Asculți obsesiv aceeași melodie și, de la un punct încolo, ai tendința de a o relua, chiar dacă nici nu a trecut bine de jumătate. Bei același sortiment de cafea, din aceeași cană, de ani de zile, dar azi, tocmai azi, brusc licoarea ți se pare fadă. Ți-ai propus să fii așa și nu altfel și, după mult timp, ți-a reușit, dar parcă nici așa nu e cum ar trebui. E nevoie de ceva nou. Întotdeauna.
Mi s-a făcut dor să scriu pe blog după o perioadă în care l-am lăsat în paragină, să se descurce singur cu ce i-am oferit până într-un punct. De atunci încolo s-au întâmplat multe și blogul nu a mai reprezentat, se pare, o prioritate, deși a fost zilnic pe lista de gânduri. Dar nu în aceeași formă, nu așa. Da, am avut și am nevoie de un soi de replay, nu pentru că m-aș fi îndepărtat în vreun fel de cărți sau de plăcerea de a scrie despre ele, ci pentru că nu am găsit o formulă suficient de convingătoare pentru mine, o formulă care să mă facă să continui. Și așa, nu știu de unde, mi-a venit ideea de a scrie despre fricile unui bookblogger, nu ca o justificare pentru alții, ci mai degrabă ca dintr-o nevoie de a mă elibera de ele în același mod în care le-am lăsat să mă lege.
Sursă imagine:https://larapaulussen.tumblr.com/
Nu pare a fi greu să fii bookblogger. Pentru unii, nici nu este. Fie pentru că lejeritatea cu care scriu le asigură un oarecare confort și o oarecare detașare, fie pentru că nu se implică suficient cât să lase să se înrădăcineze în ei temeri. Citești, îți dai cu părerea. Atât? Pentru mine, nu.
Cea mai mare temere cu care m-am confruntat de când mă joc de-a bookblogger-ul este forma sub care îmi redactez articolele și care se situează (în concepția mea idealizată) la granița dintre nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mi-am propus încă de la începutul proiectului să scriu cu o naturalețe prietenoasă, simplă, dar sinceră și deschisă, departe de rigorile unui stil pretențios și, mai cu seamă, departe de ceea ce scriu în mod obișnuit, în viața „academică”. Motivul acestei alegeri (pentru care sunt și, bineînțeles, pot fi judecată sau subestimată) derivă din țelul pe care mi l-am fixat: acela de a aduce cărțile mai aproape de oameni, trezindu-le interesul și ajutându-i să vadă lectura ca pe un prieten, nu ca pe o modă, obligație, necesitate. Pentru asta, nu e nevoie de citate critice, nici de exprimări pretențioase, de înșiruiri de neologisme, ci de o legătură care trebuie creată. Adesea când scriu pe blog mă gândesc la discrepanța dintre registre, la libertatea pe care mi-o acord aici și rigurozitatea la care apelez în alte contexte și îmi este teamă de felul în care pot fi receptată de către cei care poate că nu apreciază tipul de recenzie pe care eu îl îmbrățișez. Da, forma textului, exprimările sunt o sursă de temere la care aș adăuga obsesia pentru editarea și corectarea articolului înainte de a fi publicat. Pentru că ești bookblogger și se așteaptă de la tine (pe bună dreptate!) să oferi cea mai frumoasă variantă a limbii, dar nu de puține ori graba, oboseala sau neatenția îți pun piedici, îți mânâncă un spațiu, îți deplasează o virgulă sau uită să agațe „virgula” sub un s sau t.
O altă temere izvorăște din lipsa de inspirație. Sunt zile, săptămâni, luni, în care nu îți vine să postezi, în care nicio idee nu trece „preselecția”, în care inspirația ta își ia liber și, odată cu ea, și tu. Sau, dacă ideile există, nu se așază în pagină cum ți-ai dori (și cât poate fi de frustrant!), parcă folosești o limbă de lemn și degetele ți se încurcă pe tastatură. Timpul îți poate insufla și el frică; nu apuci să citești cât ți-ai dori, nu sfârșești la timp recenzia sau nici măcar lectura. Se întâmplă, da.
Bineînțeles, feedback-ul. Ce vor spune? Ce vor crede? Cum vor primi articolul? Oricât de departe vrei să te ții de o astfel de temere, ea te încolțește de îndată ce publici. Esti om mare și, cum spunea Micul Prinț, iubești cifrele; nu pentru că ți-ar aduce vreun altfel de beneficiu (în cazul meu) decât satisfacția faptului că subiectul este interesant pentru publicul tău, dovadă numărul de accesări, comentarii... E o luptă în care te arunci și pe care o știi câștigată dacă publicul tău este încântat de rezultat. În caz contrar, dezamăgirea se instalează.
Nu în ultimul rând, o temere personală și care probabil că nu are o aplicabilitate atât de mare în rândul celorlalți bookbloggeri se referă la teama de a vorbi despre anumite cărți și de a avea o altfel de opinie decât a majorității. Îmi place să mă consider un bookblogger ușor atipic, din simplul motiv că prezint cărți care nu circulă atât de des în această sferă. Am observat cu o oarecare dezamăgire o predilecție de a scrie doar despre anumiți autori și despre anumite cărți, o paletă, trebuie să recunosc, destul de restrânsă, care se repetă de la un bookblogger la altul. Aceleași recomandări, aceiași autori, adesea aceleași păreri. Nu neapărat un lucru rău, doar că se instaurează o monotonie care pe mine mă îndepărtează. Prezint uneori cărți mai puțin cunoscute sau autori dați uitării (din nefericire), tocmai pentru că vreau să bifez factorul „originalitate” măcar prin prisma propunerilor și, mai presus de asta, pentru că încerc o diversificare a stilurilor, a genurilor, propunându-mi să vă conving să încercați și acest altceva. Când părerea majorității este favorabilă, iar părerea ta se situează la polul opus, se nasc semne de întrebare: poate nu ai înțeles, poate nu ai citit atent, poate nu ești suficient de pregătit pentru a înțelege... Cu alte cuvinte, frământări. Iar frământarea, într-o ecuație simplă, echivalează cu frica. Și așa unele subiecte rămân nespuse și tăcute.
Blogul meu a rămas nespus și tăcut o (prea) bună perioadă de vreme. În spatele oricărei temeri, un bookblogger nu trebuie să uite de motivul pentru care a început, ci trebuie să împrumute din cărți curajul sau nebunia pentru a continua.
Am pus de la început melodia, am schimbat cafeaua și m-am curățat de frici, așa că e timpul să ne întoarcem la pălăvrăgeala (utilă!) despre cărți. :)