„Te prăbușești în gol.”...nota Capote undeva, aproape de finalul cărții. Părea a prevesti ceea ce aveam să simt odată cu despărțirea de personajele sale. Da. M-am prăbușit din cauza tristeții lăsate de un sfârșit greu de dibuit, din cauza emoției prea puternice, din cauza dezamăgirii, dar, mai ales, din cauza întrebării „Și acum...încotro?”.
Întâlnirea cu romanul lui Capote a fost un drum lung, prea lung și, poate, istovitor pentru mine. Sunt sigură că și pentru el. Niciodată nu am căutat cu atâta vervă o carte, aparent ușor de găsit pe rafturile bibliotecilor, ale librăriilor sau în mediul virtual. După ce m-am împăcat cu ideea că orașul meu nu dispune, sub nicio formă, de acest volum, m-am consolat cu gândul că Internetul îmi va rezolva problema. Din nefericire, în pofida mail-urilor, telefoanelor, comenzilor plasate (care, ca un porumbel voiajor se întorceau cu un mesaj în care eram anunțată că volumul nu mai este pe stoc), nu am reușit să cumpăr cartea decât după câteva luni de...agonie. Exagerez? Nu chiar, pentru că această lectură nu era un moft care să poată aștepta, ci o necesitate. „O vară de răscruce” este cartea propusă pentru proba orală, de către comisia Olimpiadei Naționale de Lectură, la care voi participa în luna aprilie. Așadar, fără a avea cartea, pregătirea mea a stagnat câteva luni. Dar totul, se spune, este bine când se termină cu bine...
Trebuie să recunosc că am ezitat în a publica înainte de Olimpiadă o recenzie a volumului, dovadă faptul că, deși am citit cartea acum o lună, abia astăzi v-o prezint. Am trecut, însă, peste anumite gânduri și am hotărât că, ținând cont de cât de greu de găsit se prezintă, o recenzie publicată mai devreme este binevenită. Totuși, voi evita explicațiile sau comentariile pe care îmi doresc să le menționez, dar pe care le voi adăuga după încheierea probelor.
„O vară de răscruce” este un fel de copil abandonat al lui Capote. Copil, pentru că a fost născut dintr-un talent și o dorință a autorului de a transmite. Abandonat, pentru că manuscrisul a fost găsit după 40 de ani, scriitorul negându-i, așadar, valoarea. I-au recunoscut-o, însă, alții: „O descoperire senzațională atât pentru critici, cât și pentru cititori.” (Kirkus Review)
Cartea prezintă o felie din viața lui Grady, o adolescentă din societatea newyorkeză a anilor '40, care, într-o vară aparent banală, refuză să plece în călătorie alături de familia ei, în ciuda insistențelor mamei, care nu consideră ca cei 17 ani ai fetei definesc maturitatea, astfel că este sceptică față de decizia acesteia. Eternul conflict dintre generații, adesea abordat de generația lui Capote, este readus în centrul atenției cititorului. Rămasă acasă, fata își petrece majoritatea timpului alături de prietenul ei, Clyde și de Peter, alături de care crescuse și pe care îl vedea ca pe un frate. Dacă la început fata pare a oscila între cei doi, pe parcursul lecturii este clar că balanța se înclina în favoarea lui Clyde. Povestea de iubire dintre ei este una tumultoasă, pentru că, spre deosebire de Grady, tânărul evreu nu prezintă sentimente atât de puternice, ba, mai mult, este implicat într-o altă relație.
Vara departe de familie va reprezenta, pentru Grady un nou început sau, poate, dimpotrivă, un sfârșit, întrucât atât drumul ei, cât și al lui Clyde, se vor schimba în mod radical și vor culmina cu un final care lasă cititorul într-o ușoară stare de nedumerire: acesta este finalul sau, poate, Capote avea de gând să continue povestea, însă, dezamăgit de propriul scris, a renunțat? Din orice perspectivă am privi, romanul, în forma în care a rămas, uimește prin spontaneitate, printr-o naturalețe a limbajului și o derulare atât de neașteptată și care, totuși, se petrece atât de firesc încât nu realizezi, pe moment, ce întorsătură extraordinară iau lucrurile. Abia după ce întorci și ultima filă, îți dai seama de evoluția personajelor și de ușurința cu care Capote te poartă dintr-un punct al existenței lor până într-un altul în care parcă nu mai sunt aceleași.
Povestea în sine nu este una neapărat originală, nici extraordinară ca idee. Ceea ce oferă greutate scrierii lui Capote este, dincolo de naturalețea mai sus amintită, felul în care este construită acțiunea, îndeosebi în ceea ce privește descrierile. Câteva fragmente care să vă convingă de frumusețea stilului acestui autor:
Arșița despică craniul orașului și scoate la iveală creierul lui alb și inima alcătuită din nervi, care zumzăie precum sârmele dintr-un bec electric. (pagina 112)
Și atunci s-a produs ruptura; nu mai dorea nimic de la el, dorințele febrile ale verii se prefăcuseră în sămânța iernii: și vântul a purtat sămânța în depărtări, înainte ca un alt aprilie să dea în floare. (pagina 46)
Nu știu de ce autorul nu a avut încredere în acest roman care ar fi trebuit să reprezinte, se pare, debutul său. S-a afirmat, însă, cu scrieri, precum „Alte glasuri, alte încăperi” sau „Mic dejun la Tiffany”. Cu toate acestea, „ O vară de răscruce” nu trebuie desconsiderat sau negat, doar pentru că „părintele” lui i-a refuzat șansa. Este un roman memorabil, cu un stil de excepție, care merită să fie pus în lumină și, de aceea, vi-l recomand cu căldură. Îl puteți găsi aici. Iar, pe final, un citat care m-a impresionat...
Nu părăsești pe un altul; te părăsești doar pe tine însuți.