Fug de această recenzie de câteva săptămâni, pentru că rândurile nu se leagă, cuvintele nu își găsesc locul, iar trăirile mele din timpul lecturii sunt vagi asemenea impresiei pe care opera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa mi-a lăsat-o. Simt, în pofida acestei stângăcii, nevoia de a împărtăși câteva gânduri; poate, poate cineva se arată interesat de călătoria în care scriitorul ne invită.
În căutare de romane care abordează tema mării, am descoperit volumul în discuție în Humanitas, librărie a experimentelor mele în materie de lectură. Avea să fie prima întâlnire cu acest autor care, de altfel, este considerat demiurgul unei singure opere, „Ghepardul”, pe care, din (ne)fericire nu am parcurs-o. Aprecierile unor instanțe autorizate au țesut așteptări (prea) mari, făcându-mă să cred că am ocazia de a citi o capodoperă. Impresia mea s-a ruinat ușor, ușor cu fiecare pagină citită...
Compusă din patru părți („Amintiri din copilărie”, „Bucuria și legea”, „Sirena” și „Pisoiașii orbi”), culegerea de povestiri trasează într-o manieră subiectivă experiențe ale autorului, deformând chiar adevărul istoric. Secvențele biografice cuprinse în „Amintiri din copilărie” insistă asupra descrierilor locurilor natale. Fiecare amintire se leagă de un spațiu conturat în detaliu, în defavoarea acțiunii, dar, spre deosebire de scriitori precum H.Hesse (care excelează, din punctul meu de vedere, în descrieri), Giuseppe Tomasi di Lampedusa suprasolicită cititorul. Cu toate că iubesc pasajele descriptive, în cazul său ele nu au făcut decât să îmi dea impresia că timpul lecturii se dilată cu cruzime, fără a-mi spune...nimic. În general, răscolesc biografiile în căutare de episoade marcante, care au dictat o nouă traiectorie în existența individului sau, din pură curiozitate, râvnesc urmărirea firului vieții care naște personalitatea de excepție. Scriitorul în discuție ne privează de această șansă, ascunzându-se în spatele cuvintelor care parcă nu au puterea de a transmite imensul potențial.
O senzație similară am avut-o citind „Sirena” (dar aici aerul „marinăresc”, povestea de iubire cu straniul și stilul melancolic al relatării m-au acaparat, eliberându-mă de sufocantele descrieri) și „Pisoiașii orbi” (o scriere care mi-a lăsat un gust „suficient de” amar încât să nu îmi amintesc nimic legat de subiect). În schimb, „Bucuria și legea” a fost o încântare. Simplitatea poveștii în sine contrastează cu greutatea mesajului. Pe scurt, un bărbat primește un panettone și își închipuie la superlativ bucuria familiei sale, dar este dezamăgit de hotărârile soției care nu vede prăjitura drept o recompensă a eforturilor sale, ci drept o șansă de a se achita de obligații, dăruind-o. Deznodământul, pe cât de comic, pe atât de trist semnalează o lecție sublimă despre natura umană și despre felul în care societatea și falsa ierarhie impusă influențează concepția ființei asupra împlinirii.
Sunt totul pentru că sunt doar suflu de viață fără opreliști, sunt nemuritoare pentru că toate morțile se varsă în mine, de la cea a merluciului de dinainte la cea a lui Zeus, care, odată strânse în mine, redevin viață, nu izolată și hotărâtă dinainte, ci plină de forță și deci liberă. pag. 160 („Sirena”)
De când m-am despărțit de „Sirena și alte povestiri” mă tot gândesc la motivele pentru care nu mi-a plăcut. Până și ele îmi par vagi. Stilul? Suspendarea acțiunii? M-am mai întâlnit cu ele și, totuși, nu m-au îndepărtat de alte romane. Să fie doar incapacitatea mea de a descifra mesajul, de a pătrunde dincolo de acest deșert? Plănuiesc să recitesc cartea și să o privesc prin alți ochi. Până atunci, recenzia mea, îmbrăcând mantaua subiectivității, rămâne la fel de ștearsă precum impresia lăsată de scrierile autorului italian.
