita de altădată judecată pentru faptele comise pe vremea când era supraveghetoare într-un lagăr SS din apropierea Cracoviei. 

4. „Kinderland” - Liliana Corobca

      Iată o altă carte care vorbește despre România, sondând într-un aspect mai puțin fericit al societății de aici: impactul distanței părinte-copil asupra celui din urmă. O poveste despre șlefuirea spiritului prin durere, care, deși se prezintă în tonuri nostalgice, ne oferă o lecție veritabilă, optimistă, despre putere și ambiție.

    La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama” celor doi frați mai mici atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiței descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni. Aici copiii învață singuri să supraviețuiască, în timp ce așteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: întoarcerea părinților acasă. 

5. „Sunset Park” - Paul Auster

    Paul Auster poate să vă fie cunoscut datorită  romanului său consacrat, Mr. Vertigo, carte care a reprezentat prilejul primei „întâlniri” dintre mine și scriitorul american. „Sunset Park” abordează una dintre temele predilecte ale autorului, respectiv relația tată-fiu, ilustrând o criză existențială, născută și alimentată din realitatea socială strâmtorată în care acțiunea este plasată. Dacă romanul se va ridica la nivelul așteptărilor rămâne, pentru un moment, de văzut.

    În plină criză economică, Miles, un tânăr american de 28 de ani, își petrece vremea cutreierând și fotografiind peisajul dezolant și obiectele lăsate în urmă de familiile nevoite să-și părăsească locuințele ipotecate, ajunse în proprietatea băncilor. Tânărul are o istorie plină de suferință, după un accident în urmă căruia și-a omorât fratele vitreg; accidentul a atras după șine izolarea de tată și de mama vitregă. După ce relația sa clandestină cu o adolescentă minoră declanșează un scandal în familia fetei, Miles hotărăște să se întoarcă pentru o scurtă perioadă în Brooklyn, unde se instalează într-o casă abandonată, alături de alți locatari, și ei agresați de fauna socială și de propria neputință de adaptare. Sunset Park construiește o atmosferă de mit în plină contemporaneitate, o poveste despre dragoste și iertare, nu doar între bărbați și femei, ci și între tați și fii. 

6. „Mic dejun la Tiffany” - Truman Capote

     Dacă vara trecută a fost una „de răscruce”, vara aceasta ne reîntâlnim cu Truman Capote, prin intermediul cărții care a amprentat literatura universală, dar și cinematografia, printr-o ecranizare de excepție, cu Audrey Hepburn în rol principal.

  „Cartea lui Truman Capote poate fi citită ca o variațiune a poveștii Cenușăresei: destinul unei tinere ale cărei aspirații o ajută să treacă printr-o adolescență tulbure, dar care nu-i aduc și fericire până la adânci batrâneți. Este, cu alte cuvinte, o imagine a formării, care sugerează oricărei cititoare – și, de ce nu, oricărui cititor – că orice schimbare de sine, orice scop, oricât de greu de atins, e la îndemâna oricui, chiar când totul pare imposibil.” (The Guardian) 

    Soare, limonadă, ore diluate și cărți bune. Rețeta unei vacanțe perfecte?


*Bring me sunshine
      Marin Sorescu nu este (numai) „Iona”. În mulți trăiește această falsă impresie, un soi de analogie involuntară, împrumutată din anii de liceu. Puțini sunt cei care îl cunosc pe Marin Sorescu și în alte ipostaze - de poet, de romancier, de etern copil. 
     Undeva prin clasa a VII-a descopeream „Trei dinți din față”, o carte la care mă întorc când și când. Nu pentru acțiune în sine, ci pentru emoția care, pe fundalul ultimelor fragmente, mă face de fiecare dată să plâng. Poate pentru că felul în care am interpretat și am trăit romanul lui Sorescu (pasibil de a nu corespunde cu realitatea mesajului)  poartă pecetea unei povești cu care mă identific sau care, în orice caz, nu mă lasă rece. 
      În liceu, dramaturgie. „Iona” în frunte, ca pretutindeni. Manuale inundate de interpretări superficiale, reci, programate, o încercare personală de a privi opera altfel, analiză și comentarii. Atât.
    Tot în liceu, însă, l-am scos pe Sorescu-poetul de pe raftul bibliotecii. O zi întreagă am perindat orașul cu el de mână, într-o formă mai mult sau mai puțin (meta)fizică. Pe bulevard, în autobuz, în penumbra unor străzi lăturalnice, pe scările blocului, în fine, suficient cât să ne cunoaștem. M-am îndrăgostit de poezia lui, văzând-o atât de simplă, curată, dar profundă. Am ajuns să recit „Boala” și câteva versuri din „Scrisori din camera de alături ”, să le scriu pe caiete și foi asemenea unei adolescente îndrăgostite care însemnează pe unde apucă numele „lui”. 
    Am încheiat viața de licean primind în dar „Sonetele”.  Draga persoană care mi-a oferit cartea nu cred că avea certitudinea apropierii mele de opera lui Marin Sorescu - poate doar intuia. Nu știu dacă am putut exprima sau lăsa de înțeles fericirea care m-a cuprins când am zărit-o. În drumul spre casă, în leagănul trenului, citeam sonet după sonet. 



    Prinsă între „n” programe universitare, blocată încă undeva în perioada veche, simt adesea nevoia de a citi și altceva. Și „altceva-ul” ultimelor zile a fost colecția de „Sonete” soresciene, pe care nu o răsfoisem din acea zi cu destinația Acasă.
     Privit sub parcursul său istoric, sonetul (poezie cu formă fixă: două catrene și două terține de câte trei versuri) își găsește rădăcinile în Italia secolelor X-XI, răsfirându-se ulterior și în celelalte culturi europene. În literatura noastră, apare în secolul al XIX-lea, culminând în lirica eminesciană. Fascinația pentru sonet se menține, însă, și mai târziu, dovadă interesul scriitorilor noștri pentru o astfel de poezie. Printre ei, și Marin Sorescu.




     Volumul propus de editura Art cuprinde 239 de sonete sau, mergând pe linia titlului postării mele, 239 de sunete, pentru că fiecare poezie este sunetul unei emoții, reverberația unei trăiri. Lirica soresciană recapitulează mituri și epoci fundamentale, într-un limbaj curat care prefigurează o poezie aparent ușor de parcurs (la polul opus față de ermetismul lui Ion Barbu, spre exemplu). Cu toate acestea, jocul cu aluziile culturale este pe cât de provocator, pe atât de solicitant și aproape frustrant, dar te împinge să cauți, să cercetezi, sa pătrunzi și să ai, în ultimă instanță, șansa de a descifra o sensibilitate jucăușă, emoționantă.

    Conținutul sunetelor lui Marin Sorescu interesează prin autenticitatea unor trăiri mereu actuale: unele motive vin din Antichitate, traversează câteva epoci și poposesc în contemporaneitate. Eros, reflecție gravă, neliniște, satiră, demnitatea trăirii, mituri și motive biblice și istorice - toate purtând pecetea unui eu novator.   G.Sorescu

      La finele paginilor cu sonete, volumul oferă câteva fotografii din viața scriitorului. Astfel, după ce parcurgi poemele - fiecare ilustrând o altă latură, de la copilul nedomolit la bătrânul bântuit de ideea morții, de la artistul din umbră și până la romanticul incurabil -, cortina se ridică și lasă să se întrevadă El, poetul din spatele întregului spectacol, deopotrivă actor și regizor, spectator și critic. 
     Marin Sorescu trebuie simțit.
     Păstrat aproape.
     Provocat la o șuetă literară din când în când.
     Și neapărat - nelăsat în uitare.
   
    (Cartea poate fi achiziționată de aici.)
 
    Povestea lecturii într-o limbă străină (mai cu seamă, într-o limbă pe care nu o stăpânești suficient cât să îți permită o înțelegere fidelă mesajului) capătă un contur din ce în ce mai serios. Dar oricât de ermetic ar părea acest labirint, în realitate, porțile de scăpare sunt multe și se pot cu ușurință adapta fiecărui cititor care se lovește de această (doar aparentă) barieră.
    Engleză, spaniolă și franceză- limbile străine pe care le cunosc și pe firul cărora îmi conturez lecturile (deși, trebuie să admit, spaniola pierde teren din simplul motiv al „neexersării” ei). Dacă în cazul celei dintâi nu îmi amintesc impactul simțit odată cu parcurgerea unei cărți, în cazul francezei „trauma” este cât se poate de actuală. Altfel spus, am început să citesc în engleză undeva prin clasa a V-a, moment în care existența mea nu era presată de nevoia de a înțelege sensul unui text și de nerăbdarea care mă macină acum. Și în niciun caz de frustrarea de a nu descifra o fraza prea complexă. Citeam pentru că îmi plăcea; nici vorbă de analize, simboluri, semnificații. În schimb, am început să învăț limba franceză cu 4 ani în urmă. A fost vorba de o perspectivă de viitor. Ceea ce mă interesa era literatura, însă nu poți „face” (ah! urăsc expresia) literatură fără a avea abilități lingvistice care să îți permită să citești textul original. Astfel că, după lupte seculare cu gramatica, vocabularul, examene de limbă și alte provocări care mai-mai că m-au adus în pragul disperării, am ajuns nu numai să citesc în limba franceză, ci, mai mult, să fiu studentă a unei specializări în domeniu. Fapt pe care nu l-aș fi crezut niciodată (întortocheate căile destinului).




    Postarea în discuție nu se referă la parcursul meu educațional, dar intenția acestei (lungi) introduceri este de a motiva. Lectura într-o limbă străină este, la început, covârșitoare, mai ales dacă, asemenea mie, ești o persoană pentru care cititul cu dicționarul alături anulează orice urmă de plăcere. Esențial de înțeles, acceptat și memorat este faptul că drumul sigur spre facilitarea lecturii într-o limbă străină este cunoașterea acelei limbi. Altfel cartea nu îți va spune nimic. Dar cum reușim, totuși, să ne apropiem de o limbă străină într-atât încât să putem citi „coerent”, ușor, diminuând chinul? 


1. Gramatică+vocabular de bază
    Clișeicul „citim pentru a ne dezvolta vocabularul” se aplică într-o oarecare măsură, pentru că, în realitate, în momentul în care ai pentru prima dată contact cu o carte într-o altă limbă, ai nevoie de o bază, de un lexic care să îți permită descifrarea cuvintelor esențiale. Se adaugă, bineînțeles, gramatica. Poți cunoaște, spre exemplu, verbele unei limbi la infinitiv, însă conjugările lor, formele adaptate contextului îți pot oferi iluzia unor alte cuvinte (pe care nu le vei găsi nici măcar în dicționar). Într-adevăr, cititul constant și atent într-o limbă străină te ajută să îți îmbunătățești abilitățile lingvistice, iar, raportându-ne la cazul lecturii „de plăcere”, textele în original îți oferă o altă perspectivă, te apropie și îți relevă adevăratul stil al respectivului autor. Stilul și, în fond, semnificația nu pot fi dezvăluite, uneori, dacă nu poți „domoli” frazarea sau limbajul. Prin urmare, noțiunile elementare de gramatică și de lexic sunt o condiție fundamentală. Fără o astfel de „fundație”, nu ai pe ce clădi, nu ai ce să îmbogățești prin lecturile parcurse. Există multe modalități de aprofundare a celor două componente: de la metoda tradițională a cărților, cursurilor și până la vizionarea unor filme subtitrate în limba respectivă sau a unor youtuberi, la lectura presei, etc. .


2.Eternul prieten- dicționarul
    Slăvit fie cel care a „digitalizat” dicționarele pentru păcătoșii, asemenea mie, care nu au, în astfel de cazuri, suficientă răbdare pentru a răsfoi, răsfoi, răsfoi... Cel mai bun dicționar „virtual” pe care l-am descoperit, până acum, este cel oferit de Kindle (instalat deja pe astfel de dispozitive). Însă nu de puține ori aplicațiile conțin erori sau definiții deloc fidele sau potrivite contextului din care este extras cuvântul. De aceea, soluția sigură este recurgerea la un „DEX” al limbii respective. În cazul francezei, Le Petit Robert (la un preț, e drept, nu tocmai modic) este un prieten de nădejde. Dacă preferați, totuși, să folosiți aplicații, vă recomand să citiți review-urile lăsate de alți utilizatori (pertinente, uneori) sau să alegeți o aplicație contra-cost. Pentru că, nu e așa?, nimic bun în viața nu este gratis... 


3. Fișe de lectură
    Experiența în domeniul filologiei mă împinge să pledez pentru fișele de lectură. Cu toate că există un tipar tradițional, recomandat, pare-se, și în școli, modelul meu de fișă de lectură se abate de la el și cuprinde, printre altele, și o secțiune de lexic. Referindu-mă la cărțile în limbi străine, întocmesc o astfel de listă de cuvinte pentru fiecare lectură parcursă. Obișnuiesc să subliniez, să lipesc post-it-uri sau să țin aproape o coală pe care notez cuvintele necunoscute, completând ulterior și sensul lor. Le (re)citesc frecvent și obișnuiesc să fac propoziții cu ele sau să mă joc închipuindu-mi în ce context le-aș putea utiliza, asigurându-mă astfel că mi se întipăresc în minte.


4. Ce citim când nu știm să „citim”?
    Una dintre cele mai mari greșeli pe care le face un cititor novice este să se aventureze în lectura unei cărți dificile. A începe să citești într-o limbă străină alegând un roman clasic, de exemplu, va reprezenta mai curând un exercițiu obositor și inutil. Pașii mici creează până și cele mai lungi drumuri. În general, se recomandă literatura contemporană, pentru că limbajul este mai accesibil, cuvintele sunt mai aproape de ceea ce „cunoaștem”. Eu recomand pași și mai mici: poveștile, basmele, poeziile și articole (de presă, de exemplu).  Astfel de texte au un dublu rol: mai întâi, te familiarizează cu limbajul, cu topica, structura frazei și, apoi, te ajută să cunoști (parțial, într-adevăr) elemente de cultură și civilizație, utile în lecturile mai avansate. Ușor, ușor gradul de dificultate al lecturilor crește. Am descoperit de curând la o librărie de carte străină din București o reeditare a romanelor clasice, într-un limbaj accesibil, și cu o serie de exerciții de lectură, într-adevăr utile. Recomand, la început de drum, astfel de cărți ca exercițiu de acomodare cu limba. 

5. Nu renunța!
    Multe cărți am abandonat, multe creioane am rupt și multe coli și-au găsit sfârșitul aruncate la întâmplare din pricina nervilor pricinuiți de neputinței de a înțelege un text. Primele lecturi sunt anevoioase, însă, odată parcurse, apetitul pentru cărțile străine se deschide, iar abordarea se simplifică. Perseverența este cea care convinge reușita să se arate.

    Se cuvinte, poate, să clarific faptul că nu ofer rețete, ci doar sfaturi sădite de propria experiență. Și că ceea ce cântărește cel mai mult este, așa cum am menționat anterior, perseverența. Numai așa limba se va „deschide” în fața voastră







  Între mine și proza scurtă există o distanță, pe care numai Borges a reușit să o remedieze. M-am imaginat, într-o vreme, scriitoare de proză scurtă (mult spus, e drept, însă îmi creasem un obicei din asta), dar iluzia s-a risipit pe cât de repede s-a și născut. Am rămas doar cititoare, însă prea puține și vagi au fost legăturile mele cu specia.
   Mi-am propus să citesc iocan încă de când am aflat de apariția sa. A fost un pariu cu mine, o curiozitate, o nevoie de a descoperi autori români, de a vedea un alt fel de a nuanța idei. Nu regret. A fost o adevărată încântare să observ coeziunea dintre text, fotografii, biografiile scriitorilor (majoritatea tineri). Trăiesc în continuare convingerea că iocan e un pas semnificativ pentru ceea ce am putea traduce prin istoria literaturii noastre, chiar dacă își asumă riscul de a vorbi despre și printr-un gen prea puțin cunoscut și exploatat la noi. Sunt sigură că va fi un ecou în și peste timp și tocmai din această siguranță a venit  dorința  mea de a încerca să vă conving să îi oferiți o șansă. Repezit, pe scurt, nu foarte reușit, în pauza de învățat dintre două examene care îmi bântuie weekendul: 3 motive pentru care trebuie să citiți această noutate editorială.


    1. iocan trasează o nouă direcție în literatura română contemporană, pentru că, fără a propune o temă comună autorilor, îmbrățișează proze scurte care ancorează în cotidian, îl exploatează, se întorc în el. Nimic fantasmagoric, doar aceeași lume, în care cu toții ne regăsim, dar care este privită prin lentile diferite, din unghiuri diferite, prin teme redate neașteptat. Atenția fiecărui scriitor este centrată asupra unui fapt aparent banal, dar care capătă trăsăturile unui microcosmos după ce reușești să pătrunzi esența scrierii. E un permanent joc cu realul, cu experiența, un joc ce pendulează între un ton netru, umor, dramă și care te face să te minunezi de puterea imaginației și a talentului de a da glas unor aspecte aparent tăcute. 

    2. iocan promovează scriitori cu adevărat buni, într-o vreme în care avantajul financiar deschide poarta publicării oricărei pseudo-scrieri (maculatură, cum îmi place să o numesc). Deși există diferențe de valoare între autorii aleși, potențialul și capacitățile lor sunt remarcabile (ajungi să te întrebi unde s-au ascuns până acum). În fapt, acest contrast se datorează, pe de o parte, subiectivismului cititorului și, pe de altă parte, faptului că, având de-a face cu o serie de scriitori, este imposibil să nu simți o oarecare ierarhizare a valorii, în urma lecturii lor. Dar calitatea respiră. Avem, în sfârșit, de-a face cu o literatură meritorie. În plus, revista ne (re)aduce în atenție nume mari, prin inserarea de texte aparținând unor autori precum Faulkner. 

    3. ...pentru că e o provocare cu tine însuți, aventurându-te în lectura solicitantă a literaturii postmoderne și, mai mult, a prozei scurte care, în pofida dimensiunilor reduse, este densă și greu de penetrat. Este un exercițiu de lectură, un exercițiu de interpretare și aprofundare a unor tehnici de scriere, un exercițiu psihologic dacă accepți pactul cu autorul și decodifici trăirile și experiențele expuse.

    Textele din iocan sunt lecturi lejere, în general, dar care te prind într-un vârtej de semnificații pe care le poți rata. Au fost proze pe care le-am citit și recitit și simt și acum că nu mi-au spus nimic. Am rămas cu o oareșce frustrare, pentru că nu știu dacă exigențele mele au fost prea mari sau dacă, într-adevăr, nu am găsit încă o cheie de interpretare potrivită. Asupra lor, cu siguranță, mă voi întoarce. Așa cum mă voi întoarce și asupra prozei preferate, „Părinții”, a tinerei Diana Bădică, un text despre ecoul pe care atitudinea celor mari îl are asupra celor mici, despre lumea stranie a maturității în relație cu înțeleptul univers nebănuit al puerilului. Sau, pe scurt, un text despre relația cu „ei”, despre familie așa cum o trăim, poate fără a recunoaște. 
    Cu speranță că (neinspirata) mea înșiruire de impresii și motive v-a convins, vă anunț că revista se află deja la al treilea număr și poate fi găsită atât în librăriile fizice, cât și în cele online.. Îi doresc să fie cât mai longevivă. Pentru că avem nevoie de o gură de aer proaspăt, de scrieri și scriitori de calitate, într-o literatură națională, parcă, ștearsă și dezorientată azi.


    
    Cu toate că am făcut un legământ cu mine însămi cum că nu voi mai posta pe blog următoarea perioada și mă îmi voi dedica timpul sesiunii (acest „balaur” al facultății, pe care sper să îl îmblânzesc cu succes), iată-mă scriind o nouă recenzie. Ceva tristețe se strecoară printre (g)rânduri, pentru că romanul despre care discutăm azi este ultimul dezbătut în cadrul atelierelor de Tehnică de Lectură, din acest semestru. De altfel, atelierul cel mai drag mie.

    Despre Virginia Woolf și relația „tumultoasă” pe care o împărtășim cred că am mai vorbit pe blog. „Spre far”, „Orlando” și chiar „Valurile” s-au soldat,în cazul meu, cu un eșec de lectură . În pofida poeticității care îi definește stilul (ea însăși considerându-se, de altfel, mai degrabă poetă), plurivocitatea scriitoarei mă doboară de fiecare dată. Cred că nu am ajuns, încă, la acel stadiu al autocontrolului care să îmi ofere răbdarea de a suporta monstruozitatea frumoasă a unor asemenea scrieri. Prin urmare, când am aflat că mă lovesc din nou de Woolf, mi-am derulat un întreg scenariu sumbru în minte: încă o carte pe care o voi începe și, la fel de repede, o voi abandona.
    Iată că mi-am înșelat așteptările și am reușit să duc la capăt lectura cărții „Doamna Dalloway”, un roman pe care l-am îndrăgit, deși menține plurivocitatea, nota de ambiguitate și relatarea „în cascadă”.
     Acțiunea, cu nimic inovatoare, se rezumă la o zi din viața Clarissei Dalloway, în care aceasta pregătește o serată la care sunt invitați oameni din înalta societate a vremii. Dimineața trezește, însă, trecutul, pentru că Peter Walsh, prieten din tinerețe, vine să o viziteze. Același Peter Walsh care, cu ani în urmă, o ceruse în căsătorie, izbindu-se de refuzul ei cutremurător. Același Peter Walsh care își găsește refugiul în iubiri pasagere și care îi mărturisește că este îndrăgostit de o tânără cu doi copii, al cărei divorț trebuie rezolvat...
    Comunicarea dintre cei doi depășește bariera cuvântului. Replicile dialogurilor se succed în planul conștiinței, fiecare având, parcă, acces la gândurile celuilalt. Există o telepatie și, chiar, o predestinare neîmplinită, însă, în firea legăturii lor. Pentru că orgoliul și dorința de apartenență la înalta societate o îndepărtează pe cândva tânăra Clarisse de viața profundă pe care ar fi putut să o trăiască alături de Peter. Drama trecerii timpului amprentează personajul feminin al cărții, care cochetează cu gândul sinuciderii, dar care (re)găsește, în final, entuziasmul șansei de a fi. În paralel, pe aceeași temă a suicidului, se conturează destinul lui Septimus Warren Smith, personaj care trăiește o traumă pricinuită de participarea în război (traumă obișnuită în rândul soldaților din Primul și Al Doilea Război Mondial). Septimus se teme de singurătate, aude voci, (se) urăște, nu poate să simtă, devine actor într-o lume proiectată, la care numai el are acces și care, pentru ceilalți, se traduce prin „nebunie”. Drama sa contrastează cu opulența destinului Clarissei pentru care Septimus devine lecție, salvând-o.
     Deși întinderea temporală este redusă, cartea șochează prin felul în care amplifică impresiile, gândurile, percepțiile personajelor pentru care fiecare detaliu nesemnificativ devine simbol. Fluxul conștiințelor curge lin și fiecare fapt (fie el obiect, individ, eveniment, trăire) este privit prin reflecțiile personajelor. Cititorul vede lumea, judecă, meditează prin ochii personajelor. De aici și impresia de „aglomerație” pe care lectura ți-o oferă. Simți intensitatea acelei zile, pentru că trăiești odată cu personajul, te încarci cu sentimentele, uneori contradictorii, pe care acesta le învie, cunoști suișuri și coborâșuri, suspans, nerăbdare și, când crezi că anticipezi totul, firul narativ ia o altă întorsătură. Timpul ființelor de hârtie se dilată, deci, odată cu cel al cititorului, concretețea temporală devenind doar un cadru, umplut, însă, de „n” amintiri, cugetări, crize existențiale. 

    Cuvântul „timp” își despică păstaia; își revărsă asupra lui belșugul; și de pe buzele lui se desprinseră, fără voia lui, ca niște cochilii, ca niște așchii de rindea, cuvinte dure, albe, nepieritoar, care zburau să se fixeze într-o odă închinată Timpului(...).”

     Micro-romanul Virginiei Woolf este dovada talentului scriitoarei de a mânui timpul, într-o manieră care să amprenteze conștiința personajelor, transformând lectura într-un joc sau labirint psihologic. Poeticitatea despre care vorbeam anterior se regăsește și aici. Ritmul frazei este ritmul pulsului, ritmul trăirii, al timpului subiectiv care crește și se prăbușește alternativ, ornamentat de metafore, anticlimax și comparații rafinate. O lectură solicitantă, dar care te lasă, în final, cu satisfacția împlinirii provocării...și cu o posibilă retragere introspectivă, care te îndeamnă să meditezi asupra vieții, morții, valorilor primordiale, dar mai ales asupra lui „acum”.
     


     Ianuarie înzăpezit, cursuri suspendate, Internet care mai mult mă trădează decât îmi ține partea, ciocolată caldă și lopeți care lovesc brutal gheața de pe scările căminului. Rețeta perfectă pentru a-mi trezi pofta de a scrie o recenzie (după o perioadă, e drept, destul de lungă, de absență).
    Dacă în ultimele postări ne-am „crăciunit” cu totul, e vremea să ne întoarcem la lucruri serioase, căci singura urmă de sărbătoare pe care o mai avem e blocată și ea, pe undeva, din cauza nămeților. 
    Cum facultatea și-a reintrat în drepturi, lecturile mele se învârt din nou în jurul literaturii vechi. Dar printre cronici, letopisețe și istorii s-a strecurat și ceea ce numeam în liceu „lectură de plăcere”: mai exact, una dintre cărțile cumpărate de la Gaudeamus (deja îmi e dor!), pe care am citit-o „în reprize” și lacrimi. 




    „Patria mea era un sâmbure de măr” nu mi-a fost recomandată și nici chiar numele scriitoarei nu m-a convins să o cumpăr, tangențele mele cu opera Hertei Müller fiind vagi. Un impuls nejustificat și am „înșfăcat” cartea de pe rafturile standului Humanitas, răsfoind-o încă de pe drumul spre casă. Singura predestinare în care cred la nivelul legăturilor este cea dintre cărți și oameni. Se confirmă și de această dată că „mi-a fost dat” să citesc aceste confesiuni, să mă schimb, să văd altfel, cu și prin ele.
    Apărută în 2014, tradusă la noi doi ani mai târziu, cartea cuprinde interviurile inițiate de jurnalista austriacă Angelika Klammer și scriitoare. De la tabloul copilăriei la sat, la imaginea artistului încercat de greutatea propriilor idei, „Patria mea era un sâmbure de măr” reia viața Hertei Müller cu tot tragismul și zbuciumul ei. Povești ale copilului de odinioară, întâmplări din parcursul „scriitoricesc”,explicații despre credințe și idei exprimate în operele sale, toate își găsesc locul în interviurile amintite. Dar, pentru mine, de departe cele mai impresionante confesiuni au fost cele cu privire la Securitate. În fapt,titlul însuși reia un vers pe care scriitoarea obișnuia să îl repete înainte de interogatoriile de la Securitate pentru a se încuraja:

Patria mea era un sâmbure de măr,/ căutându-mi drumul între seceră și stea.

     Fabrica în care lucrează se transformă într-o perpetuă cursă; există chiar locuri ascunse, special amenajate pentru cei aflați sub controlul Securității. Apropierea dintre tânăra Herta Müller și ceea ce am putea numi elita vremii o aduce în ochii organelor de control. Până și locuința devine un loc nesigur, împânzit de microfoane și de semne nefaste din partea oamenilor trimiși pentru a propaga teama (o secvență în nota ororii este cea în care găsește în buzunarul paltonului un deget). Deși „vinovați” doar pentru opoziția față de mentalitatea injustă a regimului, cei interogați ajung să se teamă de propriile mărturisiri, astfel că se întâlnesc periodic pentru a-și repeta unii altora răspunsurile date la întrebările Securității. Trăiesc în permanență cu groaza dispariției bruște. Unii mor nejustificat, alții se sinucid pentru a se elibera. Siguranța zilei de mâine este aruncată în aer. Oamenii ajung să se teamă unii de alții, la gândul posibilității de a fi informatori. Scriitoarea ajunge chiar să își piardă biroul, dar continuă traducerile pe scările fabricii. Nu renunță la deja sumbrul loc de muncă, pentru că nu vrea să le ofere satisfacție. Pentru că speră, crede și își urmează șansa. Demnitatea, curajul și puterea sunt de o forță inimaginabilă. Și, totuși, pe fundalul negru al unei societăți absurde, geniul creator se înalță. Și cea care cândva scria pe scările unei fabrici josnice, ajunge pe frontispiciul „Arcului de Triumf” al literaturii universale.
    
    Am ajuns să scriu de singurătate, a fost cea de-a doua mare singurătate. Prima fusese singurătatea sătească din vremea când încă nu cunoșteam cuvântul „singur”, fiindcă lipsea din dialectul satului. pag 53

    „Patria mea era un sâmbure de măr” trece de granițele interviului, pentru că, în contrast cu întrebările jurnalistice, poate reci, poate obiective, răspunsurile scriitoarei mângâie o durere care se simte încă. O lectură facilă ca structură, frază, limbaj, dar solicitantă afectiv. Sensibilul, transfigurarea artistică relevă scriitorul din spatele omului. Fiecare amintire, fiecare episod, oricât de dureros, pare atât de actual. Simți că simți odată cu ea. Am plâns în mine și în afară pentru că nicio întâmplare aici relatată nu e ficțiune. Am plâns pentru fiecare sinucigaș, pentru fiecare plâns al celor urmăriți, poate chiar și pentru sufletele celor care credeau într-un regim ce le-a adus, într-un fel sau altul, sfârșitul. Și pentru multe altele care nu pot fi cuprinse, oricât mi-aș dori, într-o recenzie.
    În final, am plâns de fericire pentru un destin împlinit. Și cred cu tărie, oricât de crud ar suna, că suferința, groaza, nefastul au contribuit la ceea ce Herta Müller este azi. Un simbol pentru literatura de pretutindeni, dar, mai presus de asta, un model, dat fiind că a avut puterea de a transforma grotescul în artă sensibilă. Pentru asta nu putem decât să îi mulțumim, citind-o, recitind-o, simțind alături de ea.