Otilia Valeria Rusan a îmbrățișat pseudonimul Ana Blandiana, făcându-și intrarea în scenă odată cu terminarea facultății, la Cluj, în revista Tribuna. Poezia sa resimte influențele romantismului de tip contemplativ și interiorizat, a muzicii clasice, a picturii și a lecturii unor nume de excepție, precum Eminescu, Blaga sau Novalis. A primit, de-a lungul carierei, numeroase distincții, dintre care amintim Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România în 1969 și Premiul pentru poezie al Academiei Române în 1970.

Am scris pentru a mă copilări, pentru a deveni un copil, pentru a mă vindeca astfel de maturitatea pe care o simțeam coborând asupra mea ca o febră, ca o boală ce s-ar putea dovedi incurabilă.

Sursa:Dicționarul Literaturii Române, Ed.Univers Enciclopedic Gold 

Am obosit 

Am obosit să mă nasc din idee,
Am obosit să nu mor -
Mi-am ales o frunză,
Iată din ea mă voi naşte,
După chipul şi asemănarea ei, uşor
Seva răcoroasă o să mă pătrunză
Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;
De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,
Şi de durere să mă fac strălucitoare;
Apoi să mă desprind de pe ram
Ca un cuvânt de pe buze.
În felul acela copilăresc
În care
Se moare
La frunze.

    Nina Cassian (1924-2014)  a fost o poetă, eseistă și traducătoare română, de origine evreiască. S-a remarcat  în poezie drept o fire curajoasă, sfidătoare adesea, dar vulnerabilă, care oferă spectacolul unei sensibilități refugiate în ludic. Reprezentantă de seamă a proletcultismului, Nina Cassian (pe numele real Renée Annie Cassian) a pledat pentru o operă ce are în centru tema iubirii neinhibate de prejudecăți, tratând-o cu umor sau cu o nostalgie pe care nu a putut niciodată să și-o reprime. Ultimii ani i-a petrecut în New York, iar creațiile sale au fost publicate în reviste precum American Poetry Review sau The New Yorker.

Pentru că nu mă iubești

Surâd - si surâsul mi se prelinge
de pe buze, ca un fir de sânge
pentru că nu mă iubești.

Dansez - si mâinile-mi cad la pamânt
ca doua ancore. Palida sînt
pentru că nu mă iubești.

Fumez - si fumul, în panica orei, 
mă sugrumă ca eșarfa Isadorei
pentru că nu mă iubești.

   Ion Stratan (1955-2005) a fost unul dintre cei mai importanți optzeciști ai literaturii noastre. A fost membru al „Cenaclului de Luni”, optând pentru o lirică ermetică a metamorfozelor.  După cum remarca Eugen Simion în „Dicționarul Literaturii Române” (Ed. Univers Enciclopedic Gold), Ion Stratan face o poezie de cunoaștere și reia un număr de simboluri, arhetipuri deja trecute prin poezie: oul oglinda, nunta cosmică, geneza, Cuvântul, apocalipsa..(...)El își moșește îndelung gândul înainte de a-l trece pe hârtie.

Dintre volumele semnate, amintim: „Lumina de la foc”, Apa moale”, „O lume de cuvinte”.

Cădere

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele
celor trei Graţii
luaţi-l, legaţi-l

lumea mea se rostogoleşte peste mine
cel ce-o păzeam de ani, de albine

inima mea e un măr căzut în Grădină
cine-i de vină, cine-i de vină

trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul,
decât inima mea
mâncat dinlăuntru

    Precursor al postmodernismului, Leonid Dimov (1926-1987), rămâne un reprezentant de seamă al onirismului, fiind cel care a ilustrat estetica lui și după dispariția mișcării. Titlurile de volum dovedesc înclinația sa spre acest curent: „Cartea de vise”, „Poeme de veghe”, „Vis cu institutoare”, etc. . Spre deosebire de alți poeți, care, după cum însuși considera, au „evoluat” artistic de-a lungul carierei lor, Leonid Dimov rămâne constant, în sensul în care poezia sa nu înregistrează schimbări radicale. A fost, de asemenea, eseist, publicist și traducător.

Fugă

In cetăţi de piatră cu cer de cărbune
Fluieră grilajele sub mai multe lune
Te-am strâns în palmă şi te-am făcut mică
Fierbinte-n căuşul cu ţară peltică
Să-ţi răsuceşti coapsele prin visuri arse
Gâdilând burice de degete-ntoarse
Simt cum râzi în pumn ocrotită
Şi linia vieţii o şerpui grăbită,
Ai scos călâile din cuibul de piele
Să le-nţepe gerul de după zăbrele 
Când alerg, uriaş, prin cetăţi streine
Ducându-te, pasăre-n pumn, pe tine.

    Intrarea în scenă a lui Ștefan Augustin Doinaș (1922-2002) nu a fost una simplă.  În 1939, poetul publica primul poem în „Jurnalul literar”. Ulterior, va fi premiat pentru volumul „Alfabet poetic”, însă, din cauza comunismului, opera nu va fi publicată, ba, mai mult, scriitorul avea să fie închis pentru îndeletnicirile și convingerile sale poetice. A debutat în 1964 cu volumul „Cartea mareelor”. Dintre contribuțiile sale, amintim estetica baladei în poezie, cultivând tema metamorfozei în formă baladescă.  Teme obsedante, precum urmărirea himerei, rătăcirea în căutarea esenței sau atingerea absolutului îi definesc opera. 

Două trăsături se vor conserva de la începutul la sfârșitul activității literare a lui Doinaș: practicarea a ceea ce el a numit „discursul mixt”, discursul poetic ce interferează  cu discursul filosofic, mitologic, religios, istoric, etc. ; conceperea operei ca replica intertextuală (...) poetul mergând până la a afirma, repetat, că niciuna din experiențele sale de viață nu i-a alimentat opera(...).  

Sursă citat: „Dicționarul Literaturii Române”, Ed.Univers Enciclopedic Gold, București, 2012 

Miercuri 

Ce-i astăzi, marţi? Aşteaptă. Că mâine-n zori, poetul
pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar, 
descuie şapte cercuri de lemn cu ţigaretul 
şi-ajunge-ntr-un imperiu de dans şi de poiar 
în care molecule-n elipsoid cutreier 
scot sunete de sfere cereşti, şi fluvii curg, 
şi-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier 
aşază zimţi pe iarba ce tremură-n amurg.

Iar joi poetul iese şi cautând spre soare 
se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt oare?

    Continuăm incursiunea noastră în poezia românească amintindu-l pe Ștefan Petică (1877-1904). A scris sub diferite  pseudonime, precum: Stephan Petică. Ștefan, Mușat, Sergiu, Sentino, Trubadur, Caton, Fanta-Cella, M. Pall, Sapho, Erics, Ywann, Narcis, Senez, P. Stiopca, Step., Stepen, S., Ser și, în afară de poezie, s-a dedicat filosofiei, antropologiei, sociologiei, astronomiei, semnând numeroase tratate și studii. Ca personalitate literară, a fost considerat de G. Călinescu  întâiul poet simbolist declarat.

Când vioarele tăcură 

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă 
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

    Deschidem campania noastră amintindu-l pe Marin Sorescu (1936-1996). Poet, prozator, dramaturg, eseist și traducător, îndeletnicindu-se când și când cu pictura, Marin Sorescu este întruchiparea omului universal. Dincolo de romanele sale memorabile („Trei dinți din față”, „Viziunea vizuinii”) și de piesele semnate (dintre care amintim „Iona”, operă care sperie elevii de liceu și nu numai), ceea ce impresionează la Sorescu este poezia. Prin excelență un neomodernist, poetul demonstrează o sensibilitate desăvârșită, dublată de un spirit ludic prezent în toată creația sa. Originalitatea abordării unor teme fundamentale și talentul incontestabil i-au adus Premiul Uniunii Scriitorilor de cinci ori pe parcursul carierei.

Rugăciune 

Doamne, creaţia a dat înapoi 

Ca un cucui al universului. 

Doamne, creaţia ta s-a retras în sine 

Cu tine cu tot şi orbecăim în neştire. 

Doamne, dă un pumn în beznă, 

Să crească, Doamne, la loc cucuiul. 

Unicornul, când îi creştea cornul, 

Era numai durere şi cunoaştere. 

Lumea sorbită de hău 

Se pierde în circumvoluţii prea deştepte. 

Doamne, dă-ţi Doamne un pumn drept în frunte 

Şi mugind ia-o de la-nceput. 

Şi mugind ia facerea de la-nceput.

    Promovăm tot mai mult literatura străină. Încotro se îndreaptă, însă, literatura noastră? Nu ar trebui, oare, să păstram aproape de noi ceea ce s-a scris, ceea ce se scrie aici? 

    Poezia românească este privită de către mulți prin lentila programei școlare, în care Eminescu, Blaga, Bacovia și Nichita domină. Ce se întâmplă cu ceilalți poeți români? Cui rămân ei? Dar poezia lor? Poezia națională nu se rezumă doar la aceste nume mari, într-adevăr, remarcabile, pe care le citim și recitim din obligație și rareori, poate, din pasiune. Este, cred eu, timpul să readucem în atenție nume din literatura noastră, din poezia română, pe care puțini și le amintesc și care, cumva, în negura timpului au fost înghițite. 

    Timp de o săptămână, începând de mâine, Printre(G)Rânduri propune zilnic un poet și o operă semnată de el, îndrăgită de noi, în încercarea de a „resuscita” legătura dintre cititorul contemporan și poezia națională. Nu, nu vom promova numele arhicunoscute, ci vom dezvălui frumusețea ascunsă a unor autori uitați sau prea puțin promovați astăzi. Așteptăm, bineînțeles, propunerile și impresiile voastre, iar dacă versurile regăsite în articolele noastre vă vor încânta, nu ezitați să le dați mai departe.