Ianuarie înzăpezit, cursuri suspendate, Internet care mai mult mă trădează decât îmi ține partea, ciocolată caldă și lopeți care lovesc brutal gheața de pe scările căminului. Rețeta perfectă pentru a-mi trezi pofta de a scrie o recenzie (după o perioadă, e drept, destul de lungă, de absență).
Dacă în ultimele postări ne-am „crăciunit” cu totul, e vremea să ne întoarcem la lucruri serioase, căci singura urmă de sărbătoare pe care o mai avem e blocată și ea, pe undeva, din cauza nămeților.
Cum facultatea și-a reintrat în drepturi, lecturile mele se învârt din nou în jurul literaturii vechi. Dar printre cronici, letopisețe și istorii s-a strecurat și ceea ce numeam în liceu „lectură de plăcere”: mai exact, una dintre cărțile cumpărate de la Gaudeamus (deja îmi e dor!), pe care am citit-o „în reprize” și lacrimi.
„Patria mea era un sâmbure de măr” nu mi-a fost recomandată și nici chiar numele scriitoarei nu m-a convins să o cumpăr, tangențele mele cu opera Hertei Müller fiind vagi. Un impuls nejustificat și am „înșfăcat” cartea de pe rafturile standului Humanitas, răsfoind-o încă de pe drumul spre casă. Singura predestinare în care cred la nivelul legăturilor este cea dintre cărți și oameni. Se confirmă și de această dată că „mi-a fost dat” să citesc aceste confesiuni, să mă schimb, să văd altfel, cu și prin ele.
Apărută în 2014, tradusă la noi doi ani mai târziu, cartea cuprinde interviurile inițiate de jurnalista austriacă Angelika Klammer și scriitoare. De la tabloul copilăriei la sat, la imaginea artistului încercat de greutatea propriilor idei, „Patria mea era un sâmbure de măr” reia viața Hertei Müller cu tot tragismul și zbuciumul ei. Povești ale copilului de odinioară, întâmplări din parcursul „scriitoricesc”,explicații despre credințe și idei exprimate în operele sale, toate își găsesc locul în interviurile amintite. Dar, pentru mine, de departe cele mai impresionante confesiuni au fost cele cu privire la Securitate. În fapt,titlul însuși reia un vers pe care scriitoarea obișnuia să îl repete înainte de interogatoriile de la Securitate pentru a se încuraja:
Patria mea era un sâmbure de măr,/ căutându-mi drumul între seceră și stea.
Fabrica în care lucrează se transformă într-o perpetuă cursă; există chiar locuri ascunse, special amenajate pentru cei aflați sub controlul Securității. Apropierea dintre tânăra Herta Müller și ceea ce am putea numi elita vremii o aduce în ochii organelor de control. Până și locuința devine un loc nesigur, împânzit de microfoane și de semne nefaste din partea oamenilor trimiși pentru a propaga teama (o secvență în nota ororii este cea în care găsește în buzunarul paltonului un deget). Deși „vinovați” doar pentru opoziția față de mentalitatea injustă a regimului, cei interogați ajung să se teamă de propriile mărturisiri, astfel că se întâlnesc periodic pentru a-și repeta unii altora răspunsurile date la întrebările Securității. Trăiesc în permanență cu groaza dispariției bruște. Unii mor nejustificat, alții se sinucid pentru a se elibera. Siguranța zilei de mâine este aruncată în aer. Oamenii ajung să se teamă unii de alții, la gândul posibilității de a fi informatori. Scriitoarea ajunge chiar să își piardă biroul, dar continuă traducerile pe scările fabricii. Nu renunță la deja sumbrul loc de muncă, pentru că nu vrea să le ofere satisfacție. Pentru că speră, crede și își urmează șansa. Demnitatea, curajul și puterea sunt de o forță inimaginabilă. Și, totuși, pe fundalul negru al unei societăți absurde, geniul creator se înalță. Și cea care cândva scria pe scările unei fabrici josnice, ajunge pe frontispiciul „Arcului de Triumf” al literaturii universale.
Am ajuns să scriu de singurătate, a fost cea de-a doua mare singurătate. Prima fusese singurătatea sătească din vremea când încă nu cunoșteam cuvântul „singur”, fiindcă lipsea din dialectul satului. pag 53
„Patria mea era un sâmbure de măr” trece de granițele interviului, pentru că, în contrast cu întrebările jurnalistice, poate reci, poate obiective, răspunsurile scriitoarei mângâie o durere care se simte încă. O lectură facilă ca structură, frază, limbaj, dar solicitantă afectiv. Sensibilul, transfigurarea artistică relevă scriitorul din spatele omului. Fiecare amintire, fiecare episod, oricât de dureros, pare atât de actual. Simți că simți odată cu ea. Am plâns în mine și în afară pentru că nicio întâmplare aici relatată nu e ficțiune. Am plâns pentru fiecare sinucigaș, pentru fiecare plâns al celor urmăriți, poate chiar și pentru sufletele celor care credeau într-un regim ce le-a adus, într-un fel sau altul, sfârșitul. Și pentru multe altele care nu pot fi cuprinse, oricât mi-aș dori, într-o recenzie.
În final, am plâns de fericire pentru un destin împlinit. Și cred cu tărie, oricât de crud ar suna, că suferința, groaza, nefastul au contribuit la ceea ce Herta Müller este azi. Un simbol pentru literatura de pretutindeni, dar, mai presus de asta, un model, dat fiind că a avut puterea de a transforma grotescul în artă sensibilă. Pentru asta nu putem decât să îi mulțumim, citind-o, recitind-o, simțind alături de ea.