Urmând calea clișeicului aforism „Esențele tari se țin în sticluțe mici”, m-am gândit să vă recomand trei lecturi scurte, dar pline de substanță, pe care le-am întâlnit în călătoriile mele literare. Pe toate le-am parcurs cu ceva timp în urmă, primindu-le, pe rând, cadou din partea unei persoane speciale care mi-a marcat existența. Sunt, așadar, cărți dragi sufletului meu, dar nu numai prin „apartenența” lor, ci și prin puterea de a transmite, prin intermediul câtorva zeci de pagini, mesaje de mare impact pe care vă încurajez să le descoperiți.
1. „Învierea lui Mozart.Boala neagră”-N.Berberova, Ed.Humanitas (126 pag.)
Pe un fundal al durerii și disperării, speranța se înfiripă în sufletele personajelor. Realismul războiului este zguduitor, iar amărăciunea acoperă ca un voal atmosfera cărții. În toată această sumbră ambianță, câțiva oameni cos iluzii și își închipuie pe cine ar învia, dacă le-ar fi dată această șansă. Maria (un alter-ego al autoarei) își dorește să îl readucă la viață pe Mozart, probabil datorită calmului pe care muzica sa îl imprimă. Câteva zile mai târziu, în peisaj se ivește un călător misterios. Să se transforme, oare, dorința în realitate? Romanul Ninei Berberova nu este, însă, despre Mozart (sau nu în măsura la care ne așteptăm, nu despre acel Mozart sau simfoniile sale), nici despre muzică, ci, mai degrabă, despre iluzie și salvare într-o lume în care oamenii devin prizonieri ai fricii. O carte cutremurătoare prin prisma trăirilor personajelor și a dramatismului pe care se leagănă.
Poate numai iubirea, își spuse, stând în picioare lângă fereastră, da, numai iubirea îți aduce o asemenea bucurie. Dar cel care nu mai vrea să iubească, ori nu mai poate iubi? Eu n-am pe cine să iubesc, e prea târziu pentru mine. (pagina 26)
„Boala neagră” , cea de-a doua operă cuprinsă în volum, mi-a rămas vag în amintire, pentru că nu a atins nivelul așteptărilor mele, prin comparație cu „Învierea lui Mozart”. Deși redă o poveste, de asemenea, dominată de dramatism, în care un om încearcă a-și depăși condiția, dorind să dea un sens propriei existențe, autoarea nu pare a mai „beneficia” de aceleași resurse de inspirație și har. Totuși, scrierea este impresionantă prin analiza psihologică a personajului care trece prin stări contradictorii, punând la îndoială valoarea propriei vieți.
2. „Pescărușul Jonathan Livingston”-Richard Bach, Ed.Humanitas (93 pag.)
Despre acest micro-roman aș putea scrie pagini întregi. Atât de multe semnificații am reușit să descopăr, e drept, după repetate lecturi. „Pescărușul Jonathan Livingston” este, asemenea „Micului Prinț”, o carte pe care nu o înțelegi decât parcurgând-o cu răbdare de mai multe ori. La prima lectură, se înfățișează facilă și lipsită de profunzime, însă, întorcându-te periodic la ea, se deschide și îți dezvăluie ambrozia, până atunci ascunsă. Povestea are în centru un pescăruș cu idealuri mărețe, care aspiră spre depășirea condiției, dar care se lovește de o societate limitată, ce îl condamnă pentru îndrăzneala sa. Alungat din „cerc”, devenit proscris, va avea șansa de a întâlni două păsări care îl vor purta în Ceruri, unde își va perfecționa zborul. Datorită puterii de iertare și a harului care îl recomandă, pescărușul va fi privit ca un ales, ca „fiul Marelui Pescăruș”. Destinul lui Jonathan Livingston este, prin extindere, un destin al geniului, amintind de „Albatrosul” lui Baudelaire. Pătrunzând în esența cărții, putem vorbi despre o adevărată parabolă religioasă, cu trimitere spre însăși viața lui Iisus. Oricum ar fi privită, opera ascunde un mesaj puternic despre ideal și ambiție, despre spirit și putere, un mesaj cu atât mai încântător cu cât se află dincolo de cortina unei „piese” frumos îmbrăcate în povestea unei creaturi aparent neînsemnate: pescărușul.
Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului-cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi.Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș, zborul era totul, nu hrana.(pagina 10)
3. „Pobby și Dingan”-Ben Rice, Ed.Univers (110 pag.)
Pentru cei dornici să se întoarcă, pentru câteva clipe, în universul copilăriei, micul roman semnat de Ben Rice este un prilej numai bun. Cartea este, cu siguranță, definita prin candoare, amintindu-ne de naivitatea primilor ani și de îndârjirea cu care luptam/luptăm, copii fiind, pentru lucruri (aparent) fictive, în încercarea de a-i convinge pe cei mari de veridicitatea acestora. Ben Rice prezintă povestea unei copile care își pierde cei doi prieteni imaginari, pe Pobby și Dingan, în mină, unde lucra tatăl ei. Familia și ceilalți locuitori ai orașului se mobilizează pentru a-i găsi pe cei doi, fetița ajungând să se îmbolnăvească de tristețe. Finalul readuce în atenție o idee pe care a lansat-o și autorul „Micului Prinț”, referitoare la adulți și desprinderea lor de copilul din sine:
Și tot restul lumii crede că suntem nebuni cu toții, dar n-au decât să vorbească singuri, din partea mea. Pentru că toți sunt niște amețiți care nu știu ce înseamnă să crezi în ceva care este greu de văzut sau să cauți în continuare ceva care este foarte greu de găsit. (pagina 110)
Am iubit romanul de debut al lui Ben Rice (un autor tânăr, care promite mult prin scrierile lui) pentru inocența cu care personajul luptă pentru idealul său (la scară mică, dar de o forță extraordinară) și pentru atmosfera care te desprinde cumva de luciditate și te face să pornești și tu în căutarea lui Pobby și Dingan, uitând că sunt, de fapt, rod al ficțiunii. O lectură relaxantă, plină de căldură, care te reapropie de copilul uitat din sufletul tău.
Sper ca recomandările mele să vă însenineze orele de lectură și să descoperiți în ele mesaje care să vă atingă coarda sensibilă a spiritului, cum s-a întâmplat și în cazul meu. Pentru că, nu-i așa?, valoarea unei cărți nu este direct proporțională cu numărul de file, ci cu puterea de a transmite și de a înălța. Lectură plăcută!