Lecturile mele s-au dorit a fi întotdeauna o incursiune în culturi cât mai diverse, ca într-o călătorie a cărei destinație nu o poți estima. Prin urmare, biblioteca mea a devenit un fel de „Babel”, și, cu toate acestea, simt că literatura japoneză este prea puțin prezentă, nereușind să atingă acea coardă sensibilă a sufletului meu de cititor. În contrast cu opinia majorității care o ridică în slăvi, declarându-și infinita apreciere față de ea, umilul meu gust în materie de literatură s-a identificat prea rar cu scrierile japonezilor. Recunosc: nu am parcurs multe, dar despre cele citite pot afirma că sunt bine scrise, interesante și...atât. Tocmai de aceea ambiția și provocarea sunt cu atât mai mari. Voi continua să mă plimb pe cărările acestei literaturi până voi găsi cartea care să mă facă să mă îndrăgostesc (iremediabil, sper) de Japonia și ale sale opere.
De curând am vizitat Clujul și, cum îi stă bine unui cititor, am intrat în câteva librării, de unde m-am întors, printre altele, cu un roman japonez. Nu, ideea nu mi-a aparținut, ci a venit din partea unei doamne profesoare care, îndrăgind „Țara zăpezilor”, mi-a recomandat-o. Deși mă feream, pentru moment, a mai încerca să citesc literatură japoneză, m-am lăsat convinsă, mai ales că romanul a primit în 1968 Premiul Nobel (de altfel, Kawabata a fost primul scriitor japonez căruia i-a fost decernat acest premiu). Și, într-o după-amiază calmă, ploaia m-a găsit citind „Țara zăpezilor”...
Într-un ținut izolat al Japoniei, în care zăpadă îmbracă peisajul și sufletele personajelor și care atrage turiști datorită izvoarelor calde cunoscute pentru ajutorul lor în vindecarea diferitelor afecțiuni, Shimamura o întâlnește pe Komako, o gheișă a cărei poveste o descoperă mai târziu. Deși căsătorit, Shimamura croiește sentimente pentru frumoasa fată, dar, după o perioadă petrecută alături de ea, se întoarce la familie, cu promisiunea revenirii. Nu își va respecta cuvântul, revederea lor având loc în toamna anului următor, presărată cu reproșurile lui Komako, cea care îl așteptase cu ardoare pe bărbat. Viața tinerei se învârte în jurul clienților ei, a petrecerilor la care este invitată si de la care pleacă, furișându-se de fiecare dată beată în camera lui Shimamura, din dorința de a petrece cât mai mult timp cu el. Legătura celor doi este amprentată de sentimentele pe care bărbatul începe a le nutri față de Yoko, o tânără pe care Komako nu pare a o îndrăgi, deși se cunosc de o bună bucată de vreme.
Am remarcat în roman insistența cu care Kawabata a conturat emoțiile și trăirile personajelor, în detrimentul acțiunii. Aparent, cartea este o poveste de dragoste banală, condiționată de obligațiile trecute sau prezente ale personajelor. La început platonică, iubirea se transformă într-una pasională, carnală. Scriitorul nu vizează, însă, o inovație tematică sau o reinterpretare a iubirii într-o manieră unică, ci dorește reliefarea sentimentului și a fluxului conștiinței fiecărui personaj. Modul în care descrie labirintul sufletesc este cel care oferă greutate cărții, transformând-o într-o capodoperă. Cu măiestria unui pictor, Kawabata creionează fiecare gest, fiecare replică și, implicit, trăire, cititorul ajungând, parcă, să simtă el însuși ceea ce simt ființele de hârtie. Putem, deci, considera că romanul este, dincolo de unul de dragoste, unul psihologic, evoluția personajelor fiind interesantă prin lentila unei eventuale analize.
Toată iubirea pe care Komako o revărsa asupra lui i se părea o strădanie plină de frumusețe, dar risipită în zadar, care punea doar în lumină propria lui goliciune interioară. Cu toate acestea, îl mișca această fată, care nu voia decât să trăiască și nimic mai mult. pag.130
Deosebite sunt și tablourile de natură, redate în detaliu, conturând o atmosferă în care lectorul devine prizonier, închipuindu-se parte a poveștii. Am avut, pe tot parcursul lecturii, impresia că mă aflu undeva, pe o alee rătăcită din ținutul imaginat, alături de autorul care, cu răbdarea unui bătrân înțelept rememora în cele mai micii detalii o poveste de dragoste apusă. Fiecare simbol (unele reluate obsesiv, precum cel al Căii Lactee în ultimele file) are o semnificație aparte, înnobilând propozițiile scurte și acțiunea care, în multe locuri, stagnează. Toate acestea se împletesc cu frânturi de cultură și civilizație specifice Japoniei, pe care autorul le inserează subtil.
Finalul cărții este surprinzător, contrastant cu atmosfera de până atunci (prin prezența focului care pare a avea menirea de a purifica destinele și de a dezrobi ființele), trist, într-o oarecare măsură, dar plin de măiestrie și încărcătură emoțională. Dacă la început romanul nu m-a atras, scena din tren (care deschide cartea)dezorientându-mă prin prisma caracterului ex-abrupto, întorcând ultima filă am devenit nostalgică în fața despărțirii de acea lume atât de frumos conturată.
Astfel, scurta călătorie în „Țara zăpezilor” m-a încântat și mi-a deschis apetitul pentru literatura japoneză și, îndeosebi, pentru operele lui Kawabata, un scriitor cu un stil de excepție. Dacă și voi sunteți în căutarea unei lecturi emoționante, a unei povești de iubire ușor altfel sau dacă iubiți deja cultura și literatura japoneză, vă recomand scrierea lui Kawabata.