Marin Sorescu nu este (numai) „Iona”. În mulți trăiește această falsă impresie, un soi de analogie involuntară, împrumutată din anii de liceu. Puțini sunt cei care îl cunosc pe Marin Sorescu și în alte ipostaze - de poet, de romancier, de etern copil.
Undeva prin clasa a VII-a descopeream „Trei dinți din față”, o carte la care mă întorc când și când. Nu pentru acțiune în sine, ci pentru emoția care, pe fundalul ultimelor fragmente, mă face de fiecare dată să plâng. Poate pentru că felul în care am interpretat și am trăit romanul lui Sorescu (pasibil de a nu corespunde cu realitatea mesajului) poartă pecetea unei povești cu care mă identific sau care, în orice caz, nu mă lasă rece.
În liceu, dramaturgie. „Iona” în frunte, ca pretutindeni. Manuale inundate de interpretări superficiale, reci, programate, o încercare personală de a privi opera altfel, analiză și comentarii. Atât.
Tot în liceu, însă, l-am scos pe Sorescu-poetul de pe raftul bibliotecii. O zi întreagă am perindat orașul cu el de mână, într-o formă mai mult sau mai puțin (meta)fizică. Pe bulevard, în autobuz, în penumbra unor străzi lăturalnice, pe scările blocului, în fine, suficient cât să ne cunoaștem. M-am îndrăgostit de poezia lui, văzând-o atât de simplă, curată, dar profundă. Am ajuns să recit „Boala” și câteva versuri din „Scrisori din camera de alături ”, să le scriu pe caiete și foi asemenea unei adolescente îndrăgostite care însemnează pe unde apucă numele „lui”.
Am încheiat viața de licean primind în dar „Sonetele”. Draga persoană care mi-a oferit cartea nu cred că avea certitudinea apropierii mele de opera lui Marin Sorescu - poate doar intuia. Nu știu dacă am putut exprima sau lăsa de înțeles fericirea care m-a cuprins când am zărit-o. În drumul spre casă, în leagănul trenului, citeam sonet după sonet.
Prinsă între „n” programe universitare, blocată încă undeva în perioada veche, simt adesea nevoia de a citi și altceva. Și „altceva-ul” ultimelor zile a fost colecția de „Sonete” soresciene, pe care nu o răsfoisem din acea zi cu destinația Acasă.
Privit sub parcursul său istoric, sonetul (poezie cu formă fixă: două catrene și două terține de câte trei versuri) își găsește rădăcinile în Italia secolelor X-XI, răsfirându-se ulterior și în celelalte culturi europene. În literatura noastră, apare în secolul al XIX-lea, culminând în lirica eminesciană. Fascinația pentru sonet se menține, însă, și mai târziu, dovadă interesul scriitorilor noștri pentru o astfel de poezie. Printre ei, și Marin Sorescu.
Volumul propus de editura Art cuprinde 239 de sonete sau, mergând pe linia titlului postării mele, 239 de sunete, pentru că fiecare poezie este sunetul unei emoții, reverberația unei trăiri. Lirica soresciană recapitulează mituri și epoci fundamentale, într-un limbaj curat care prefigurează o poezie aparent ușor de parcurs (la polul opus față de ermetismul lui Ion Barbu, spre exemplu). Cu toate acestea, jocul cu aluziile culturale este pe cât de provocator, pe atât de solicitant și aproape frustrant, dar te împinge să cauți, să cercetezi, sa pătrunzi și să ai, în ultimă instanță, șansa de a descifra o sensibilitate jucăușă, emoționantă.
Conținutul sunetelor lui Marin Sorescu interesează prin autenticitatea unor trăiri mereu actuale: unele motive vin din Antichitate, traversează câteva epoci și poposesc în contemporaneitate. Eros, reflecție gravă, neliniște, satiră, demnitatea trăirii, mituri și motive biblice și istorice - toate purtând pecetea unui eu novator. G.Sorescu
La finele paginilor cu sonete, volumul oferă câteva fotografii din viața scriitorului. Astfel, după ce parcurgi poemele - fiecare ilustrând o altă latură, de la copilul nedomolit la bătrânul bântuit de ideea morții, de la artistul din umbră și până la romanticul incurabil -, cortina se ridică și lasă să se întrevadă El, poetul din spatele întregului spectacol, deopotrivă actor și regizor, spectator și critic.
Marin Sorescu trebuie simțit.
Păstrat aproape.
Provocat la o șuetă literară din când în când.
Și neapărat - nelăsat în uitare.
(Cartea poate fi achiziționată de aici.)