Ianuarie înzăpezit, cursuri suspendate, Internet care mai mult mă trădează decât îmi ține partea, ciocolată caldă și lopeți care lovesc brutal gheața de pe scările căminului. Rețeta perfectă pentru a-mi trezi pofta de a scrie o recenzie (după o perioadă, e drept, destul de lungă, de absență).

    Dacă în ultimele postări ne-am „crăciunit” cu totul, e vremea să ne întoarcem la lucruri serioase, căci singura urmă de sărbătoare pe care o mai avem e blocată și ea, pe undeva, din cauza nămeților. 

    Cum facultatea și-a reintrat în drepturi, lecturile mele se învârt din nou în jurul literaturii vechi. Dar printre cronici, letopisețe și istorii s-a strecurat și ceea ce numeam în liceu „lectură de plăcere”: mai exact, una dintre cărțile cumpărate de la Gaudeamus (deja îmi e dor!), pe care am citit-o „în reprize” și lacrimi. 

    „Patria mea era un sâmbure de măr” nu mi-a fost recomandată și nici chiar numele scriitoarei nu m-a convins să o cumpăr, tangențele mele cu opera Hertei Müller fiind vagi. Un impuls nejustificat și am „înșfăcat” cartea de pe rafturile standului Humanitas, răsfoind-o încă de pe drumul spre casă. Singura predestinare în care cred la nivelul legăturilor este cea dintre cărți și oameni. Se confirmă și de această dată că „mi-a fost dat” să citesc aceste confesiuni, să mă schimb, să văd altfel, cu și prin ele.

    Apărută în 2014, tradusă la noi doi ani mai târziu, cartea cuprinde interviurile inițiate de jurnalista austriacă Angelika Klammer și scriitoare. De la tabloul copilăriei la sat, la imaginea artistului încercat de greutatea propriilor idei, „Patria mea era un sâmbure de măr” reia viața Hertei Müller cu tot tragismul și zbuciumul ei. Povești ale copilului de odinioară, întâmplări din parcursul „scriitoricesc”,explicații despre credințe și idei exprimate în operele sale, toate își găsesc locul în interviurile amintite. Dar, pentru mine, de departe cele mai impresionante confesiuni au fost cele cu privire la Securitate. În fapt,titlul însuși reia un vers pe care scriitoarea obișnuia să îl repete înainte de interogatoriile de la Securitate pentru a se încuraja:

Patria mea era un sâmbure de măr,/ căutându-mi drumul între seceră și stea.

     Fabrica în care lucrează se transformă într-o perpetuă cursă; există chiar locuri ascunse, special amenajate pentru cei aflați sub controlul Securității. Apropierea dintre tânăra Herta Müller și ceea ce am putea numi elita vremii o aduce în ochii organelor de control. Până și locuința devine un loc nesigur, împânzit de microfoane și de semne nefaste din partea oamenilor trimiși pentru a propaga teama (o secvență în nota ororii este cea în care găsește în buzunarul paltonului un deget). Deși „vinovați” doar pentru opoziția față de mentalitatea injustă a regimului, cei interogați ajung să se teamă de propriile mărturisiri, astfel că se întâlnesc periodic pentru a-și repeta unii altora răspunsurile date la întrebările Securității. Trăiesc în permanență cu groaza dispariției bruște. Unii mor nejustificat, alții se sinucid pentru a se elibera. Siguranța zilei de mâine este aruncată în aer. Oamenii ajung să se teamă unii de alții, la gândul posibilității de a fi informatori. Scriitoarea ajunge chiar să își piardă biroul, dar continuă traducerile pe scările fabricii. Nu renunță la deja sumbrul loc de muncă, pentru că nu vrea să le ofere satisfacție. Pentru că speră, crede și își urmează șansa. Demnitatea, curajul și puterea sunt de o forță inimaginabilă. Și, totuși, pe fundalul negru al unei societăți absurde, geniul creator se înalță. Și cea care cândva scria pe scările unei fabrici josnice, ajunge pe frontispiciul „Arcului de Triumf” al literaturii universale.

    

    Am ajuns să scriu de singurătate, a fost cea de-a doua mare singurătate. Prima fusese singurătatea sătească din vremea când încă nu cunoșteam cuvântul „singur”, fiindcă lipsea din dialectul satului. pag 53

    „Patria mea era un sâmbure de măr” trece de granițele interviului, pentru că, în contrast cu întrebările jurnalistice, poate reci, poate obiective, răspunsurile scriitoarei mângâie o durere care se simte încă. O lectură facilă ca structură, frază, limbaj, dar solicitantă afectiv. Sensibilul, transfigurarea artistică relevă scriitorul din spatele omului. Fiecare amintire, fiecare episod, oricât de dureros, pare atât de actual. Simți că simți odată cu ea. Am plâns în mine și în afară pentru că nicio întâmplare aici relatată nu e ficțiune. Am plâns pentru fiecare sinucigaș, pentru fiecare plâns al celor urmăriți, poate chiar și pentru sufletele celor care credeau într-un regim ce le-a adus, într-un fel sau altul, sfârșitul. Și pentru multe altele care nu pot fi cuprinse, oricât mi-aș dori, într-o recenzie.

    În final, am plâns de fericire pentru un destin împlinit. Și cred cu tărie, oricât de crud ar suna, că suferința, groaza, nefastul au contribuit la ceea ce Herta Müller este azi. Un simbol pentru literatura de pretutindeni, dar, mai presus de asta, un model, dat fiind că a avut puterea de a transforma grotescul în artă sensibilă. Pentru asta nu putem decât să îi mulțumim, citind-o, recitind-o, simțind alături de ea.

     În ce privește lectura, copilăria mea a fost aparte. Cu toată strădania tatălui meu (cândva, un cititor împătimit, căruia timpul i-a răpit această plăcere), nu am fost atrasă de cărți specifice vârstei mele. Romanele de aventură sau, în fine, lecturile recomandate unui neofit nu m-au atras niciodată. Prin urmare, l-am descoperit pe  „Robinson Crusoe” mult, mult mai târziu și l-am înțeles abia luna trecută. Acestei revelații îi rezerv, totuși, o postare specială.

     De ce mi-am început astfel recenzia? Pentru că J.Coetzee își croiește opera pe fundamentul scrierii lui Defoe. Nu știu de unde această fascinație pentru mitul Crusoe (Cruso, în carte) în literatura recentă (mă gândesc la „Vineri sau viața sălbatică” al lui M. Tournier), însă modul în care acești autori îl duc mai departe sau îl reinterpretează mă fascinează.

    Revenind asupra firului epic, personajul central (și narator) al operei este Susan Barton care, în urma unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie, unde îi întâlnește pe Robinson și Vineri. Viața de pe insulă este comodă și monotonă. Exponent al civilizației, Robinson își asigură condițiile necesare în acel topos ostil, dar dorința de a se întoarce nu îl macină. În pofida unei evidente diferențe de viziuni asupra vieții, între Susan și bărbat se naște pasiunea. O pasiune care se va curma odată salvați, pentru că Robinson nu supraviețuiește voiajului către Europa. Stabilindu-se, alături de Vineri, în Anglia, personajul feminin caută să îi redea libertatea slujitorului față de care nutrește compasiune. Sub o falsă identitate (pretinzând că este soția lui Crusoe), ea va lua legatura cu Foe (Daniel Defoe) pentru a-i împărtăși experiența lui Robinson. Încercarea de a vinde povestea ascunde, în fapt, intenția de a-l trimite pe Vineri acasă, în Africa, eliberându-l. O nouă poveste de iubire, noi intrigi și obstacole se cos pe marginea eforturilor sale.

    -Dacă ar fi ca Providența să aibă grijă de noi toți, a spus Cruso, cine ar mai rămâne să culeagă bumbacul și să taie trestia de zahăr? Pentru ca treburile lumii să prospere, Providența trebuie uneori să stea trează și uneori să doarmă, așa cum fac creaturile de speță mai joasă. pag.26

    Ideea lui Coetzee mi s-a părut, încă de la început, fenomenală, pentru că reușește să ducă mai departe destinul unui personaj clasic și, în același timp, să pătrundă în geneza operei de la care pleacă. Prezentând o altă latură a lui Cruso (conturată prin prisma nevoii acestuia de Susan, dar și a înțelepciunii pe care o demonstrează prin conversațiile cu ea, dovada puterii habitatului de a influența concepțiile), autorul nu se sfiește să îl ilustreze pe Defoe-omul.  Îl apropie de cititor prin frământările pricinuite de actul creației, reliefându-i greutatea nașterii unei capodopere, dar și prin slăbiciunile și defectele sale. 

    Te rog să ții minte că nu orice om poartă semnul naufragiatului și se simte așa în sufletul său. pag.38

    Pe parcursul lecturii am avut senzația că mă aflu într-o barcă, apa devenind tumultoasă cu fiecare schimbare de situație, cu fiecare moment-limită, conflict sau frământare a personajelor, de altfel, bine conturate. Susan este modelul femeii independente, hotărâte, singurul moment de slăbiciune fiind acela când este pusă față în față cu trecutul. În schimb, Vineri ilustrează durerea mută, dar acută. Supunerea și primitivismul său înduioșează. Este vulnerabil și incapabil de a trăi în civilizație (fapt creionat cu finețe de către scriitor), dar, în mod paradoxal, nici întoarcerea acasă nu este, pentru el, o soluție. Viața sa pare a se fi sfârșit odată cu Robinson. Vineri este, fără să își dea seama, în căutarea unui nou sens, dar nici el și nici Susan nu au puterea de a-l descoperi. Deznodământul, într-o notă de tragism, completează drama fiecărei ființe de hârtie.

    J.M. Coetzee își merită, cu siguranță, Premiul Nobel. Pentru ineditul ideii, pentru stil și mesaj, pentru atenția prin care creionează trăirile personajelor, reinterpretând și purtând spre un final (deschis la Defoe) povestea lui Robinson. „Foe” este o lectură extraordinară care capătă cu atât mai mult greutate în ochii unui cititor care a făcut cunoștință deja cu Crusoe. Printr-o forță copleșitoare, cartea (re)aduce în atenția omului modern simbioza artă-viață, amintindu-i, în final, că:

 Există mai multe feluri, nu numai unul, de a trăi etern. pag.136

     M-am întors de curând de la Olimpiada Internațională de Lectură, dar nu singură, ci cu un maldăr de cărți culese de prin Cărturești, care să îmi amintească de această ultimă, dar însemnată experiență din viața de elev. Lista de sute de lecturi plănuite a rămas acasă. În memorie, însă, au persistat doar câteva titluri pe care le râvneam de ceva timp, printre care și „Dragă profesore Einstein” care își găsește acum loc în biblioteca mea. 

     Cartea reunește o serie de scrisori trimise de copii din întreaga lume omului de știință, care le devine mentor în încercarea de a găsi răspuns unor întrebări ivite din curiozitatea și candoarea vârstei. În timp ce unii se arată pasionați de științele exacte, căutând să își explice fenomene și probleme dezvoltate chiar de Einstein, alții, văzându-l drept un deținător al adevărului absolut, îl provoacă la discuții filosofice sau religioase. Ce au în comun? Admirația față de geniul ale cărui răspunsuri sunt, pentru ei, neprețuite, dar și inocența pe care scrisul lor o emană. Intrând în jocul acestora (în care pare a-și găsi refugiu în momentele de cumpănă), Einstein se adaptează vârstei fiecăruia, dezvoltând „pilde” și teoreme complicate printr-un limbaj accesibil. Dincolo de emoția și nerăbdarea din spatele fiecărei scrisori, frapantă este popularitatea de care se bucură omul de valoare (în contrast cu societatea zilelor noastre). Cu certitudine, Einstein era un model, iubit deopotrivă de părinți și tineri și, în pofida impedimentelor pe care le-a întâmpinat și care i-au afectat cercetarea, a reușit să ajungă la sufletele lor, motivându-i. 
     În afară de scrisori, cartea conține o galerie de fotografii și repere biografice, făcând posibilă apropierea cititorului de  evenimentele marcante din viața fizicianului. Date din activitatea profesională se îmbină cu elemente din cotidian, din pagini de familie impresionante, dintre care cele mai pregnante sunt cele care vorbesc despre relația cu copiii săi. Tatăl se implică în educația fiilor, îndrumându-i spre artă și sfătuindu-i să-și urmeze menirea. Cititorii descoperă latura umană a teoreticianului, având șansa de a înțelege și de a se inspira din parcursul său existențial. Perseverența și ambiția l-au purtat pe culmile succesului, dovadă că, deși respins de la o școală de prestigiu din cauza lacunelor în ce privește cultura generală, tânărul Einstein nu a renunțat la visul său, devenind astăzi un reper (fiind, de altfel, chiar unul dintre cei care au definit „cultura generală”). Interesanta în acest sens este și concepția sa asupra sistemului de educație:

    Examenul este criticat din două motive: în primul rând deoarece e inutil pentru elev și în al doilea rând fiindcă e dăunător.(...) Cum profesorii se concentrează mai puțin asupra transmiterii de cunoștințe și mai mult asupra dorinței de a impresiona lumea din afară cu rezultatele strălucite ale elevilor lor, ei ajung să se bazeze tot mai mult pe băgatul în cap cu forța, și nu pe învățarea de dragul învățării. Einstein își încheie articolul cu îndemnul: „Din aceste motive, afară cu examenul de absolvire!”

    Am găsit emoționant mesajul din „Cuvânt înainte” semnat de nepoata sa, Evelyn Einstein, cea care a avut un contact firav cu fizicianul, dar a cărei dezvoltare, se pare, a fost amprentată de numele  și reputația bunicului:

    Mi se părea că lumea avea așteptări mai mari de la mine doar pentru că eram „o Einstein”. De pildă, chiar dacă la școală nu eram lăudată în mod special când luam note bune, copiii tot credeau că sunt favorita profesorilor. Mi-era permanent teamă să nu spună cineva că nu sunt la înălțimea numelui meu. pag.7

     Și, la fel de emoționante, rândurile câtorva suflete curioase (a căror identitate mi-ar plăcea să o cunosc pentru a căuta evoluția lor; însuși editorul își dorește să aibă ocazia de a discuta cu copiii-adulți din scrisori. Din nefericire, pentru a respecta anumite drepturi, sunt precizate doar prenumele acestora):

    La școala duminicală am pus întrebarea: oamenii de știință se roagă?  (Phyllis) pag.126 

    V-aș fi foarte recunoscător dacă mi-ați spune ce este Timpul, ce este sufletul și ce este împărăția cerurilor. (Peter) pag. 141 

    Sunt o fetiță de șase ani. V-am văzut fotografia într-un ziar. Cred că trebuie să vă tundeți, ca să arătați mai bine. (Ann) pag. 190

       „Dragă profesore Einstein” este o lectură încântătoare despre relația maestru-discipol, despre puterea exemplului și, mai ales, reprezintă o altă dovadă a genialității celui care a dat noi nuanțe științei, dar care a avut înțelepciunea de a rămâne modest și simplu. Să încercăm să pășim pe urmele sale, păstrându-i vorbele ca îndemn:

    Cel mai mult înveți atunci când faci ce-ți place atât de mult, că nici nu simți când trece timpul. pag. 146 

        L-am descoperit pe Emil Cioran în clasa a IV-a, în cadrul unui cenaclu literar. După câteva încercări eșuate de a-l înțelege, m-am îndepărtat de scrierile lui. Nu posedam nici maturitate, nici experiență (livrească, pentru că pe cea „practică” nu am dobândit-o încă)  pentru a desluși misterul. Aveam să mă îndrăgostesc de el abia în liceu. Nu știu, însă, cât am înțeles din ceea ce ar fi de înțeles; cu siguranță l-am simțit.

    Citind „Demiurgul cel rău” te lovești de o viziune zdrobitoare asupra vieții, cu precădere asupra spiritualității, o viziune care te îndeamnă să meditezi și ajunge să îți influențeze concepțiile. Nu văd rostul în a recenza o carte de filosofie (cel puțin nu în cazul de față), pentru că cel interesat de acest domeniu nu caută acțiune, personaje, nu e interesat neapărat de stil, ci are ca țel pătrunderea în labirintul ideilor. Și cum ideile nu pot fi recenzate (pentru că astfel le-am judeca și constrânge, ucigându-le sensul), prefer să îl las pe Cioran să vorbească pentru sine. Vă las, deci, în compania câtorva citate extrase din „Demiurgul cel rău”, care sper să vă creeze o imagine de ansamblu asupra specificului cărții. Lectură plăcută!

    (...)nimic nu ne încântă și susține mai mult decât putința de a plasa originea mișeliei noastre cât mai departe de noi. pag. 11

    Zeul unic face viața insuportabilă. pag. 32

    Poate ar trebui să ne privim din afară, cam în felul cum îi privim pe ceilalți, și să încercăm să nu mai avem nimic în comun cu noi înșine(...) pag. 53

    (...)acum totul se schimbă: nimicindu-mă, nimicesc toate motivele de a mă disprețui, îmi regăsesc încrederea, sunt cineva pentru vecie... pag. 67

    Plutim în derivă și nu recunoaștem că suntem niște epave decât atunci când ne ducem la fund. E însă prea târziu ca să ne scufundăm din propria vrere. pag. 70

    Să fie regretul un semn de îmbătrânire precoce? Dacă-i așa, atunci sunt senil din născare. pag. 83 

    Greul, pentru cine a renunțat pe jumătate, e să facă și ce-a mai rămas. pag. 84 

    Să dobândești lumea, să-ți pierzi sufletul!-Eu am făcut mai mult: le-am pierdut pe-amândouă. pag. 87 

    Nimic nu are importanță: descoperire uriașă, de care nimeni n-a știut să profite. pag.97

     După anumite nopți, ar trebui să ne schimbăm numele, căci cu adevărat nu mai suntem aceiași. pag. 135

    Fericirea e să fii în afara celor patru pereți, să umbli, să privești, să te amesteci cu lucrurile. pag. 139 

    Doar scriitorul fără cititori își poate permite luxul de a fi sincer. El nu se adresează nimănui: cel mult lui însuși. pag. 142

    Există un singur semn ce arată că ai înțeles totul: să plângi fără motiv. pag. 151

    Cuvântul și tăcerea. Te simți mai în siguranță lângă un nebun care vorbește decât lângă nebunul ce nu deschide gura. pag. 151

    Suntem cu toții pe fundul unui iad unde fiece clipă e un miracol. pag. 159 

     Cartea poate fi achiziționată de aici. 

     Lecturile mele s-au dorit a fi întotdeauna o incursiune în culturi cât mai diverse, ca într-o călătorie a cărei destinație nu o poți estima. Prin urmare, biblioteca mea a devenit un fel de „Babel”, și, cu toate acestea, simt că literatura japoneză este prea puțin prezentă, nereușind să atingă acea coardă sensibilă a sufletului meu de cititor. În contrast cu opinia majorității care o ridică în slăvi, declarându-și infinita apreciere față de ea, umilul meu gust în materie de literatură s-a identificat prea rar cu scrierile japonezilor. Recunosc: nu am parcurs multe, dar despre cele citite pot afirma că sunt bine scrise, interesante și...atât. Tocmai de aceea ambiția și provocarea sunt cu atât mai mari. Voi continua să mă plimb pe cărările acestei literaturi până voi găsi cartea care să mă facă să mă îndrăgostesc (iremediabil, sper) de Japonia și ale sale opere.

      De curând am vizitat Clujul și, cum îi stă bine unui cititor, am intrat în câteva librării, de unde m-am întors, printre altele, cu un roman japonez. Nu, ideea nu mi-a aparținut, ci a venit din partea unei doamne profesoare care, îndrăgind „Țara zăpezilor”, mi-a recomandat-o. Deși mă feream, pentru moment, a mai încerca să citesc literatură japoneză, m-am lăsat convinsă, mai ales că romanul a primit în 1968 Premiul Nobel (de altfel, Kawabata a fost primul scriitor japonez căruia i-a fost decernat acest premiu). Și, într-o după-amiază calmă, ploaia m-a găsit citind „Țara zăpezilor”...

     Într-un ținut izolat al Japoniei, în care zăpadă îmbracă peisajul și sufletele personajelor și care atrage turiști datorită izvoarelor calde cunoscute pentru ajutorul lor în vindecarea diferitelor afecțiuni, Shimamura o întâlnește pe Komako, o gheișă a cărei poveste o descoperă mai târziu. Deși căsătorit, Shimamura croiește sentimente pentru frumoasa fată, dar, după o perioadă petrecută alături de ea, se întoarce la familie, cu promisiunea revenirii. Nu își va respecta cuvântul, revederea lor având loc în toamna anului următor, presărată cu reproșurile lui Komako, cea care îl așteptase cu ardoare pe bărbat. Viața tinerei se învârte în jurul clienților ei, a petrecerilor la care este invitată si de la care pleacă, furișându-se de fiecare dată beată în camera lui Shimamura, din dorința de a petrece cât mai mult timp cu el. Legătura celor doi este amprentată de sentimentele pe care bărbatul începe a le nutri față de Yoko, o tânără pe care Komako nu pare a o îndrăgi, deși se cunosc de o bună bucată de vreme. 

      Am remarcat în roman insistența cu care Kawabata a conturat emoțiile și trăirile personajelor, în detrimentul acțiunii. Aparent, cartea este o poveste de dragoste banală, condiționată de obligațiile trecute sau prezente ale personajelor. La început platonică, iubirea se transformă într-una pasională, carnală. Scriitorul nu vizează, însă, o inovație tematică sau o reinterpretare a iubirii într-o manieră unică, ci dorește reliefarea sentimentului și a fluxului conștiinței fiecărui personaj. Modul în care descrie labirintul sufletesc este cel care oferă greutate cărții, transformând-o într-o capodoperă. Cu măiestria unui pictor, Kawabata creionează fiecare gest, fiecare replică și, implicit, trăire, cititorul ajungând, parcă, să simtă el însuși ceea ce simt ființele de hârtie. Putem, deci, considera că romanul este, dincolo de unul de dragoste, unul psihologic, evoluția personajelor fiind interesantă prin lentila unei eventuale analize.

    Toată iubirea pe care Komako o revărsa asupra lui i se părea o strădanie plină de frumusețe, dar risipită în zadar, care punea doar în lumină propria lui goliciune interioară. Cu toate acestea, îl mișca această fată, care nu voia decât să trăiască și nimic mai mult. pag.130

    Deosebite sunt și tablourile de natură, redate în detaliu, conturând o atmosferă în care lectorul devine prizonier, închipuindu-se parte a poveștii. Am avut, pe tot parcursul lecturii, impresia că mă aflu undeva, pe o alee rătăcită din ținutul imaginat, alături de autorul care, cu răbdarea unui bătrân înțelept rememora în cele mai micii detalii o poveste de dragoste apusă. Fiecare simbol (unele reluate obsesiv, precum cel al Căii Lactee în ultimele file) are o semnificație aparte, înnobilând propozițiile scurte și acțiunea care, în multe locuri, stagnează. Toate acestea se împletesc cu frânturi de cultură și civilizație specifice Japoniei, pe care autorul le inserează subtil. 

    Finalul cărții este surprinzător, contrastant cu atmosfera de până atunci (prin prezența focului care pare a avea menirea de a purifica destinele și de a dezrobi ființele), trist, într-o oarecare măsură, dar plin de măiestrie și încărcătură emoțională. Dacă la început romanul nu m-a atras, scena din tren (care deschide cartea)dezorientându-mă prin prisma caracterului ex-abrupto, întorcând ultima filă am devenit nostalgică în fața despărțirii de acea lume atât de frumos conturată. 

    Astfel, scurta călătorie în „Țara zăpezilor” m-a încântat și mi-a deschis apetitul pentru literatura japoneză și, îndeosebi, pentru operele lui Kawabata, un scriitor cu un stil de excepție. Dacă și voi sunteți în căutarea unei lecturi emoționante, a unei povești de iubire ușor altfel sau dacă iubiți deja cultura și literatura japoneză, vă recomand scrierea lui Kawabata.

     

      
     

    Urmând calea clișeicului aforism „Esențele tari se țin în sticluțe mici”, m-am gândit să vă recomand trei lecturi scurte, dar pline de substanță, pe care le-am întâlnit în călătoriile mele literare. Pe toate le-am parcurs cu ceva timp în urmă, primindu-le, pe rând, cadou din partea unei persoane speciale care mi-a marcat existența. Sunt, așadar, cărți dragi sufletului meu, dar nu numai prin „apartenența” lor, ci și prin puterea de a transmite, prin intermediul câtorva zeci de pagini, mesaje de mare impact pe care vă încurajez să le descoperiți.

1. „Învierea lui Mozart.Boala neagră”-N.Berberova, Ed.Humanitas (126 pag.)

    Pe un fundal al durerii și disperării, speranța se înfiripă în sufletele personajelor. Realismul războiului este zguduitor, iar amărăciunea acoperă ca un voal atmosfera cărții. În toată această sumbră ambianță, câțiva oameni cos iluzii și își închipuie pe cine ar învia, dacă le-ar fi dată această șansă. Maria (un alter-ego al autoarei) își dorește să îl readucă la viață pe Mozart, probabil datorită calmului pe care muzica sa îl imprimă. Câteva zile mai târziu, în peisaj se ivește un călător misterios. Să se transforme, oare, dorința în realitate? Romanul Ninei Berberova nu este, însă, despre Mozart (sau nu în măsura la care ne așteptăm, nu despre acel Mozart sau simfoniile sale), nici despre muzică, ci, mai degrabă, despre iluzie și salvare într-o lume în care oamenii devin prizonieri ai fricii. O carte cutremurătoare prin prisma trăirilor personajelor și a dramatismului pe care se leagănă.

    Poate numai iubirea, își spuse, stând în picioare lângă fereastră, da, numai iubirea îți aduce o asemenea bucurie. Dar cel care nu mai vrea să iubească, ori nu mai poate iubi? Eu n-am pe cine să iubesc, e prea târziu pentru mine. (pagina 26)

    „Boala neagră” , cea de-a doua operă cuprinsă în volum, mi-a rămas vag în amintire, pentru că nu a atins nivelul așteptărilor mele, prin comparație cu „Învierea lui Mozart”. Deși redă o poveste, de asemenea, dominată de dramatism, în care un om încearcă a-și depăși condiția, dorind să dea un sens propriei existențe, autoarea nu pare a mai „beneficia” de aceleași resurse de inspirație și har. Totuși, scrierea este impresionantă prin analiza psihologică a personajului care trece prin stări contradictorii, punând la îndoială valoarea propriei vieți.

2. „Pescărușul Jonathan Livingston”-Richard Bach, Ed.Humanitas (93 pag.)

    Despre acest micro-roman aș putea scrie pagini întregi. Atât de multe semnificații am reușit să descopăr, e drept, după repetate lecturi. „Pescărușul Jonathan Livingston” este, asemenea „Micului Prinț”, o carte pe care nu o înțelegi decât parcurgând-o cu răbdare de mai multe ori. La prima lectură, se înfățișează facilă și lipsită de profunzime, însă, întorcându-te periodic la ea, se deschide și îți dezvăluie ambrozia, până atunci ascunsă.  Povestea are în centru un pescăruș cu idealuri mărețe, care aspiră spre depășirea condiției, dar care se lovește de o societate limitată, ce îl condamnă pentru îndrăzneala sa. Alungat din „cerc”, devenit proscris, va avea șansa de a întâlni două păsări care îl vor purta în Ceruri, unde își va perfecționa zborul. Datorită puterii de iertare și a harului care îl recomandă, pescărușul va fi privit ca un ales, ca „fiul Marelui Pescăruș”. Destinul lui Jonathan Livingston este, prin extindere, un destin al geniului, amintind de „Albatrosul” lui Baudelaire. Pătrunzând în esența cărții, putem vorbi despre o adevărată parabolă religioasă, cu trimitere spre însăși viața lui Iisus. Oricum ar fi privită, opera ascunde un mesaj puternic despre ideal și ambiție, despre spirit și putere, un mesaj cu atât mai încântător cu cât se află dincolo de cortina unei „piese” frumos îmbrăcate în povestea unei creaturi aparent neînsemnate: pescărușul.

    Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului-cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi.Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș, zborul era totul, nu hrana.(pagina 10)

3. „Pobby și Dingan”-Ben Rice, Ed.Univers (110 pag.)

    Pentru cei dornici să se întoarcă, pentru câteva clipe, în universul copilăriei, micul roman semnat de Ben Rice este un prilej numai bun. Cartea este, cu siguranță, definita prin candoare, amintindu-ne de naivitatea primilor ani și de îndârjirea cu care luptam/luptăm, copii fiind, pentru lucruri (aparent) fictive, în încercarea de a-i convinge pe cei mari de veridicitatea acestora. Ben Rice prezintă povestea unei copile care își pierde cei doi prieteni imaginari, pe Pobby și Dingan, în mină, unde lucra tatăl ei. Familia și ceilalți locuitori ai orașului se mobilizează pentru a-i găsi pe cei doi, fetița ajungând să se îmbolnăvească de tristețe. Finalul readuce în atenție o idee pe care a lansat-o și autorul „Micului Prinț”, referitoare la adulți și desprinderea lor de copilul din sine:

Și tot restul lumii crede că suntem nebuni cu toții, dar n-au decât să vorbească singuri, din partea mea. Pentru că toți sunt niște amețiți care nu știu ce înseamnă să crezi în ceva care este greu de văzut sau să cauți în continuare ceva care este foarte greu de găsit. (pagina 110)

    Am iubit romanul de debut al lui Ben Rice (un autor tânăr, care promite mult prin scrierile lui) pentru inocența cu care personajul luptă pentru idealul său (la scară mică, dar de o forță extraordinară) și pentru atmosfera care te desprinde cumva de luciditate și te face să pornești și tu în căutarea lui Pobby și Dingan, uitând că sunt, de fapt, rod al ficțiunii. O lectură relaxantă, plină de căldură, care te reapropie de copilul uitat din sufletul tău.

   Sper ca recomandările mele să vă însenineze orele de lectură și să descoperiți în ele mesaje care să vă atingă coarda sensibilă a spiritului, cum s-a întâmplat și în cazul meu. Pentru că, nu-i așa?, valoarea unei cărți nu este direct proporțională cu numărul de file, ci cu puterea de a transmite și de a înălța. Lectură plăcută!

    Dacă cineva mi-ar cere să fac o listă a preferințelor mele în materie de lectură, cu siguranță că literatura română ar ocupa primul loc. Am crescut printre paginile autorilor români, i-am iubit și am căutat să îi înțeleg cu o plăcere și cu un interes mai mare decât am prezentat vreodată unui scriitor străin. Patriotismul sau o legătură pe care nici eu nu o pot explica? Nu am edificat misterul și nici nu găsesc relevanță. Iubesc literatura română, îmi voi dedica viața(cel puțin pe cea profesională) aprofundării ei, prin urmare, inițiativa lui Eugen Istodor mi s-a părut un prilej bun de a-mi lua un nou bilet către acest ținut. Iar biletul se numește „101 cărți românești de citit într-o viață” și este cuprins într-o campanie recentă a librăriilor Humanitas. Orice carte propusă în „lista lui Istodor” vine cu 20% reducere la achiziția titlului, apărut la editura Polirom.

    Nu am profitat de oferta celor de la Humanitas, alegând să cumpăr, pentru moment, doar volumul și mai apoi să mă decid asupra lecturilor care mi-ar folosi în următoarea perioadă sau care, pur și simplu, îmi stârnesc interesul. Cu nerăbdare am parcurs lista lui Istodor și, dacă la început am fost amuzată de faptul că multe dintre cărțile recomandate se înscriau deja pe lista lecturilor mele, spre sfârșit acest lucru m-a dezamăgit. De-a lungul celor aproximativ 240 de pagini, cititorul face cunoștință cu 101 opere din literatura română, însoțite de o scurtă prezentare și o părere „critică” semnată de o personalitate care a îndrăgit respectiva scriere (termenul „personalitate” e relativ, pentru că de mulți dintre cei care au ales să își expună părerea nu am auzit, iar alții sunt ofițeri, profesori,elevi, ambasadori, de asemenea, necunoscuți. Cred că, în fapt, intenția autorului a fost să surprindă păreri din partea unor tipologii diferite de oameni, cu ocupații, statut și preferințe distincte, pentru a crea o priveliște de ansamblu receptorului). În final, descoperim câteva file care, sub titlul generic „Viața autorului” au menirea de a familiariza cititorul cu biografia scriitorilor amintiți. 

    Lista lui Istodor este o inițiativă admirabilă, însă mi-aș fi dorit să fie...altfel. Bineînțeles, nu pot nega faptul că am descoperit numeroase opere de care nu am auzit și pe care, în cel mai scurt timp, le voi parcurge. Dar, la fel de bine, am întâlnit recomandări, aș spune, uzuale, arhicunoscute. Ținând cont de titlu, alegerile autorului se explică. Într-adevăr, menționează operele de temei ale literaturii naționale, pe care merită și, cred eu, trebuie, dintr-o datorie față de propria cultură, să le parcurgem într-o viață. Însă, trebuie să recunosc: am cumpărat cartea în speranța de a descoperi autori și titluri mai puțin știute azi. Aș fi fost încântată să citesc păreri și recenzii ale unor opere la fel de valoroase, dar prea puțin amintite în zilele noastre. De aici și dezamăgirea mea față de carte, dezamăgire la care aș adăuga-o pe cea provocată de stilul scriiturii pe alocuri. Am întâlnit pasaje înălțătoare, cu limbaj, topică, metonimii (!!)  extraordinare, dar și secvențe care nu au corespuns, să spunem, gusturilor mele. De exemplu, în cazul operei semnate de Hortensia Papadat-Bengescu, „Concert din muzică de Bach”:

Face parte din ciclul Hallipilor, văzut frecvent ca un Forsyte Saga românesc. Cred că ar fi mai bine văzut ca o Familia Adams. E horror. Nu-i acțiune aici. E un spionaj lent prin căsnicii(...). pagina 71

Pe de altă parte, un fragment mai inspirat despre poezia nichitesciană:

A fanatizat o lume înghețată. Cu poezia și felul lui poetic de-a trăi. Miracolul Nichita. Ce face Nichita? Nichita e însăși starea poetică. pagina 115

    Dacă sunteți dornici să descoperiți literatura română sub o altfel de prezentare sau dacă aveți nevoie de cineva sau ceva care să vă „apropie” de ea, vă recomand lista lui Istodor. Cartea poate fi găsită atât în librăriile Humanitas, cât și pe site-urile de profil. Vă îndemn, de asemenea, să faceți o vizită blogului autorului aici, pentru că veți găsi articole interesante legate de literatură și recenzii ample ale cărților cuprinse în volum. Lectură plăcută!

    Sunt cărți care te răscolesc prin simplitatea care le îmbracă și dincolo de care un mesaj de o forță nebănuită așteaptă să fie descoperit. La o astfel de lectură m-a invitat de curând o persoană dragă, care a avut amabilitatea de a-mi oferi micul roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt-„ Oscar și Tanti Roz”, despre care auzisem numai impresii pozitive din partea altor cititori.

    Inevitabilul, deci, s-a produs și iată că am ajuns să iau contact cu opera acestui autor despre care Internetul vuiește.

    Cartea este o înșiruire de scrisori adresate de către Oscar, un băiețel bolnav de cancer, care își petrece viața în spital, lui Dumnezeu, la îndemnul lui Tanti Roz. Cine este Tanti Roz? Ei bine, contrar așteptărilor și imaginației mele (care, nu știu de ce, îmi spuneau că personajul ar fi o jucărie), ea este o asistentă care se ocupă de îngrijirea băiatului. „Fostă luptătoare de wrestling”, femeia devine o sursă de înțelepciune pentru Oscar, ajutându-l pe acesta să se bucure de viață, să creadă în Dumnezeu și, cel mai important, poate, pentru el, să privească moartea prin alți ochi, într-un moment în care băiatul se distanțează de propria familie. Motivul pentru care Tanti Roz îi vorbește constant lui Oscar despre luptele sale de wrestling, în fața a tot felul de indivizi amenințători, derivă din nevoia de a capta atenția băiatului, de a intra în jocul său și de a-l face să înțeleagă că cel mai important lucru este să nu te lași niciodată învins.

   Nimeni nu poate trăi fără suferință, Oscar. Nici Dumnezeu și nici tu. Nici părinții tăi și nici eu.

 O lecție pe care și noi, mici Oscari bolnavi de propriile temeri și griji, ar trebui să ne-o însușim.  Alături de prietenii săi, Bacon, Pop Corn, Peggy Blue (iubita sa,care din cauza unei boli de sânge avea pielea...albastră), Oscar se bucură de simpla șansa de a (mai) fi, oferind adulților din jurul său lecția luptei cu destinul și a înlăturării fricii provocate de o sentință finală...

    Într-un spital, dragă Dumnezeu, de îndată ce pronunți cuvântul „moarte”, nimeni nu te mai aude. Poți fii sigur că în jurul tău se va produce un gol de aer și toți au să se ia la întrecere care mai de care să schimbe vorba.

     Ceea ce este cu adevărat impresionant la carte este inocența caracteristică personajului-central. Autorul nu își propune în mod deosebit să întristeze cititorul, nici să redea stările unui copil bolnav de cancer, ci să transmită un mesaj pe care doar un suflet deosebit, asemenea lui Oscar, are puterea de a-l perpetua. Prin aceasta reușește să atingă o coardă sensibilă a cititorului, pentru că este imposibil să nu îndrăgești și chiar să compătimești personajul pentru drăgălășenia, candoare și căldura sa. Cred că fără această perspectivă a copilului, simbol al purității, al naivității, romanul lui Eric Emmanuel Schmitt și-ar pierde cu totul farmecul.  Iată o frântură, drept exemplu:

În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ți descriu un pic viața mea aici, la spital, unde toți mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, și as vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. Nu-i complicat ce-ți cer: da sau nu. N-ai decât să tai varianta inutilă.(...)Te pup. Pe mâine, Oscar. P.S. Nu-ți știu adresa, ce fac?

   

    Limbajul cărții este unul simplu, tocmai pentru că, în fond, „aparține” unui copil, iar în ceea ce privește dimensiunea romanului, el se întinde de-a lungul a aproximativ 100 de pagini, pe care, cu lejeritate, le puteți parcurge, asemenea mie, într-o oră și jumătate. Dar cine a spus că o carte bună trebuie să aibă un stil complicat, elevat, sau că dimensiunea este un criteriu semnificativ în acest sens? Romanul în discuție nu se distinge prin aceste coordonate, ci prin prisma originalității unghiului de enunțare și a semnificațiilor pe care anumite episoade le capătă în raport cu mesajul.Ideea care m-a emoționat până la lacrimi a fost cea în care Tanti Roz îl îndeamnă pe Oscar să considere că fiecare zi echivalează cu zece ani. Băiatul acceptă jocul și îl ia în serios. Fiecare zi devine pentru el o nouă etapă a vieții, în care descoperă „grijile” adolescentului, ale omului matur și, mai ales, se descoperă pe sine și învață să se accepte așa cum este, cu tot cu boala, neșansa sa. Prezența lui Tanti Roz devine vitală băiețelului care vede în ea un prieten, o mamă, un aliat, singura persoană care îl înțelege și iubește așa cum este.

(...)se face aceeași greșeală și în ceea ce privește viața. Uităm că este fragilă, gingașă, efemeră. Ne comportăm cu toții de parcă-am fi nemuritori.

   

    Nu suntem nemuritori, iar Oscar înțelege mai bine ca oricine acest lucru și tocmai de aceea alege să se debaraseze de teama neființei și să se bucure de existență pe cât poate. El devine un exemplu de curaj pentru adulții din jur, ei înșiși speriați de o moarte care nici măcar nu este a lor. Vă dezvălui că, totuși, copilul are o frică:

-Știi, de fapt nu de necunoscut mă tem, ci de faptul că voi pierde toate câte le cunosc.

    ...o frică la care prea puțini dintre noi ne gândim. Un roman plin de emoție, care ne învață să apreciem viața așa cum este ea, atât cât este ea, pentru că, în definitiv, este singura pe care o avem. (Click AICI pentru a cumpăra cartea)

     

     În ultima vreme am fost rugată să recomand cărți, fie pentru diverse provocări de lectură, fie pentru că respectiva persoană era lipsită de inspirație și nu știa ce să mai citească. Tot cotrobăind prin bibliotecă și prin amintiri, încercând să fac recomandări cât mai interesante, am parcurs iar citate și fragmente care m-au încântat de-a lungul lecturilor mele. Vă las, deci, în compania a 20 de citate memorabile, cred eu, care să vă convingă să citiți romanele din care sunt culese. Pentru început, iată câteva citate din literatura universală:

1.  „Viața este doar o cutie cu labirinturi.” Flori pentru Algernon”-D.Keyes, Ed. Art (YoungArt),pagina 156

2. „Întrebarea: La Auschwitz, spuneți-mi, unde era Dumnezeu?

Și răspunsul: Dar unde era omul?” , „Alegerea Sofiei”-W.Styron, Ed. Art, pagina 721

3. „-Eu cred, zise el o dată, că o petală de floare sau un viermișor de pe drum grăiește și cuprinde mai mult decât toate cărțile unei biblioteci. Cu litere și cu vorbe nu se poate spune nimic. Câteodată scriu o literă grecească oarecare, o teta sau o omega și, dacă răsucesc pana numai puțin, litera dă din codiță și e un pește și într-o clipă recheamă în amintire toate păraiele și râurile din lume, tot ce e răcoros și umed(...)Ei bine, Narcis, probabil că tu nu prea apreciezi asemenea litere. Dar eu îți spun: cu ele a scris Dumnezeu lumea.” „Narcis și Gură-de-Aur”-H.Hesse, Editura Rao, pagina 64

4. „Adevărul e că nimeni nu se poate cunoaște pe sine însuși, nimeni nu poate vedea, pentru a judeca aspru și necruțător ceea ce simte, gîndește și face. Vicleanul amor propriu, mult prea iscusita vanitate, speculantul interes, temătoarea rușine, obraznica mândrie sunt mereu gata să ascundă, să învăluie, să acopere, să scuze și să justifice.” „Un om sfârșit”-Giovanni Papini, Ed. Polirom, pagina 131

5. „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.” „Micul Prinț” (Ediția aniversară)-Antoine de Saint-Exupery, Ed. Rao, pagina 143 

6. „Dar oricât de departe ai merge, nu poți fugi de tine însuți.” „După cutremur”-H.Murakami, Ed. Polirom, pagina 22

7. „Un copil, un profesor, o carte și un stilou pot schimba lumea.” „Eu sînt Malala”- MalalaYousafzai, Ed.Polirom, pagina 308

8. „Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă interioară și infernală festă omenească?” „Hoțul de cărți”-M.Zusak, Ed. Rao, pagina 390

9. „-Nu aveți pașaport? Nici buletin? Dar cum se poate așa ceva?

-N-am avut niciodată nevoie.

-Dar n-ați fost niciodată în străinătate?

-Cum să nu. Polonia, Franța, Ungaria...

-Da,bine, astea sunt în UE...

-Sau în Uniunea Sovietică...

-Și acolo ați putut intra fără pașaport?

Am rămas o clipă pe gânduri.

-Nu-mi amintesc să mă fi întrebat cineva, am răspuns eu cât se poate de conștiincios.

-Straniu. Dar America! Vreau să spun, aveți 56 de ani- n-ați fost niciodată în America?

-Am avut serios de gând să ajung acolo, am răspuns eu indignat, dar am fost reținut.” (Ca să vă dați seama de comicul fragmentului, vă dezvălui că personajul-central este nimeni altul decât Hitler) „Ia uite cine s-a întors”-T.Vermes, Ed. Rao, pagina 82

10. „Cea mai profundă frază care s-a scris vreodată,a urmat Temple cu entuziasm, este fraza de la sfârșitul zoologiei: Reproducerea este începutul morții.” „Portret al artistului la tinerețe”-J.Joyce, Ed. Humanitas, pagina 263

    Cum sunt o iubitoare a literaturii române, nu puteam să nu includ citate din romane scrise de autori naționali...

1.„ În schimb, întocmai cum tinerele căsătorite simt mereu nevoia de-a spune „te iubesc”, Gabriela îi repeta mereu: „Te stimez. Nu cunosc om mai demn de stimă decât tine”. Dacă hoția n-ar fi epică, lirică, și hoțul ar spune păgubașului:„Te stimez, fiindcă te fur”. „Lorelei”-I.Teodoreanu, Colecția Jurnalul Național, pagina 288

2.„Pentru că orice carte adevărată, indiferent de valoarea ei, este mai întâi un act vertical, îndreptat către cer, ca o invocare sau o rugăciune. Doar dacă este primită acolo, va fi apoi primită și pe pământ.” „Ochiul căprui al dragostei noastre”-M.Cărtărescu, Ed.Humanitas, pagina 78

3. „Căci ne-am pierdut libertatea în momentul în care am cedat Cezarului dreptul de a gândi cu glas tare.” „Dumnezeu s-a născut în exil”-V.Horia, Ed.Art, pagina 66

4. „-Nu mai pot lucra, ma duc la fund. Devin un ratat.

-Ei, asta e bună! spuse Adrian. Ratatul nu devine, el este și rămâne. Toată lumea crede în talentul tău, nu fi copil, mă, peste câțiva ani vei ajunge un nume, de ce să dărâmi zidurile unde se vor lipi afișele. Auzi?” „Trei dinți din față”-M.Sorescu, Colecția Jurnalul Național, pagina 388

5. „ Mă întrebam odată cum va fi ziua în care nu mă voi mai simți agățată de el ca iedera de zid. Și iat-o!” „Pânza de păianjen”-Cella Serghi, Colecția Jurnalul Național, pagina 396

6. „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.” „Cel mai iubit dintre pământeni”, volumul I- M.Preda, Colecția Jurnalul Național, pagina 21

7. „Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înțelege. Sufletul comunică direct cu lumea spirituală, cu lumea lumilor. Și doar spiritul e esența, spiritul etern, infinit, cuprinzător a toate.” „Adam și Eva”-L.Rebreanu, Colecția Jurnalul Național,pagina 42,

8. „Dar am știut de atunci că niciun om n-ar putea supraviețui așa cum este, rupt în două, singur. Viața are sfârșit aici, pe pământ, pentru că este fracturată, despicată în miriade de fragmente.” „Nuntă în cer”-M.Eliade,Colecția Jurnalul Național, pagina 75

9. „Sta acum ca o stâncă care se străduie să cadă ucigător peste alții și, în truda ei, se sfărâmă.” „Concert din muzică de Bach”-Hortensia Papadat-Bengescu,Colecția Jurnalul Național, pagina 118

10. „Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial să o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă, te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror alte prietenii și iubiri.(...)Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.” „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”-C.Petrescu, Colecția Jurnalul Național ,pagina 46

Dar voi? Care sunt citatele voastre preferate? Lectură plăcută!

    Ultimele zile de vacanță mi le-am petrecut în compania unui autor cu care mă mai întâlnisem cu ceva vreme în urma și care m-a convins că merită să îl urmăresc în continuare: Rui Zink. Zăbovind în căutare de noi lecturi printre rafturile librăriei Humanitas, am descoperit un alt volum de-al scriitorului portughez și am știut îndată că trebuie să fie vorba despre o carte cel puțin la fel de valoroasă ca „Cititorul din peșteră”. Intuiția nu m-a înșelat, pentru că „Instalarea fricii” se găsește, cu siguranță, printre cele mai inedite scrieri a căror cititoare am fost.

    De această dată, autorul renunță la fantasticul absolut, la personajele neobișnuite și la lumea inspirată de lecturile proprii, aplecându-se apropria societății zilelor noastre. Construindu-și romanul drept o parabolă, Rui Zink relevă printr-o extraordinară subtilitate, adevăruri tulburătoare, pe care, din teamă, ignoranță și comoditate, le „ascundem sub preș”, dar care, oricum, ne macină. Interesant este că, deși scrisă în urmă cu trei ani în urmă, cartea rămâne actuală prin prisma aspectelor sociale amintite. Terorismul, dictatura, războiul, dezechilibrele sociale au fost și continuă să fie prezente în viața noastră, astfel că, inevitabil, cititorul se vede pus în fața lumii lăsate fără mască, alături de toate neajunsurile și nenorocirile ei. Mușamalizarea dispare; adevărul găsește, prin acest roman, o portiță de evadare, arătându-i lectorului naiv fața reală a societății în care trăiește și, paradoxal, explicându-i de ce lucrurile nu pot sta altfel.

Oricum, tot nu există bărci de salvare pentru toți.

   Pe scurt, cartea prezintă o lume în care frica este văzută drept singura modalitate de stăpânire a omenirii, astfel că se dezvoltă un adevărat program de „implementare” a ei, printr-un echipament special, de către oameni pregătiți în acest sens. Cu toate astea, acțiunea este simplă, se petrece într-un singur spațiu, respectiv apartamentul unei femei care se vede, într-o dimineață, pusă față în față cu Carlos și Sousa, ambii responsabili pentru „Instalarea fricii”. De teamă, femeia își ascunde „băiatul” în baie și îi primește pe cei doi, conștientă că nu are nicio șansă de scăpare. Finalul este unul cu totul neașteptat de către cititorul buimăcit, poate, de fluxul vorbirii personajelor, de monotonia romanului dominat de dialog ca mod de expunere și de intrarea ex-abrupto în subiect. Un final care contrastează cu aparenta banalitate a acțiunii, pentru că rolurile se inversează, vânătorul devine pradă, iar prada vânător, lăsând receptorului responsabilitatea de a medita asupra înțelesurilor profunde ale parabolei.

Frica ia forme impunătoare. Frica e înțeleaptă. Frica știe ce e mai bun pentru noi. Frica se preocupă. Frica nu e niciodată departe. Se află întotdeauna lângă noi. Mai aproape decât ne imaginăm, chiar și atunci când o credem departe. Frica e sigură. Frica e adevărată. Frica ne iubește.

  În ceea ce privește construcția cărții, m-a atras mult asemănarea dialogurilor cu cele din teatrul absurd al lui E.Ionescu. De fapt, romanul pare o piesă de teatru, prin păstrarea unicului decor, prin numărul redus de personaje și prin abundența de replici care suspendă acțiunea. Citindu-l, m-am simțit în fața unei scene, urmărind cu nerăbdare jocul unor mari actori, căutând să anticipez finalul. De asemenea, am rămas din nou impresionată de lejeritatea scrierii lui Zink: îmbinarea tuturor tipurilor de frică, în mod ascendent, de la banala teamă simțită de Scufița Roșie în fața lupului și până la frica trezită de canibalism, terorism sau cenzură. Toate se împletesc mlădios în opera în discuție, care șochează prin ușurința cu care rostește adevărul cu privire la societatea contemporană. Ceea ce vrea Zink să transmită prin intermediul acestui roman este o poveste a fricii: de la origini și până la consecințe, cititorul tinde să se lase convins de imposibilitatea de a anihila frica, dar, totodată, îi este relevat motivul pentru care, fără ea, societatea nu ar putea funcționa. Totul se rezumă la un joc de interese și o luptă de supraviețuire, în care oamenii devin marionete ale marilor instituții și organizații, lăsându-se încătușați de temerile care ajung să îi controleze. Ca într-un regim dictatorial etern, omului modern îi sunt impuse temerile, printr-un sistem de propagandă voalat, care îl fac să creadă ca „așa e mai bine” și că „asta este singura șansă”.

-Toți trebuie să facem sacrificii.

-Unii o fac dedicându-se trup și suflet.

-Alții luând hotărâri care cer curaj politic.

-Nimeni nu vrea să moară.

-E egoismul uman tipic.

-Nimeni nu vrea să îi fie foame. 

-Nimeni nu vrea să facă sacrificii.

-Dar cineva trebuie să moară.

-Cuiva trebuie să îi fie foame. 

-Pur și simplu, prăjitura nu ajunge pentru toți.

     „Instalarea fricii” este o carte asemenea unui duș rece: totul iese la iveală, șocant, revoltător, dar plin de adevăr...un adevăr care dăinuie și va mai exista mult timp de aici încolo. Un exercițiu de răbdare și de punere în temă cu esențele dure ale lumii actuale, care îl invită pe cititor să mediteze asupra unor probleme-cheie ale societății! (Click AICI pentru a cumpăra cartea)