În epoca unui soi de digitalizare a sentimentelor, în care SMS-urile și platformele de socializare țin loc declarațiilor în cerneală, David H. Lowenherz are curajul de a invita, prin antologia sa, la (re)descoperirea autenticului, prin lectura a „50 dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile”. Un titlu lung, pe măsura amplorii erosului care se lasă dezvăluit în carte.

    M-a fascinat întotdeauna ideea de a pătrunde în intimitatea omului din spatele cărții, dintr-o curiozitate de a ma apropia de el și, mai ales, de rădăcinile acțiunilor sale; ipostaza de îndrăgostit arată, dacă nu cea mai frumoasă, cu siguranță cea mai sinceră latură a ființei. Cele 50 de scrisori strânse de Lowenherz sunt cu atât mai impresionante și emoționante cu cât coordonatorul mărturisește că nu a intervenit în niciun fel asupra textului, tocmai pentru ca a urmărit să conserve autencitatea trăirilor celui care le semnează. Dovadă stau inserțiile de poze cu manuscrisele din care au fost preluate scrisorile.

    De la Mozart și Balzac, până la mai apropiații Simone de Beauvoir sau Ernest Hemingway, antologia reunește scrisori de dragoste ale unor personalități diverse, multe dintre ele chiar contrastante, dar care găsesc un punct de tangență în felul în care își „livrează” iubirea. Tipologiile diferite impun, de la sine, stiluri diferite de a construi scrisoarea, drept care antologia propusă prezintă o clasificare, sub titluri, precum „Dragoste tandră”, „Nebun după tine” sau „Despărțiri dureroase”.  Fie că este vorba despre scrisori de despărțire, de împăcare, de rememorare a clipelor apuse sau doar de menținere a pasiunii, fiecare scrisoare poartă amprenta dorului și demontează mitul omului de geniu, idealizat, în favoarea unui uman înduioșător. De pildă, ne închipuiam, poate, că pentru Beethoven totul echivala cu muzica, dar iată ce mărturisește într-o scrisoare adresată „Eternei iubite”: „Îngerul meu, tu ești totul pentru mine, ești sinele meu.” Iar dacă Alfred de Musset pare a mânui atât de dibaci romantismul, îndoielile sale ni-l arată într-o ipostază vulnerabilă:

      „Draga mea George, Am să-ți spun ceva stupid și ridicol (...) Sunt îndrăgostit de tine.”  

     O lectură ușoară, lejeră, cartea merită citită nu numai pentru că propune și presupune o evadare din actual și o cunoaștere a unui altfel de mod de a exterioriza sentimentele (din nefericire, nepracticat azi), ci și pentru că reprezintă un frumos joc psihologic, de pătrundere în viața sentimentală a celor al căror nume ne stau pe buze ori de câte ori vine vorba despre artă (fie ea literară, plastică sau...politică). Fiecare scrisoare te apropie de expeditor și nu puține sunt cazurile în care îți permite să înțelegi sau să privești din alt unghi destinul său. Interesant  de urmărit și comparat  este evoluția comunicării dintre el și ea, de la subiectele de discuție (multe dintre ele tabu pentru acele vremuri, într-o permanentă pendulare între rațiune și simțire), la formulele de adresare ( cine și l-ar fi închipuit pe Hemingway adresându-se cu „ștrengărița mea iubită”? ) și la sensibilitatea în sine a mesajului, erosul părând exagerat: „Incredibil cât de vitală mi-ai devenit”, îi spunea Vita Sackville-West Virginiei Woolf. În fapt, este vorba doar despre alte epoci și alte concepții asupra dragostei, care pot fi astăzi acuzate că sună patetic și siropos. Ne-am pierdut, oare, încrederea? Am devenit mai reci?

         Antologia lui David H. Lowenherz este o inspirată inițiativă de a reconcilia relația noastră cu trecutul și umanul din spatele celor pe care tindem să îi idealizăm, dar și un apreciabil gest de a scoate din uitare dovezi ale unor iubiri incontestabile. O carte care merită citită de toți cei care iubesc... să iubească. 

    Cu toate că am făcut un legământ cu mine însămi cum că nu voi mai posta pe blog următoarea perioada și mă îmi voi dedica timpul sesiunii (acest „balaur” al facultății, pe care sper să îl îmblânzesc cu succes), iată-mă scriind o nouă recenzie. Ceva tristețe se strecoară printre (g)rânduri, pentru că romanul despre care discutăm azi este ultimul dezbătut în cadrul atelierelor de Tehnică de Lectură, din acest semestru. De altfel, atelierul cel mai drag mie.

    Despre Virginia Woolf și relația „tumultoasă” pe care o împărtășim cred că am mai vorbit pe blog. „Spre far”, „Orlando” și chiar „Valurile” s-au soldat,în cazul meu, cu un eșec de lectură . În pofida poeticității care îi definește stilul (ea însăși considerându-se, de altfel, mai degrabă poetă), plurivocitatea scriitoarei mă doboară de fiecare dată. Cred că nu am ajuns, încă, la acel stadiu al autocontrolului care să îmi ofere răbdarea de a suporta monstruozitatea frumoasă a unor asemenea scrieri. Prin urmare, când am aflat că mă lovesc din nou de Woolf, mi-am derulat un întreg scenariu sumbru în minte: încă o carte pe care o voi începe și, la fel de repede, o voi abandona.

    Iată că mi-am înșelat așteptările și am reușit să duc la capăt lectura cărții „Doamna Dalloway”, un roman pe care l-am îndrăgit, deși menține plurivocitatea, nota de ambiguitate și relatarea „în cascadă”.

     Acțiunea, cu nimic inovatoare, se rezumă la o zi din viața Clarissei Dalloway, în care aceasta pregătește o serată la care sunt invitați oameni din înalta societate a vremii. Dimineața trezește, însă, trecutul, pentru că Peter Walsh, prieten din tinerețe, vine să o viziteze. Același Peter Walsh care, cu ani în urmă, o ceruse în căsătorie, izbindu-se de refuzul ei cutremurător. Același Peter Walsh care își găsește refugiul în iubiri pasagere și care îi mărturisește că este îndrăgostit de o tânără cu doi copii, al cărei divorț trebuie rezolvat...
    Comunicarea dintre cei doi depășește bariera cuvântului. Replicile dialogurilor se succed în planul conștiinței, fiecare având, parcă, acces la gândurile celuilalt. Există o telepatie și, chiar, o predestinare neîmplinită, însă, în firea legăturii lor. Pentru că orgoliul și dorința de apartenență la înalta societate o îndepărtează pe cândva tânăra Clarisse de viața profundă pe care ar fi putut să o trăiască alături de Peter. Drama trecerii timpului amprentează personajul feminin al cărții, care cochetează cu gândul sinuciderii, dar care (re)găsește, în final, entuziasmul șansei de a fi. În paralel, pe aceeași temă a suicidului, se conturează destinul lui Septimus Warren Smith, personaj care trăiește o traumă pricinuită de participarea în război (traumă obișnuită în rândul soldaților din Primul și Al Doilea Război Mondial). Septimus se teme de singurătate, aude voci, (se) urăște, nu poate să simtă, devine actor într-o lume proiectată, la care numai el are acces și care, pentru ceilalți, se traduce prin „nebunie”. Drama sa contrastează cu opulența destinului Clarissei pentru care Septimus devine lecție, salvând-o.

     Deși întinderea temporală este redusă, cartea șochează prin felul în care amplifică impresiile, gândurile, percepțiile personajelor pentru care fiecare detaliu nesemnificativ devine simbol. Fluxul conștiințelor curge lin și fiecare fapt (fie el obiect, individ, eveniment, trăire) este privit prin reflecțiile personajelor. Cititorul vede lumea, judecă, meditează prin ochii personajelor. De aici și impresia de „aglomerație” pe care lectura ți-o oferă. Simți intensitatea acelei zile, pentru că trăiești odată cu personajul, te încarci cu sentimentele, uneori contradictorii, pe care acesta le învie, cunoști suișuri și coborâșuri, suspans, nerăbdare și, când crezi că anticipezi totul, firul narativ ia o altă întorsătură. Timpul ființelor de hârtie se dilată, deci, odată cu cel al cititorului, concretețea temporală devenind doar un cadru, umplut, însă, de „n” amintiri, cugetări, crize existențiale. 

    Cuvântul „timp” își despică păstaia; își revărsă asupra lui belșugul; și de pe buzele lui se desprinseră, fără voia lui, ca niște cochilii, ca niște așchii de rindea, cuvinte dure, albe, nepieritoar, care zburau să se fixeze într-o odă închinată Timpului(...).”

     Micro-romanul Virginiei Woolf este dovada talentului scriitoarei de a mânui timpul, într-o manieră care să amprenteze conștiința personajelor, transformând lectura într-un joc sau labirint psihologic. Poeticitatea despre care vorbeam anterior se regăsește și aici. Ritmul frazei este ritmul pulsului, ritmul trăirii, al timpului subiectiv care crește și se prăbușește alternativ, ornamentat de metafore, anticlimax și comparații rafinate. O lectură solicitantă, dar care te lasă, în final, cu satisfacția împlinirii provocării...și cu o posibilă retragere introspectivă, care te îndeamnă să meditezi asupra vieții, morții, valorilor primordiale, dar mai ales asupra lui „acum”.
     

     Ianuarie înzăpezit, cursuri suspendate, Internet care mai mult mă trădează decât îmi ține partea, ciocolată caldă și lopeți care lovesc brutal gheața de pe scările căminului. Rețeta perfectă pentru a-mi trezi pofta de a scrie o recenzie (după o perioadă, e drept, destul de lungă, de absență).

    Dacă în ultimele postări ne-am „crăciunit” cu totul, e vremea să ne întoarcem la lucruri serioase, căci singura urmă de sărbătoare pe care o mai avem e blocată și ea, pe undeva, din cauza nămeților. 

    Cum facultatea și-a reintrat în drepturi, lecturile mele se învârt din nou în jurul literaturii vechi. Dar printre cronici, letopisețe și istorii s-a strecurat și ceea ce numeam în liceu „lectură de plăcere”: mai exact, una dintre cărțile cumpărate de la Gaudeamus (deja îmi e dor!), pe care am citit-o „în reprize” și lacrimi. 

    „Patria mea era un sâmbure de măr” nu mi-a fost recomandată și nici chiar numele scriitoarei nu m-a convins să o cumpăr, tangențele mele cu opera Hertei Müller fiind vagi. Un impuls nejustificat și am „înșfăcat” cartea de pe rafturile standului Humanitas, răsfoind-o încă de pe drumul spre casă. Singura predestinare în care cred la nivelul legăturilor este cea dintre cărți și oameni. Se confirmă și de această dată că „mi-a fost dat” să citesc aceste confesiuni, să mă schimb, să văd altfel, cu și prin ele.

    Apărută în 2014, tradusă la noi doi ani mai târziu, cartea cuprinde interviurile inițiate de jurnalista austriacă Angelika Klammer și scriitoare. De la tabloul copilăriei la sat, la imaginea artistului încercat de greutatea propriilor idei, „Patria mea era un sâmbure de măr” reia viața Hertei Müller cu tot tragismul și zbuciumul ei. Povești ale copilului de odinioară, întâmplări din parcursul „scriitoricesc”,explicații despre credințe și idei exprimate în operele sale, toate își găsesc locul în interviurile amintite. Dar, pentru mine, de departe cele mai impresionante confesiuni au fost cele cu privire la Securitate. În fapt,titlul însuși reia un vers pe care scriitoarea obișnuia să îl repete înainte de interogatoriile de la Securitate pentru a se încuraja:

Patria mea era un sâmbure de măr,/ căutându-mi drumul între seceră și stea.

     Fabrica în care lucrează se transformă într-o perpetuă cursă; există chiar locuri ascunse, special amenajate pentru cei aflați sub controlul Securității. Apropierea dintre tânăra Herta Müller și ceea ce am putea numi elita vremii o aduce în ochii organelor de control. Până și locuința devine un loc nesigur, împânzit de microfoane și de semne nefaste din partea oamenilor trimiși pentru a propaga teama (o secvență în nota ororii este cea în care găsește în buzunarul paltonului un deget). Deși „vinovați” doar pentru opoziția față de mentalitatea injustă a regimului, cei interogați ajung să se teamă de propriile mărturisiri, astfel că se întâlnesc periodic pentru a-și repeta unii altora răspunsurile date la întrebările Securității. Trăiesc în permanență cu groaza dispariției bruște. Unii mor nejustificat, alții se sinucid pentru a se elibera. Siguranța zilei de mâine este aruncată în aer. Oamenii ajung să se teamă unii de alții, la gândul posibilității de a fi informatori. Scriitoarea ajunge chiar să își piardă biroul, dar continuă traducerile pe scările fabricii. Nu renunță la deja sumbrul loc de muncă, pentru că nu vrea să le ofere satisfacție. Pentru că speră, crede și își urmează șansa. Demnitatea, curajul și puterea sunt de o forță inimaginabilă. Și, totuși, pe fundalul negru al unei societăți absurde, geniul creator se înalță. Și cea care cândva scria pe scările unei fabrici josnice, ajunge pe frontispiciul „Arcului de Triumf” al literaturii universale.

    

    Am ajuns să scriu de singurătate, a fost cea de-a doua mare singurătate. Prima fusese singurătatea sătească din vremea când încă nu cunoșteam cuvântul „singur”, fiindcă lipsea din dialectul satului. pag 53

    „Patria mea era un sâmbure de măr” trece de granițele interviului, pentru că, în contrast cu întrebările jurnalistice, poate reci, poate obiective, răspunsurile scriitoarei mângâie o durere care se simte încă. O lectură facilă ca structură, frază, limbaj, dar solicitantă afectiv. Sensibilul, transfigurarea artistică relevă scriitorul din spatele omului. Fiecare amintire, fiecare episod, oricât de dureros, pare atât de actual. Simți că simți odată cu ea. Am plâns în mine și în afară pentru că nicio întâmplare aici relatată nu e ficțiune. Am plâns pentru fiecare sinucigaș, pentru fiecare plâns al celor urmăriți, poate chiar și pentru sufletele celor care credeau într-un regim ce le-a adus, într-un fel sau altul, sfârșitul. Și pentru multe altele care nu pot fi cuprinse, oricât mi-aș dori, într-o recenzie.

    În final, am plâns de fericire pentru un destin împlinit. Și cred cu tărie, oricât de crud ar suna, că suferința, groaza, nefastul au contribuit la ceea ce Herta Müller este azi. Un simbol pentru literatura de pretutindeni, dar, mai presus de asta, un model, dat fiind că a avut puterea de a transforma grotescul în artă sensibilă. Pentru asta nu putem decât să îi mulțumim, citind-o, recitind-o, simțind alături de ea.

     În ce privește lectura, copilăria mea a fost aparte. Cu toată strădania tatălui meu (cândva, un cititor împătimit, căruia timpul i-a răpit această plăcere), nu am fost atrasă de cărți specifice vârstei mele. Romanele de aventură sau, în fine, lecturile recomandate unui neofit nu m-au atras niciodată. Prin urmare, l-am descoperit pe  „Robinson Crusoe” mult, mult mai târziu și l-am înțeles abia luna trecută. Acestei revelații îi rezerv, totuși, o postare specială.

     De ce mi-am început astfel recenzia? Pentru că J.Coetzee își croiește opera pe fundamentul scrierii lui Defoe. Nu știu de unde această fascinație pentru mitul Crusoe (Cruso, în carte) în literatura recentă (mă gândesc la „Vineri sau viața sălbatică” al lui M. Tournier), însă modul în care acești autori îl duc mai departe sau îl reinterpretează mă fascinează.

    Revenind asupra firului epic, personajul central (și narator) al operei este Susan Barton care, în urma unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie, unde îi întâlnește pe Robinson și Vineri. Viața de pe insulă este comodă și monotonă. Exponent al civilizației, Robinson își asigură condițiile necesare în acel topos ostil, dar dorința de a se întoarce nu îl macină. În pofida unei evidente diferențe de viziuni asupra vieții, între Susan și bărbat se naște pasiunea. O pasiune care se va curma odată salvați, pentru că Robinson nu supraviețuiește voiajului către Europa. Stabilindu-se, alături de Vineri, în Anglia, personajul feminin caută să îi redea libertatea slujitorului față de care nutrește compasiune. Sub o falsă identitate (pretinzând că este soția lui Crusoe), ea va lua legatura cu Foe (Daniel Defoe) pentru a-i împărtăși experiența lui Robinson. Încercarea de a vinde povestea ascunde, în fapt, intenția de a-l trimite pe Vineri acasă, în Africa, eliberându-l. O nouă poveste de iubire, noi intrigi și obstacole se cos pe marginea eforturilor sale.

    -Dacă ar fi ca Providența să aibă grijă de noi toți, a spus Cruso, cine ar mai rămâne să culeagă bumbacul și să taie trestia de zahăr? Pentru ca treburile lumii să prospere, Providența trebuie uneori să stea trează și uneori să doarmă, așa cum fac creaturile de speță mai joasă. pag.26

    Ideea lui Coetzee mi s-a părut, încă de la început, fenomenală, pentru că reușește să ducă mai departe destinul unui personaj clasic și, în același timp, să pătrundă în geneza operei de la care pleacă. Prezentând o altă latură a lui Cruso (conturată prin prisma nevoii acestuia de Susan, dar și a înțelepciunii pe care o demonstrează prin conversațiile cu ea, dovada puterii habitatului de a influența concepțiile), autorul nu se sfiește să îl ilustreze pe Defoe-omul.  Îl apropie de cititor prin frământările pricinuite de actul creației, reliefându-i greutatea nașterii unei capodopere, dar și prin slăbiciunile și defectele sale. 

    Te rog să ții minte că nu orice om poartă semnul naufragiatului și se simte așa în sufletul său. pag.38

    Pe parcursul lecturii am avut senzația că mă aflu într-o barcă, apa devenind tumultoasă cu fiecare schimbare de situație, cu fiecare moment-limită, conflict sau frământare a personajelor, de altfel, bine conturate. Susan este modelul femeii independente, hotărâte, singurul moment de slăbiciune fiind acela când este pusă față în față cu trecutul. În schimb, Vineri ilustrează durerea mută, dar acută. Supunerea și primitivismul său înduioșează. Este vulnerabil și incapabil de a trăi în civilizație (fapt creionat cu finețe de către scriitor), dar, în mod paradoxal, nici întoarcerea acasă nu este, pentru el, o soluție. Viața sa pare a se fi sfârșit odată cu Robinson. Vineri este, fără să își dea seama, în căutarea unui nou sens, dar nici el și nici Susan nu au puterea de a-l descoperi. Deznodământul, într-o notă de tragism, completează drama fiecărei ființe de hârtie.

    J.M. Coetzee își merită, cu siguranță, Premiul Nobel. Pentru ineditul ideii, pentru stil și mesaj, pentru atenția prin care creionează trăirile personajelor, reinterpretând și purtând spre un final (deschis la Defoe) povestea lui Robinson. „Foe” este o lectură extraordinară care capătă cu atât mai mult greutate în ochii unui cititor care a făcut cunoștință deja cu Crusoe. Printr-o forță copleșitoare, cartea (re)aduce în atenția omului modern simbioza artă-viață, amintindu-i, în final, că:

 Există mai multe feluri, nu numai unul, de a trăi etern. pag.136

    Anul nu se grăbește să se sfârșească, teancul de cărți necitite a devenit, între timp, munte și, cu toate acestea, simt că am găsit cartea preferată dintre toate cele parcurse în 2016. Trăiește în mine senzația că nicio altă lectură nu îi va fura locul, dar, indiferent de schimbările care s-ar putea ivi, „Naufragii” va rămâne o carte de suflet.

    Într-una dintre primele postări de pe blog, mărturiseam că între mine și literatura japoneză există o barieră de care îmi era parcă imposibil să trec. Nu mi-aș fi închipuit atunci că una dintre cele mai bune opere citite de mine și-ar găsi originea în cultura asiatică. Prezentul contrazice vechile prejudecăți, pentru că Akira Yoshimura m-a apropiat de literatura sa, îndemnându-mă astfel să îi cataloghez romanul drept capodoperă. O capodoperă care, bineînțeles, a ajuns în  biblioteca mea din întâmplare, fără vreo recomandare sau recenzie. Mă consider, deci, norocoasă, pentru că intuiția nu m-a înșelat când am adoptat-o de pe rafturile librăriei.

    Pe fundamentul unei legende nipone, romanul lui Yoshimura prezintă povestea unei comunități izolate, care se hrănește cu speranțe, în sensul în care întreprinde ritualuri menite a atrage producerea unui o-fune-sama. Dacă pentru locuitorii acestui pâlc de lume uitat fenomenul ar aduce bunăstare, în fapt el este o tragedie, pentru că reprezintă scufundarea unui vas, naufragiul. În centrul poveștii se află Isaku, un copil de nouă ani, care, în absența tatălui, devine stălpul familiei, ocupându-se de cele mai dificile sarcini din dorința de a îndeplini cererea părintelui: aceea de a nu-și pierde niciunul dintre copii.

    Cuvintele tatălui- spuse pe un ton sever la plecare: „Să nu lăsați copiii să moară de foame”-apăsau ca o povară sufletul lui Isaku. pag. 43

     Sărăcia nu poate fi alungată, din pricina lipsei de experiență a băiatului, fapt care va atrage moartea unuia dintre frați. Model prin perseverență și ambiție, copilul va continua să învețe tainele pescuitului (de unde, în timpul lecturii, impresia că am de a face cu personajul lui Hemingway, Manolin, din „Bătrânul și marea”), și se va implica în ceremoniile comunității, ajutând la chemarea lui o-fune-sama. Pentru două ori în același an, naufragiul va avea loc, însă prosperitatea și entuziasmul se vor dovedi trecătoare, pentru că în spatele norocului se ascunde blestemul. 

     Abundând în emoție și suspans, romanul lui Yoshimura îi relevă cititorului latura primitivă, aproape animalică, a naturii umane. Instinctul de supraviețuire ia aici forma disperării. Oamenii ajung să ucidă, să se roage pentru moartea altora, în schimbul unui trai modest, dar sigur. Rămășițele umanității respiră, în pofida contextului. Există o iubire platonică (pe care mi-aș fi dorit ca autorul să o dezvolte mai mult) și, mai presus de ea, există glasul sângelui întruchipat deopotrivă de bunătatea și înțelepciunea unei mame care se sacrifică pentru copiii ei și de un tânăr care luptă pentru a îndeplini dorința tatălui. Un copil fără copilărie învață timpuriu ce înseamna durerea, moartea, efortul de a rămâne în viață.  

    -Orice lucru se termină la un moment dat. Cine nu este cumpătat, o să ajungă cu siguranță să plângă mai târziu (...). pag. 103

     Ierarhia pe care autorul o sugerează (binele societății-binele aproapelui-binele personal) se încheagă în destinul acestui personaj care găsește puterea de a triumfa în fața morții. Când ți se sfâșâie sufletul, conștientizând drama singurătății și tragismul care îmbracă destinul lui Isaku, speranța se ivește, în ultimele file. „Neașteptat”: iată cuvântul care descrie cel mai bine deznodământul acestei capodopere.

         „Naufragii” m-a lăsat plângând. S-a sfârșit luminos, prin speranță și, totuși, nu a putut atenua sentimentele de milă și compasiunea inspirate de tragedie. Cruzimea, egoismul naturii umane, sugrumarea valorilor în favoarea satisfacerii unor nevoi imediate...fac parte dintr-o lume pe care o renegăm, dar care a existat și continuă să existe.  Sub o formă sau alta mii de Isaku  așteaptă o-fune-sama. Undeva, departe de binele nostru.

     

    

 

     M-am întors de curând de la Olimpiada Internațională de Lectură, dar nu singură, ci cu un maldăr de cărți culese de prin Cărturești, care să îmi amintească de această ultimă, dar însemnată experiență din viața de elev. Lista de sute de lecturi plănuite a rămas acasă. În memorie, însă, au persistat doar câteva titluri pe care le râvneam de ceva timp, printre care și „Dragă profesore Einstein” care își găsește acum loc în biblioteca mea. 

     Cartea reunește o serie de scrisori trimise de copii din întreaga lume omului de știință, care le devine mentor în încercarea de a găsi răspuns unor întrebări ivite din curiozitatea și candoarea vârstei. În timp ce unii se arată pasionați de științele exacte, căutând să își explice fenomene și probleme dezvoltate chiar de Einstein, alții, văzându-l drept un deținător al adevărului absolut, îl provoacă la discuții filosofice sau religioase. Ce au în comun? Admirația față de geniul ale cărui răspunsuri sunt, pentru ei, neprețuite, dar și inocența pe care scrisul lor o emană. Intrând în jocul acestora (în care pare a-și găsi refugiu în momentele de cumpănă), Einstein se adaptează vârstei fiecăruia, dezvoltând „pilde” și teoreme complicate printr-un limbaj accesibil. Dincolo de emoția și nerăbdarea din spatele fiecărei scrisori, frapantă este popularitatea de care se bucură omul de valoare (în contrast cu societatea zilelor noastre). Cu certitudine, Einstein era un model, iubit deopotrivă de părinți și tineri și, în pofida impedimentelor pe care le-a întâmpinat și care i-au afectat cercetarea, a reușit să ajungă la sufletele lor, motivându-i. 
     În afară de scrisori, cartea conține o galerie de fotografii și repere biografice, făcând posibilă apropierea cititorului de  evenimentele marcante din viața fizicianului. Date din activitatea profesională se îmbină cu elemente din cotidian, din pagini de familie impresionante, dintre care cele mai pregnante sunt cele care vorbesc despre relația cu copiii săi. Tatăl se implică în educația fiilor, îndrumându-i spre artă și sfătuindu-i să-și urmeze menirea. Cititorii descoperă latura umană a teoreticianului, având șansa de a înțelege și de a se inspira din parcursul său existențial. Perseverența și ambiția l-au purtat pe culmile succesului, dovadă că, deși respins de la o școală de prestigiu din cauza lacunelor în ce privește cultura generală, tânărul Einstein nu a renunțat la visul său, devenind astăzi un reper (fiind, de altfel, chiar unul dintre cei care au definit „cultura generală”). Interesanta în acest sens este și concepția sa asupra sistemului de educație:

    Examenul este criticat din două motive: în primul rând deoarece e inutil pentru elev și în al doilea rând fiindcă e dăunător.(...) Cum profesorii se concentrează mai puțin asupra transmiterii de cunoștințe și mai mult asupra dorinței de a impresiona lumea din afară cu rezultatele strălucite ale elevilor lor, ei ajung să se bazeze tot mai mult pe băgatul în cap cu forța, și nu pe învățarea de dragul învățării. Einstein își încheie articolul cu îndemnul: „Din aceste motive, afară cu examenul de absolvire!”

    Am găsit emoționant mesajul din „Cuvânt înainte” semnat de nepoata sa, Evelyn Einstein, cea care a avut un contact firav cu fizicianul, dar a cărei dezvoltare, se pare, a fost amprentată de numele  și reputația bunicului:

    Mi se părea că lumea avea așteptări mai mari de la mine doar pentru că eram „o Einstein”. De pildă, chiar dacă la școală nu eram lăudată în mod special când luam note bune, copiii tot credeau că sunt favorita profesorilor. Mi-era permanent teamă să nu spună cineva că nu sunt la înălțimea numelui meu. pag.7

     Și, la fel de emoționante, rândurile câtorva suflete curioase (a căror identitate mi-ar plăcea să o cunosc pentru a căuta evoluția lor; însuși editorul își dorește să aibă ocazia de a discuta cu copiii-adulți din scrisori. Din nefericire, pentru a respecta anumite drepturi, sunt precizate doar prenumele acestora):

    La școala duminicală am pus întrebarea: oamenii de știință se roagă?  (Phyllis) pag.126 

    V-aș fi foarte recunoscător dacă mi-ați spune ce este Timpul, ce este sufletul și ce este împărăția cerurilor. (Peter) pag. 141 

    Sunt o fetiță de șase ani. V-am văzut fotografia într-un ziar. Cred că trebuie să vă tundeți, ca să arătați mai bine. (Ann) pag. 190

       „Dragă profesore Einstein” este o lectură încântătoare despre relația maestru-discipol, despre puterea exemplului și, mai ales, reprezintă o altă dovadă a genialității celui care a dat noi nuanțe științei, dar care a avut înțelepciunea de a rămâne modest și simplu. Să încercăm să pășim pe urmele sale, păstrându-i vorbele ca îndemn:

    Cel mai mult înveți atunci când faci ce-ți place atât de mult, că nici nu simți când trece timpul. pag. 146 

        Fug de această recenzie de câteva săptămâni, pentru că rândurile nu se leagă, cuvintele nu își găsesc locul, iar trăirile mele din timpul lecturii sunt vagi asemenea impresiei pe care opera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa mi-a lăsat-o. Simt, în pofida acestei stângăcii, nevoia de a împărtăși câteva gânduri; poate, poate cineva se arată interesat de călătoria în care scriitorul ne invită.

        În căutare de romane care abordează tema mării, am descoperit volumul în discuție în Humanitas, librărie a experimentelor mele în materie de lectură. Avea să fie prima întâlnire cu acest autor care, de altfel, este considerat demiurgul unei singure opere, „Ghepardul”, pe care, din (ne)fericire nu am parcurs-o. Aprecierile unor instanțe autorizate au țesut așteptări (prea) mari, făcându-mă să cred că am ocazia de a citi o capodoperă. Impresia mea s-a ruinat ușor, ușor cu fiecare pagină citită...

      Compusă din patru părți („Amintiri din copilărie”, „Bucuria și legea”, „Sirena” și „Pisoiașii orbi”), culegerea de povestiri trasează într-o manieră subiectivă experiențe ale autorului, deformând chiar adevărul istoric. Secvențele biografice cuprinse în „Amintiri din copilărie” insistă asupra descrierilor locurilor natale.  Fiecare amintire se leagă de un spațiu conturat în detaliu, în defavoarea acțiunii, dar, spre deosebire de scriitori precum H.Hesse (care excelează, din punctul meu de vedere, în descrieri), Giuseppe Tomasi di Lampedusa suprasolicită cititorul. Cu toate că iubesc pasajele descriptive, în cazul său ele nu au făcut decât să îmi dea impresia că timpul lecturii se dilată cu cruzime, fără a-mi spune...nimic. În general, răscolesc biografiile în căutare de episoade marcante, care au dictat o nouă traiectorie în existența individului sau, din pură curiozitate, râvnesc urmărirea firului vieții care naște personalitatea de excepție. Scriitorul în discuție ne privează de această șansă, ascunzându-se în spatele cuvintelor care parcă nu au puterea de a transmite imensul potențial.

     O senzație similară am avut-o citind „Sirena” (dar aici aerul „marinăresc”, povestea de iubire cu straniul și stilul melancolic al relatării m-au acaparat, eliberându-mă de sufocantele descrieri) și „Pisoiașii orbi” (o scriere care mi-a lăsat un gust „suficient de” amar încât să nu îmi amintesc nimic legat de subiect). În schimb, „Bucuria și legea” a fost o încântare. Simplitatea poveștii în sine contrastează cu greutatea mesajului. Pe scurt, un bărbat primește un panettone și își închipuie la superlativ bucuria familiei sale, dar este dezamăgit de hotărârile soției care nu vede prăjitura drept o recompensă a eforturilor sale, ci drept o șansă de a se achita de obligații, dăruind-o. Deznodământul, pe cât de comic, pe atât de trist semnalează o lecție sublimă despre natura umană și despre felul în care societatea și falsa ierarhie impusă influențează concepția ființei asupra împlinirii. 

      

     Sunt totul pentru că sunt doar suflu de viață fără opreliști, sunt nemuritoare pentru că toate morțile se varsă în mine, de la cea a merluciului de dinainte la cea a lui Zeus, care, odată strânse în mine, redevin viață, nu izolată și hotărâtă dinainte, ci plină de forță și deci liberă. pag. 160 („Sirena”)

     De când m-am despărțit de „Sirena și alte povestiri” mă tot gândesc la motivele pentru care nu mi-a plăcut. Până și ele îmi par vagi. Stilul? Suspendarea acțiunii? M-am mai întâlnit cu ele și, totuși, nu m-au îndepărtat de alte romane. Să fie doar incapacitatea mea de a descifra mesajul, de a pătrunde dincolo de acest deșert? Plănuiesc să recitesc cartea și să o privesc prin alți ochi. Până atunci, recenzia mea, îmbrăcând mantaua subiectivității, rămâne la fel de ștearsă precum impresia lăsată de scrierile autorului italian. 

      

     

       

    Timpul a fost îngăduitor cu mine în ultima vreme, astfel că orele petrecute printre cărți au înflorit, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai pline de substanță. Am rămas, totuși,  în urmă cu articolele, din cauza nesățului de lectură, dar, abandonând-o pe Virginia Woolf  (prin scrierile căreia mă plimb zilele acestea), m-am încumetat  să postez o recenzie a uneia dintre operele cele mai dragi mie: „Siddhartha” de H.Hesse.

    Dragostea cu care îl citesc pe Hesse nu mai este de mult un secret. Iubesc descrierile parcă nesfârșite, vocabularul prețios, personajele create în antiteză și firul de filosofie din care este cusută întreaga poveste. Pe cât de greoi și plictisitor pentru unii, pe atât de fascinant pentru mine. Într-una dintre după-amiezile de lectură de la „Gândești?”, terminând o carte care nu mi-a fost deloc pe plac (și despre care vă voi povesti curând), mi-a revenit în minte imaginea  romanticului german și, fără să ezit, l-am căutat. „Siddhartha” a fost din (ne)fericire singura carte pe care am găsit-o. De ce „din nefericire”? Pentru că, citind-o, interesul pentru Hesse a cunoscut o nouă ascensiune. Plănuiesc, deci, să îmi întregesc colecția și am convingerea că este, într-adevăr, autorul meu preferat la momentul actual.

(Sursă poză:https://www.instagram.com/p/BIMjUAyjv43/, pentru că nu am putut să o fotografiez)

    Cartea dezvăluie traseul existențial al personajului eponim, fiul unui brahman, care se dedică  descoperirii adevărului, nemulțumit de învățăturile care i se aduc. Alături de bunul său prieten, Govinda, părăsește ținutul natal, mergând după samani, însă, la scurt timp, se desprinde de aceștia, înțelegând că filosofia lor nu corespunde cunoașterii absolute. Auzind despre Gautama, un înțelept al vremii, pleacă alături de Govinda și devine discipolul acestuia. Nici de această dată neofitul nu va descoperi împlinirea în vorbele și învățăturile înțeleptului și, despărțindu-se de tovarășul său (care decide că menirea lui este să rămână), alege să trăiască după propriile principii. Va cădea pradă plăcerilor trupești, cunoscând-o pe frumoasa Kamala, cea care îi va marca destinul. Viața lui Siddhartha va continua alături de luntrașul Vasudeva, al cărui loc va ajunge să îl ocupe, învățând din înțelepciunea naturii și a simplei șanse de a fi.

    Lumea era mai frumoasă dacă o priveai așa, fără să cauți nimic, așa, simplu, așa, copilărește. 

  Revederea cu Govinda va echivala cu o privire retrospectivă asupra evoluției amândurora, reliefând tainele pe care, în efemeritatea lor, au avut răgazul de a (și) le dezvălui. Ceea ce îi unește și, totuși, îi desparte este dorința de a se împlini spiritual. Dacă Govinda caută în permanență sprijinul unui maestru, Siddhartha devine el însuși un înțelept pentru că, după o sumă de încercări eșuate, înțelege că desăvârșirea prin alții nu este posibilă, totul depinzând de propriul spirit. Chinuit de setea adevărului deplin, tânărul de odinioara află că  singura șansă de înălțare a ființei este iubirea, cea care face existența suportabilă.

    A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

     

    Pătrunzând în labirintul operei lui Hesse, descoperi o puternică influență a filosofiei budiste. Personajele, poveștile și învățăturile care fundamentează scrierea sunt inspirate din Budism și capătă o deschidere cu atât mai mare în ochii cunoscătorilor. Cu toate acestea, pentru a simți greutatea creației sale nu este obligatoriu să porți un asemenea bagaj de cunoștințe. „Siddhartha” are rezonanță în sufletele oricărui cititor, pentru că ascunde o morală înduioșătoare prin personaje cu care omul modern ajunge să se identifice. Ne aflăm în căutarea cheii unui mister care sălășluiește în noi și ne petrecem viața încercând să dezlegăm enigma, uitând că răspunsul stă în suflet. Iubirea este aripa care ne lipsește și pe care o ascundem în noi, incapabili să o dezrobim. Ea, sugerează Hesse, este cheia tuturor adevărurilor.
    O lectură covârșitoare prin sublimul mesajului, simplă prin formă, nobilă prin stil. Cu alte cuvinte, o capodoperă asupra căreia ar trebui să reflectăm, descoperind-o și, totodată, descoperindu-ne. Iar pasionaților de film, le dau de veste că a fost și ecranizată în 1972. 
 

    José Saramago a spus multe despre sine ca scriitor. Ne-a lăsat moștenire un talent viu, încrustat în paginile operelor sale, încununate cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. Rămâne o amprentă pe frontispiciul literaturii universale, în pofida umbrelor pe care orientările sale politice și religioase le-au aruncat asupra sa. Despre omul José Saramago, însă, nu a iubit, parcă, să vorbească.

    „Ultimul caiet” este, poate, singura portiță prin care cititorul are șansa de a pătrunde în labirintul vieții cotidiene a scriitorului, descoperindu-l ca om. Pentru mulți, ființa simplă din spatele cuvintelor nu cântărește sau, în orice caz, nu trezește interes. Pentru mine, însă, biografia și profesiunile de credință (nu neapărat religioase) ale unui autor sunt semnificative, pentru că îmi oferă iluzia apropierii de el, iluzia unei legături și a unei posibilități de a decripta ceea ce a urmărit să transmită. O muncă, de multe ori, anevoioasă, dar care scoate la iveală sensuri nebănuite. 

    Cuprinzând textele scrise pentru blog în perioada martie-noiembrie 2009 , „Ultimul caiet” dezvăluie, printr-un stil simplu, dar concis, atitudinea lui Saramago cu privire la realitatea contemporană, îndeosebi la sfera politică, în care este extrem de implicat. Pe fundalul unei lumi afectate de diverse ideologii, de oameni politici față de care își exprimă în mod vădit dezacordul, ura, Saramago se desprinde, în fiecare articol, de universul ficțiunii, continuând, totuși, să analizeze natura umană, alături de evenimentele și tendințele vremii. Își păstrează convingerile și le argumentează, dovedind o forță de persuasiune extraordinară. Dincolo de acestea, impresionează prin patriotism, prin dragostea pe care o poartă limbii portugheze, pe seama căreia pune poeticitatea scriiturii:

Există motive pentru care să crezi că limba este, întru totul, opera poeziei. pag. 43

     Puține sunt articolele în care se vorbește despre Saramago-scriitorul. Câteva premii, evenimente literare și propria fundație îl îndeamnă să scrie despre activitatea sa culturală, iar fiecare astfel de prilej denotă respectul și mândria pe care le poartă față de propriile realizări. Saramago, deși încercat de modestie, își simte valoarea. Cu toate acestea, politicul domină: criza economică, terorismul, tulburările din Europa, pe care le pune pe seama conducătorilor aspru judecați sunt temele fundamentale regăsite în scurtele postări de pe blog. Un blog pe care îl folosește ca pe un instrument de expresie, tratându-l ușor superficial în comparație cu monumentalele sale opere. Astfel, povestind despre propunerea de a scrie un caiet, inițiativă a cumnaților săi, Saramago afirmă:

Mult mai disciplinat decât par adeseori, le-am răspuns că desigur, o s-o fac, atâta vreme cât nu mi se va cere pentru acest Caiet asiduitatea pe care eu însumi mi-o impusesem pentru celelalte. 

    Această asiduitate despre care vorbește (mai mult sau mai puțin voluntară) se resimte în articolele care îl readuc în prim-plan pe scriitorul din spatele omului. Fragmentele cu tentă filosofică, anecdotele sau „Un capitol pentru Evanghelie” (în care scrie „în numele” Mariei Magdalena) sunt probele talentului care l-a impus pe scena literaturii. Cutremurătoare mi s-a părut evoluția lui Saramago, care simte că sfârșitul îi este aproape: este nevoit să renunțe la anumite călătorii sau întâlniri culturale, din cauza stării de sănătate. „Degradarea” omului se reflectă și în scris: spre final, ideile sunt reluate obsesiv de la o pagina la alta, sunt mai puțin coerente, mai puțin convingătoare și par a fi scrise „în grabă”. Până aproape de „marea trecere”, Saramago continuă să își expună ideile, ajungând să le dicteze, totul pentru a nu-și lăsa concepțiile „nerostite”.  Prin această lentilă, „Ultimul caiet” este nu numai o colecție de opinii și gânduri, ci și cea din urmă filă din viața unui om care a luptat până în ultimul moment pentru propriul cuvânt.
     José Saramago se arată, în această carte, drept un observator al unei lumi pe care o judecă, dar pe care își dorește și încearcă să o schimbe. Și a reușit. Prin scris. Pentru că, așa cum spunea:

Călătoria nu se sfârșește niciodată. Doar călătorii se sfârșesc. pag. 89

   La ceas de seară mă despart de scrisorile lui Joyce. Nu pentru că le-aș fi parcurs pe toate, încercându-mă acum o caldă nostalgie a despărțirii, ci pentru că am cedat. Da. După luni întregi în care nu m-am lăsat, ci am luptat cu fiecare carte care îmi părea a fi o provocare, am renunțat. Și, sub unda unei ușoare nervozități vă povestesc (pe fugă, e drept) despre experiența mea cu epistolele în discuție.

    

    James Joyce a fost (și continuă să fie) un scriitor enigmatic pentru mine. „Ulise” (pe care, de altfel, plănuiesc să o recitesc curând) mi-a ridicat tot soiul de semne de întrebare, m-a rostogolit printr-un amalgam de stări și m-a făcut, în final, să mă îndrăgostesc de autor pentru curaj, talent, inovație, stil și paleta de calități poate continua. Prin urmare, când am văzut pe rafturile unei librării clujene „Dragă Nora”, alături de numele impunător al autorului său, nu am stat pe gânduri și am „adoptat” cartea. Nu știu când am început lectura. Cert este că a fost o provocare de „n” ori mai mare decât „Ulise”, din simplul motiv că nu a corespuns gusturilor mele nici în materie de literatură, nici în materie de...stil. Am cunoscut un alt Joyce, un Joyce intim, acel Joyce uman pe care, poate, l-aș fi vrut „înghițit” de latura sa poetică. Iar astăzi am capitulat.

    „Dragă Nora” este o culegere de scrisori adresate de Joyce iubitei și, mai apoi, soției sale, Nora Barnacle: muză, prietenă, amantă, ipostază maternă, chiar, în viața scriitorului. Interesante sunt legăturile dintre biografia celor doi, a poveștii lor de dragoste și geneza sau compoziția romanului „Ulise”, operă care îl înscrie pe Joyce în rândul geniilor literaturii universale. În acest sens, prefața volumului mi s-a părut încântătoare, relevând istoria întâlnirii lor și, totodată, evoluția acestei relații tumultoase. Scrisorile sunt oglinzi ale sufletului autorului, relevându-i fețele nebănuite: euforie, dezamăgire, pathos, disperare...toate se reflectă în rândurile pe care Joyce le dedica ființei adorate. Din acest punct de vedere, cartea per ansamblu este un suport extraordinar pentru o eventuală analiză psihologică. Cititorul are șansa de a pătrunde în labirintul sufletesc al îndrăgostitului, în laboratorul său de creație care suferă transformări cu fiecare experiență erotică trăită de artist. 

    Motivul pentru care am renunțat? Șocul. Șocul provocat de pasajele îmbrăcate în limbaj vulgar, explicit, scenele prea crude, perverse care îmi alterau, într-o oarecare măsură, imaginea aceea ideală a scriitorului. Joyce își arată atașamentul față de Nora nu printr-un limbaj poetic, măgulitor, ci prin lentila dorinței de o avea, dorință exagerată în multe secvențe, după umila mea părere. Dintr-o prejudecată prostească, îmi închipui artiștii drept ființe poetice și romantice (m-am blocat, probabil, undeva în secolele XVIII-XIX). Scriitorii sunt oameni. Au obsesiile lor (fie ele și erotice), minusurile lor, problemele pe care noi, cititorii, nu le sesizăm întotdeauna, grație scrisului opac care creează ideea de pace, liniște, calm în viața lor, iar atunci când le ivim ne sperie, ne îndepărtează, prostește, într-adevăr, de idol. Nu sunt o fană a vulgarului, nici a scrierilor erotice, nici măcar a poveștilor de dragoste siropoase și poate tocmai de asta nu am reușit să mă identific cu opera amintită. Mă bucur, însă, că am aprofundat biografia lui Joyce, descoperind tenebrele existenței sale, o poveste de iubire, să spunem, condimentată și un profil psihologic complex, schimbător și surprinzător cu fiecare pagină. 

E straniu din ce mlaștini izvodesc îngerii spiritul frumuseții. pag. 18

     Pentru pudici, „Dragă Nora” este o provocare în complexul sens al cuvântului, dar, în pofida stilului care poate deranja, aspectele ce țin de psihologie, precum și primele scrisori (dovada unui frumos romantism) fac din culegerea de scrisori o lectură plăcută.

     Lecturile mele s-au dorit a fi întotdeauna o incursiune în culturi cât mai diverse, ca într-o călătorie a cărei destinație nu o poți estima. Prin urmare, biblioteca mea a devenit un fel de „Babel”, și, cu toate acestea, simt că literatura japoneză este prea puțin prezentă, nereușind să atingă acea coardă sensibilă a sufletului meu de cititor. În contrast cu opinia majorității care o ridică în slăvi, declarându-și infinita apreciere față de ea, umilul meu gust în materie de literatură s-a identificat prea rar cu scrierile japonezilor. Recunosc: nu am parcurs multe, dar despre cele citite pot afirma că sunt bine scrise, interesante și...atât. Tocmai de aceea ambiția și provocarea sunt cu atât mai mari. Voi continua să mă plimb pe cărările acestei literaturi până voi găsi cartea care să mă facă să mă îndrăgostesc (iremediabil, sper) de Japonia și ale sale opere.

      De curând am vizitat Clujul și, cum îi stă bine unui cititor, am intrat în câteva librării, de unde m-am întors, printre altele, cu un roman japonez. Nu, ideea nu mi-a aparținut, ci a venit din partea unei doamne profesoare care, îndrăgind „Țara zăpezilor”, mi-a recomandat-o. Deși mă feream, pentru moment, a mai încerca să citesc literatură japoneză, m-am lăsat convinsă, mai ales că romanul a primit în 1968 Premiul Nobel (de altfel, Kawabata a fost primul scriitor japonez căruia i-a fost decernat acest premiu). Și, într-o după-amiază calmă, ploaia m-a găsit citind „Țara zăpezilor”...

     Într-un ținut izolat al Japoniei, în care zăpadă îmbracă peisajul și sufletele personajelor și care atrage turiști datorită izvoarelor calde cunoscute pentru ajutorul lor în vindecarea diferitelor afecțiuni, Shimamura o întâlnește pe Komako, o gheișă a cărei poveste o descoperă mai târziu. Deși căsătorit, Shimamura croiește sentimente pentru frumoasa fată, dar, după o perioadă petrecută alături de ea, se întoarce la familie, cu promisiunea revenirii. Nu își va respecta cuvântul, revederea lor având loc în toamna anului următor, presărată cu reproșurile lui Komako, cea care îl așteptase cu ardoare pe bărbat. Viața tinerei se învârte în jurul clienților ei, a petrecerilor la care este invitată si de la care pleacă, furișându-se de fiecare dată beată în camera lui Shimamura, din dorința de a petrece cât mai mult timp cu el. Legătura celor doi este amprentată de sentimentele pe care bărbatul începe a le nutri față de Yoko, o tânără pe care Komako nu pare a o îndrăgi, deși se cunosc de o bună bucată de vreme. 

      Am remarcat în roman insistența cu care Kawabata a conturat emoțiile și trăirile personajelor, în detrimentul acțiunii. Aparent, cartea este o poveste de dragoste banală, condiționată de obligațiile trecute sau prezente ale personajelor. La început platonică, iubirea se transformă într-una pasională, carnală. Scriitorul nu vizează, însă, o inovație tematică sau o reinterpretare a iubirii într-o manieră unică, ci dorește reliefarea sentimentului și a fluxului conștiinței fiecărui personaj. Modul în care descrie labirintul sufletesc este cel care oferă greutate cărții, transformând-o într-o capodoperă. Cu măiestria unui pictor, Kawabata creionează fiecare gest, fiecare replică și, implicit, trăire, cititorul ajungând, parcă, să simtă el însuși ceea ce simt ființele de hârtie. Putem, deci, considera că romanul este, dincolo de unul de dragoste, unul psihologic, evoluția personajelor fiind interesantă prin lentila unei eventuale analize.

    Toată iubirea pe care Komako o revărsa asupra lui i se părea o strădanie plină de frumusețe, dar risipită în zadar, care punea doar în lumină propria lui goliciune interioară. Cu toate acestea, îl mișca această fată, care nu voia decât să trăiască și nimic mai mult. pag.130

    Deosebite sunt și tablourile de natură, redate în detaliu, conturând o atmosferă în care lectorul devine prizonier, închipuindu-se parte a poveștii. Am avut, pe tot parcursul lecturii, impresia că mă aflu undeva, pe o alee rătăcită din ținutul imaginat, alături de autorul care, cu răbdarea unui bătrân înțelept rememora în cele mai micii detalii o poveste de dragoste apusă. Fiecare simbol (unele reluate obsesiv, precum cel al Căii Lactee în ultimele file) are o semnificație aparte, înnobilând propozițiile scurte și acțiunea care, în multe locuri, stagnează. Toate acestea se împletesc cu frânturi de cultură și civilizație specifice Japoniei, pe care autorul le inserează subtil. 

    Finalul cărții este surprinzător, contrastant cu atmosfera de până atunci (prin prezența focului care pare a avea menirea de a purifica destinele și de a dezrobi ființele), trist, într-o oarecare măsură, dar plin de măiestrie și încărcătură emoțională. Dacă la început romanul nu m-a atras, scena din tren (care deschide cartea)dezorientându-mă prin prisma caracterului ex-abrupto, întorcând ultima filă am devenit nostalgică în fața despărțirii de acea lume atât de frumos conturată. 

    Astfel, scurta călătorie în „Țara zăpezilor” m-a încântat și mi-a deschis apetitul pentru literatura japoneză și, îndeosebi, pentru operele lui Kawabata, un scriitor cu un stil de excepție. Dacă și voi sunteți în căutarea unei lecturi emoționante, a unei povești de iubire ușor altfel sau dacă iubiți deja cultura și literatura japoneză, vă recomand scrierea lui Kawabata.

     

      
     

    Urmând calea clișeicului aforism „Esențele tari se țin în sticluțe mici”, m-am gândit să vă recomand trei lecturi scurte, dar pline de substanță, pe care le-am întâlnit în călătoriile mele literare. Pe toate le-am parcurs cu ceva timp în urmă, primindu-le, pe rând, cadou din partea unei persoane speciale care mi-a marcat existența. Sunt, așadar, cărți dragi sufletului meu, dar nu numai prin „apartenența” lor, ci și prin puterea de a transmite, prin intermediul câtorva zeci de pagini, mesaje de mare impact pe care vă încurajez să le descoperiți.

1. „Învierea lui Mozart.Boala neagră”-N.Berberova, Ed.Humanitas (126 pag.)

    Pe un fundal al durerii și disperării, speranța se înfiripă în sufletele personajelor. Realismul războiului este zguduitor, iar amărăciunea acoperă ca un voal atmosfera cărții. În toată această sumbră ambianță, câțiva oameni cos iluzii și își închipuie pe cine ar învia, dacă le-ar fi dată această șansă. Maria (un alter-ego al autoarei) își dorește să îl readucă la viață pe Mozart, probabil datorită calmului pe care muzica sa îl imprimă. Câteva zile mai târziu, în peisaj se ivește un călător misterios. Să se transforme, oare, dorința în realitate? Romanul Ninei Berberova nu este, însă, despre Mozart (sau nu în măsura la care ne așteptăm, nu despre acel Mozart sau simfoniile sale), nici despre muzică, ci, mai degrabă, despre iluzie și salvare într-o lume în care oamenii devin prizonieri ai fricii. O carte cutremurătoare prin prisma trăirilor personajelor și a dramatismului pe care se leagănă.

    Poate numai iubirea, își spuse, stând în picioare lângă fereastră, da, numai iubirea îți aduce o asemenea bucurie. Dar cel care nu mai vrea să iubească, ori nu mai poate iubi? Eu n-am pe cine să iubesc, e prea târziu pentru mine. (pagina 26)

    „Boala neagră” , cea de-a doua operă cuprinsă în volum, mi-a rămas vag în amintire, pentru că nu a atins nivelul așteptărilor mele, prin comparație cu „Învierea lui Mozart”. Deși redă o poveste, de asemenea, dominată de dramatism, în care un om încearcă a-și depăși condiția, dorind să dea un sens propriei existențe, autoarea nu pare a mai „beneficia” de aceleași resurse de inspirație și har. Totuși, scrierea este impresionantă prin analiza psihologică a personajului care trece prin stări contradictorii, punând la îndoială valoarea propriei vieți.

2. „Pescărușul Jonathan Livingston”-Richard Bach, Ed.Humanitas (93 pag.)

    Despre acest micro-roman aș putea scrie pagini întregi. Atât de multe semnificații am reușit să descopăr, e drept, după repetate lecturi. „Pescărușul Jonathan Livingston” este, asemenea „Micului Prinț”, o carte pe care nu o înțelegi decât parcurgând-o cu răbdare de mai multe ori. La prima lectură, se înfățișează facilă și lipsită de profunzime, însă, întorcându-te periodic la ea, se deschide și îți dezvăluie ambrozia, până atunci ascunsă.  Povestea are în centru un pescăruș cu idealuri mărețe, care aspiră spre depășirea condiției, dar care se lovește de o societate limitată, ce îl condamnă pentru îndrăzneala sa. Alungat din „cerc”, devenit proscris, va avea șansa de a întâlni două păsări care îl vor purta în Ceruri, unde își va perfecționa zborul. Datorită puterii de iertare și a harului care îl recomandă, pescărușul va fi privit ca un ales, ca „fiul Marelui Pescăruș”. Destinul lui Jonathan Livingston este, prin extindere, un destin al geniului, amintind de „Albatrosul” lui Baudelaire. Pătrunzând în esența cărții, putem vorbi despre o adevărată parabolă religioasă, cu trimitere spre însăși viața lui Iisus. Oricum ar fi privită, opera ascunde un mesaj puternic despre ideal și ambiție, despre spirit și putere, un mesaj cu atât mai încântător cu cât se află dincolo de cortina unei „piese” frumos îmbrăcate în povestea unei creaturi aparent neînsemnate: pescărușul.

    Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului-cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi.Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș, zborul era totul, nu hrana.(pagina 10)

3. „Pobby și Dingan”-Ben Rice, Ed.Univers (110 pag.)

    Pentru cei dornici să se întoarcă, pentru câteva clipe, în universul copilăriei, micul roman semnat de Ben Rice este un prilej numai bun. Cartea este, cu siguranță, definita prin candoare, amintindu-ne de naivitatea primilor ani și de îndârjirea cu care luptam/luptăm, copii fiind, pentru lucruri (aparent) fictive, în încercarea de a-i convinge pe cei mari de veridicitatea acestora. Ben Rice prezintă povestea unei copile care își pierde cei doi prieteni imaginari, pe Pobby și Dingan, în mină, unde lucra tatăl ei. Familia și ceilalți locuitori ai orașului se mobilizează pentru a-i găsi pe cei doi, fetița ajungând să se îmbolnăvească de tristețe. Finalul readuce în atenție o idee pe care a lansat-o și autorul „Micului Prinț”, referitoare la adulți și desprinderea lor de copilul din sine:

Și tot restul lumii crede că suntem nebuni cu toții, dar n-au decât să vorbească singuri, din partea mea. Pentru că toți sunt niște amețiți care nu știu ce înseamnă să crezi în ceva care este greu de văzut sau să cauți în continuare ceva care este foarte greu de găsit. (pagina 110)

    Am iubit romanul de debut al lui Ben Rice (un autor tânăr, care promite mult prin scrierile lui) pentru inocența cu care personajul luptă pentru idealul său (la scară mică, dar de o forță extraordinară) și pentru atmosfera care te desprinde cumva de luciditate și te face să pornești și tu în căutarea lui Pobby și Dingan, uitând că sunt, de fapt, rod al ficțiunii. O lectură relaxantă, plină de căldură, care te reapropie de copilul uitat din sufletul tău.

   Sper ca recomandările mele să vă însenineze orele de lectură și să descoperiți în ele mesaje care să vă atingă coarda sensibilă a spiritului, cum s-a întâmplat și în cazul meu. Pentru că, nu-i așa?, valoarea unei cărți nu este direct proporțională cu numărul de file, ci cu puterea de a transmite și de a înălța. Lectură plăcută!

    Scrierile lui Hermann Hesse au reprezentat întotdeauna pentru mine o oază de liniște și calm, un loc feeric, rupt de realitatea încrâncenată, în care am descoperit valorile primordiale în expresia lor cea mai frumoasă. Deși nu i-am parcurs toate operele, iar întâlnirea cu celelalte a avut loc undeva, destul de departe de prezent, Hermann Hesse rămâne unul dintre autorii mei preferați pentru simplitatea și măiestria cu care conturează lumi și personaje memorabile. „Narcis și Gură-de-Aur” este, cu siguranță, cartea mea de suflet, la care mă întorc ori de câte ori am ocazia, cu același entuziasm, cu aceeași curiozitate a copilului care încearcă să înțeleagă lumea. 

     Întreaga operă stă sub semnul antitezei stabilite la nivelul celor două personaje.Narcis (devenit abatele Ioan) își dedică viața slujirii lui Dumnezeu, fiind sumă a numeroase calități intelectuale și spirituale, care îl recomandă pentru un astfel de parcurs existențial. Gură-de-Aur este adus la mănăstire de către tatăl său, însă ajunge să cadă pradă plăcerilor facile. Un adevărat reprezentant al hedonismului, tânărul va lega relații cu diverse femei întâlnite în pribegie. Drumul său inițiatic este amprentat de lipsa mamei, transformată în rană pentru tânărul dezorientat. Figura maternă, devenită obsesie, și dorința de a se salva, de a da un sens propriei existențe îl determină pe Gură-de-Aur să își petreacă ultimele zile în altarul artei, sculptând cu un talent care îl întrece pe cel al maestrului său. 

     Fără mamă nu se poate iubi.Fără mamă nu se poate muri. (pagina 315)

     Salvarea va veni într-un moment neașteptat, chiar din partea lui Narcis, vechiul său prieten și dascăl care încearcă să îi imprime neofitului din valorile sale, încearcă să îi explice viața și sensul ei, dar strădania lui va eșua, pentru că timpul este necruțător cu discipolul (cu siguranță, însă, Gură-de-Aur devine, prin Narcis, mai înțelept...). Discuțiile dintre cei doi fundamentează adevărate concepte și teorii filosofice, eternizându-se. Cititorul descoperă, deci, nu numai două destine cutremurătoare, impresionante prin opoziția dintre ele și, în cazul unuia, prin sfârșitul fulgerător, ci și un tezaur moral, etic, ce se constituie din lecții de viață atât de actuale. Dincolo de „teoria” prieteniei, a alegerii, a artei, impresionantă este cea a religiei, mai cu seamă a legăturii omului cu divinitatea. Hesse reliefează o adevărată filosofie a spiritualității chiar prin antiteza dintre cele două personaje, prilej cu care creează două tipuri umane: un fel de homo religiosus și om areligios (dacă urmăm concepția lui M.Eliade). Gură-de-Aur ezită în credința sa, caută o certitudine tocmai din nevoia de a-și împlini parcursul inițiatic. Cunoașterea lui Dumnezeu este un prim pas, iar ajutorul venit din partea lui Narcis calmează „apele” sufletești ale tânărului:

   -Continuă, zise Narcis, ai promis și trebuie să-ți împlinești promisiunea. Nu ai de ce să te întrebi dacă Dumnezeu îți ascultă rugăciunea sau dacă acel Dumnezeu, pe care ți-l poți reprezenta, există în fond sau nu. Și nici n-ai de ce te gândi că strădaniile tale sunt copilăroase(...).În vreme ce cântă, nimeni nu stă să se gândească dacă este sau nu de folos cântecul lui, ci cântă pur și simplu.La fel trebuie să te și rogi. (pagina 289) 

   

     Temele  sunt multiple și receptarea lor depinde de unghiul de abordare ales de cititor, motiv pentru care nu doresc să dezvălui esența (evident, așa cum am perceput-o eu), lăsându-vă celor interesați șansa de a reflecta asupra sensurilor. Trecând în sfera „formei”, încântător mi s-a părut stilul, același cu care autorul își obișnuiește cititorii. Romantic german, influențele curentului se răsfrâng în pasta operei sale. Metaforele, simbolurile și aluziile sunt întâlnite la tot pasul, iar descrierile minuțios create completează tabloul medieval, oferind cărții acea candoare specifică lui Hermann Hesse (deși, pentru mulți cititori, abundența descrierilor poate fi deranjantă, mai ales că dialogul este suspendat în favoarea lor). Romanul pare o poezie întinsă de-a lungul celor aproximativ 400 de pagini. Emoție, sensibilitate, puritate...toate descriu stilul inegalabil prin care Hesse rămâne un model în literatura universală.

    Miraculos, gândi el, iată, fiecare dintre miile de frunzulițe și-a împuns, în propria sa ființă, micul său cer înstelat, delicat ca o broderie. (pagina 74)

     Este anevoioasă încercarea de a recenza o carte atât de complexă, care, de fapt, nu are nevoie de prea multe cuvinte pentru a convinge pe cineva să o parcurgă. Romanul lui Hermann Hesse este cu și despre suflet, despre metamorfoza spiritului, despre alegeri și moduri de viață. Nu este un roman greu prin prisma stilului sau a vocabularului, ci prin prisma tulburătorului mesaj pe care îl cuprinde între file. Destinul personajelor nu poate fi acceptat sau înțeles de oricine, de aici și eventualul conflict cu cititorul. Pentru cei pasionați de filosofie, psihologie și spiritualitate, „Narcis și Gură-de-Aur” este un must-read (asemenea tuturor cărților semnate de Hesse), însă, pentru cei care nu se declară împătimiți ai „labirinturilor” literare, lectura nu este tocmai lejeră.