În epoca unui soi de digitalizare a sentimentelor, în care SMS-urile și platformele de socializare țin loc declarațiilor în cerneală, David H. Lowenherz are curajul de a invita, prin antologia sa, la (re)descoperirea autenticului, prin lectura a „50 dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”. Un titlu lung, pe măsura amplorii erosului care se lasă dezvăluit în carte.
M-a fascinat întotdeauna ideea de a pătrunde în intimitatea omului din spatele cărții, dintr-o curiozitate de a ma apropia de el și, mai ales, de rădăcinile acțiunilor sale; ipostaza de îndrăgostit arată, dacă nu cea mai frumoasă, cu siguranță cea mai sinceră latură a ființei. Cele 50 de scrisori strânse de Lowenherz sunt cu atât mai impresionante și emoționante cu cât coordonatorul mărturisește că nu a intervenit în niciun fel asupra textului, tocmai pentru ca a urmărit să conserve autencitatea trăirilor celui care le semnează. Dovadă stau inserțiile de poze cu manuscrisele din care au fost preluate scrisorile.
De la Mozart și Balzac, până la mai apropiații Simone de Beauvoir sau Ernest Hemingway, antologia reunește scrisori de dragoste ale unor personalități diverse, multe dintre ele chiar contrastante, dar care găsesc un punct de tangență în felul în care își „livrează” iubirea. Tipologiile diferite impun, de la sine, stiluri diferite de a construi scrisoarea, drept care antologia propusă prezintă o clasificare, sub titluri, precum „Dragoste tandră”, „Nebun după tine” sau „Despărțiri dureroase”. Fie că este vorba despre scrisori de despărțire, de împăcare, de rememorare a clipelor apuse sau doar de menținere a pasiunii, fiecare scrisoare poartă amprenta dorului și demontează mitul omului de geniu, idealizat, în favoarea unui uman înduioșător. De pildă, ne închipuiam, poate, că pentru Beethoven totul echivala cu muzica, dar iată ce mărturisește într-o scrisoare adresată „Eternei iubite”: „Îngerul meu, tu ești totul pentru mine, ești sinele meu.” Iar dacă Alfred de Musset pare a mânui atât de dibaci romantismul, îndoielile sale ni-l arată într-o ipostază vulnerabilă:
„Draga mea George, Am să-ți spun ceva stupid și ridicol (...) Sunt îndrăgostit de tine.”
O lectură ușoară, lejeră, cartea merită citită nu numai pentru că propune și presupune o evadare din actual și o cunoaștere a unui altfel de mod de a exterioriza sentimentele (din nefericire, nepracticat azi), ci și pentru că reprezintă un frumos joc psihologic, de pătrundere în viața sentimentală a celor al căror nume ne stau pe buze ori de câte ori vine vorba despre artă (fie ea literară, plastică sau...politică). Fiecare scrisoare te apropie de expeditor și nu puține sunt cazurile în care îți permite să înțelegi sau să privești din alt unghi destinul său. Interesant de urmărit și comparat este evoluția comunicării dintre el și ea, de la subiectele de discuție (multe dintre ele tabu pentru acele vremuri, într-o permanentă pendulare între rațiune și simțire), la formulele de adresare ( cine și l-ar fi închipuit pe Hemingway adresându-se cu „ștrengărița mea iubită”? ) și la sensibilitatea în sine a mesajului, erosul părând exagerat: „Incredibil cât de vitală mi-ai devenit”, îi spunea Vita Sackville-West Virginiei Woolf. În fapt, este vorba doar despre alte epoci și alte concepții asupra dragostei, care pot fi astăzi acuzate că sună patetic și siropos. Ne-am pierdut, oare, încrederea? Am devenit mai reci?
Antologia lui David H. Lowenherz este o inspirată inițiativă de a reconcilia relația noastră cu trecutul și umanul din spatele celor pe care tindem să îi idealizăm, dar și un apreciabil gest de a scoate din uitare dovezi ale unor iubiri incontestabile. O carte care merită citită de toți cei care iubesc... să iubească.