În ce privește lectura, copilăria mea a fost aparte. Cu toată strădania tatălui meu (cândva, un cititor împătimit, căruia timpul i-a răpit această plăcere), nu am fost atrasă de cărți specifice vârstei mele. Romanele de aventură sau, în fine, lecturile recomandate unui neofit nu m-au atras niciodată. Prin urmare, l-am descoperit pe „Robinson Crusoe” mult, mult mai târziu și l-am înțeles abia luna trecută. Acestei revelații îi rezerv, totuși, o postare specială.
De ce mi-am început astfel recenzia? Pentru că J.Coetzee își croiește opera pe fundamentul scrierii lui Defoe. Nu știu de unde această fascinație pentru mitul Crusoe (Cruso, în carte) în literatura recentă (mă gândesc la „Vineri sau viața sălbatică” al lui M. Tournier), însă modul în care acești autori îl duc mai departe sau îl reinterpretează mă fascinează.
Revenind asupra firului epic, personajul central (și narator) al operei este Susan Barton care, în urma unui naufragiu, ajunge pe o insulă pustie, unde îi întâlnește pe Robinson și Vineri. Viața de pe insulă este comodă și monotonă. Exponent al civilizației, Robinson își asigură condițiile necesare în acel topos ostil, dar dorința de a se întoarce nu îl macină. În pofida unei evidente diferențe de viziuni asupra vieții, între Susan și bărbat se naște pasiunea. O pasiune care se va curma odată salvați, pentru că Robinson nu supraviețuiește voiajului către Europa. Stabilindu-se, alături de Vineri, în Anglia, personajul feminin caută să îi redea libertatea slujitorului față de care nutrește compasiune. Sub o falsă identitate (pretinzând că este soția lui Crusoe), ea va lua legatura cu Foe (Daniel Defoe) pentru a-i împărtăși experiența lui Robinson. Încercarea de a vinde povestea ascunde, în fapt, intenția de a-l trimite pe Vineri acasă, în Africa, eliberându-l. O nouă poveste de iubire, noi intrigi și obstacole se cos pe marginea eforturilor sale.
-Dacă ar fi ca Providența să aibă grijă de noi toți, a spus Cruso, cine ar mai rămâne să culeagă bumbacul și să taie trestia de zahăr? Pentru ca treburile lumii să prospere, Providența trebuie uneori să stea trează și uneori să doarmă, așa cum fac creaturile de speță mai joasă. pag.26
Ideea lui Coetzee mi s-a părut, încă de la început, fenomenală, pentru că reușește să ducă mai departe destinul unui personaj clasic și, în același timp, să pătrundă în geneza operei de la care pleacă. Prezentând o altă latură a lui Cruso (conturată prin prisma nevoii acestuia de Susan, dar și a înțelepciunii pe care o demonstrează prin conversațiile cu ea, dovada puterii habitatului de a influența concepțiile), autorul nu se sfiește să îl ilustreze pe Defoe-omul. Îl apropie de cititor prin frământările pricinuite de actul creației, reliefându-i greutatea nașterii unei capodopere, dar și prin slăbiciunile și defectele sale.
Te rog să ții minte că nu orice om poartă semnul naufragiatului și se simte așa în sufletul său. pag.38
Pe parcursul lecturii am avut senzația că mă aflu într-o barcă, apa devenind tumultoasă cu fiecare schimbare de situație, cu fiecare moment-limită, conflict sau frământare a personajelor, de altfel, bine conturate. Susan este modelul femeii independente, hotărâte, singurul moment de slăbiciune fiind acela când este pusă față în față cu trecutul. În schimb, Vineri ilustrează durerea mută, dar acută. Supunerea și primitivismul său înduioșează. Este vulnerabil și incapabil de a trăi în civilizație (fapt creionat cu finețe de către scriitor), dar, în mod paradoxal, nici întoarcerea acasă nu este, pentru el, o soluție. Viața sa pare a se fi sfârșit odată cu Robinson. Vineri este, fără să își dea seama, în căutarea unui nou sens, dar nici el și nici Susan nu au puterea de a-l descoperi. Deznodământul, într-o notă de tragism, completează drama fiecărei ființe de hârtie.
J.M. Coetzee își merită, cu siguranță, Premiul Nobel. Pentru ineditul ideii, pentru stil și mesaj, pentru atenția prin care creionează trăirile personajelor, reinterpretând și purtând spre un final (deschis la Defoe) povestea lui Robinson. „Foe” este o lectură extraordinară care capătă cu atât mai mult greutate în ochii unui cititor care a făcut cunoștință deja cu Crusoe. Printr-o forță copleșitoare, cartea (re)aduce în atenția omului modern simbioza artă-viață, amintindu-i, în final, că:Există mai multe feluri, nu numai unul, de a trăi etern. pag.136