Mă trezesc în unele zile cu un gând care se lipește fantomatic de mine: nu am chef să citesc azi. Și nu am. O știu încă din momentul în care prima literă a sintagmei se configurează. E un soi de autosugestie (negativă, recunosc), dar ziua pornită cu un asemenea gând se sfârșește tot cu el. 

    Nu am chef de zilele sâcâitoare, nu am chef de aglomerația din metrou, îmi e peste mână să vorbesc cu X sau să merg spre Y...sau nu am chef să citesc; oscilez între o amorțeală și o simplă, banală, dar greu de recunoscut...lene. Nu mi-am propus niciodată să lupt cu mine în astfel de zile, nici să-mi fac un obicei din a le renega, pentru că lectura, pentru mine, e o stare. Un fel de casetă a cărei bandă, când sare, se întrerupe pentru o vreme și nu pot decât să mă chinui să o conving să funcționeze sau să aștept resemnată să își revină. Povestea e senină până în momentul în care cotidianul te constrânge și, în cazul meu, lectura, ca parte integrantă a activității tale, trebuie să se continue. Și atunci te întrebi inevitabil cum să îți (re)trezești apetitul și cauți, încerci, vrei...nicio idee. Prin urmare, articolul de astăzi este pentru cei care încă mai caută arme împotriva așa-numitului reading slump din partea unui cititor pasionat, dar cuprins în unele perioade de „lene intelectuală” și „mâncat” de teancurile de cărți care parcă nu se lasă citite.

Sursă imagine:Pinterest

    O vacanță de vară (e drept, acum destul de multă vreme) mi-am petrecut-o încercând să mă conving să citesc. Simțeam o poftă neobișnuită de a citi, dar după câteva rânduri, pagini, firul se destrăma. Mă blocam. Simțeam nevoia unei motivații venite din afara mea. Nicidecum intenționat, am descoperit pe atunci câteva canale de booktube și alte câteva bloguri de carte pe care am început să le „răsfoiesc”. Nu au fost suficient de pregnante încât să mă convingă să le urmăresc, dar au fost punctul acela din afară care a fixat, a refixat, pofta mea de lectură. Am urmărit ore întregi filmulețe după filmulețe, alternând din când în când cu câteva articole de blog și, cu fiecare opinie, recomandare, cu fiecare carte pe care o vedeam în mâinile altcuiva, strălucind sub licăririle privirii celui care vorbea și care prezenta atât de mândru noua sa „prietenie” livrescă, simțeam cum pofta de a citi pulsa. 

    Într-o altă vară, nu atât de îndepărtată, m-am supărat pe cărțile mele. Le condamnam că nu sunt suficient de... pentru a le citi; nu-mi mai trezeau interesul, erau anoste și odată cu ele asemenea eram și eu. Drept urmare, m-am afundat într-un reading slump care, pe cât de relaxant a părut la început, după un an de citit mai degrabă sub presiune decât din proprie inițiativă, pe atât de dificil s-a dovedit a fi de abandonat. Dar evadarea a avut loc! Librăriile din orașul meu (mai cu seamă una, cea mai dragă mie – este vorba despre o librărie Humanitas) m-au ajutat să mă ridic din prăpastie. Vizitele în librării acționează ca un medicament. Se instalează în tine o plăcere involuntară de a merge acolo, un bine fără de care de la un punct încolo nu poți funcționa. Simpla privire a rafturilor pline, mirosul de hârtie nouă, drăgălășenia semnelor de carte strecurate printre cărți, ochii celor care caută și ei o scăpare (de ei, de lume...) te încântă, te prind în jocul lor și-ți amintesc de motivele pentru care ai ales să fii cititor. Și pentru care merită să rămâi.

     Dar mai presus de bloguri, filmulețe, librării, ceea ce te inspiră cel mai puternic să citești sunt oamenii. Printre forțele care se strecoară în noi, găsim și această putere salvatoare care, deși nu funcționează aproape niciodată asupra sinelui, funcționează asupra altora. Ia-ți geanta, biletul de autobuz și, după un search pe Facebook sau Google, mergi la evenimentele de carte din orașul tău. Lasă acasă timiditatea (nu e loc pentru ea între cititori) și participă la cercurile de lectură din apropiere. Vorbește despre cărți sau, dacă orice urmă de curaj te-a abandonat pe drum, ascultă-i, privește-i, simte cum simt lectura. Sau, dacă ești un șoarece de bibliotecă ceva mai modern, virtual, fă-ți „abonament” la grupurile de Facebook sau pe       site-urile  dedicate împătimiților de lectură (GoodReads poate fi un aliat bun, mai ales datorită target-ului pe care ți-l impui și care te poate ambiționa) și urmărește-le din umbră discuțiile sau fii parte din ele. Iar dacă ai în jurul tău prieteni cititori, invită-i la o cafea și la o conversație cu și despre cărți.
     ...și, totuși, dacă nu există nicio constrângere care să te îndemne să cauți cu disperare un motiv, un mod, o soluție pentru a-ți reactiva statutul de cititor, oferă-ți un răgaz, o pauză, permite-ți să te ții o vreme departe de cărți; forțarea nu duce decât la înghețarea lucrurilor, după cum înțelept nota Daniel Keyes. Plonjează spre cinematografie, muzică sau pur și simplu spre viața de zi cu zi; observă, învață, simte ce și de ce simt ceilalți și după o vreme, timpul te va arunca din nou în brațele lecturii. Cititor nu te naști, dar cititor mori. După o lună, un an, zece, după o tinerețe în care ai pus cititul pe pauză, te vei regăsi cititor. Trebuie doar să nu îți fie teamă.

    

   Asculți obsesiv aceeași melodie și, de la un punct încolo, ai tendința de a o relua, chiar dacă nici nu a trecut bine de jumătate. Bei același sortiment de cafea, din aceeași cană, de ani de zile, dar azi, tocmai azi, brusc licoarea ți se pare fadă. Ți-ai propus să fii așa și nu altfel și, după mult timp, ți-a reușit, dar parcă nici așa nu e cum ar trebui. E nevoie de ceva nou. Întotdeauna. 

   Mi s-a făcut dor să scriu pe blog după o perioadă în care l-am lăsat în paragină, să se descurce singur cu ce i-am oferit până într-un punct. De atunci încolo s-au întâmplat multe și blogul nu a mai reprezentat, se pare, o prioritate, deși a fost zilnic pe lista de gânduri. Dar nu în aceeași formă, nu așa.  Da, am avut și am nevoie de un soi de replay, nu pentru că m-aș fi îndepărtat în vreun fel de cărți sau de plăcerea de a scrie despre ele, ci pentru că nu am găsit o formulă suficient de convingătoare pentru mine, o formulă care să mă facă să continui. Și așa, nu știu de unde, mi-a venit ideea de a scrie despre fricile unui bookblogger, nu ca o justificare pentru alții, ci mai degrabă ca dintr-o nevoie de a mă elibera de ele în același mod în care le-am lăsat să mă lege.

 

 Sursă imagine:https://larapaulussen.tumblr.com/

    

Nu pare a fi greu să fii bookblogger. Pentru unii, nici nu este. Fie pentru că lejeritatea cu care scriu le asigură un oarecare confort și o oarecare detașare, fie pentru că nu se implică suficient cât să lase să se înrădăcineze în ei temeri. Citești, îți dai cu părerea. Atât? Pentru mine, nu.

     Cea mai mare temere cu care m-am confruntat de când mă joc de-a bookblogger-ul este forma sub care îmi redactez articolele și care se situează (în concepția mea idealizată) la granița dintre nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mi-am propus încă de la începutul proiectului să scriu cu o naturalețe prietenoasă, simplă, dar sinceră și deschisă, departe de rigorile unui stil pretențios și, mai cu seamă, departe de ceea ce scriu în mod obișnuit, în viața „academică”. Motivul acestei alegeri (pentru care sunt și, bineînțeles, pot fi judecată sau subestimată) derivă din țelul pe care mi l-am fixat: acela de a aduce cărțile mai aproape de oameni, trezindu-le interesul și ajutându-i să vadă lectura ca pe un prieten, nu ca pe o modă, obligație, necesitate. Pentru asta, nu e nevoie de citate critice, nici de exprimări pretențioase, de înșiruiri de neologisme, ci de o legătură care trebuie creată. Adesea când scriu pe blog mă gândesc la discrepanța dintre registre, la libertatea pe care mi-o acord aici și rigurozitatea la care apelez în alte contexte și îmi este teamă de felul în care pot fi receptată de către cei care poate că nu apreciază tipul de recenzie pe care eu îl îmbrățișez. Da, forma textului, exprimările sunt o sursă de temere la care aș adăuga obsesia pentru editarea și corectarea articolului înainte de a fi publicat. Pentru că ești bookblogger și se așteaptă de la tine (pe bună dreptate!) să oferi cea mai frumoasă variantă a limbii, dar nu de puține ori graba, oboseala sau neatenția îți pun piedici, îți mânâncă un spațiu, îți deplasează o virgulă sau uită să agațe „virgula” sub un s sau t.

    O altă temere izvorăște din lipsa de inspirație. Sunt zile, săptămâni, luni, în care nu îți vine să postezi, în care nicio idee nu trece „preselecția”, în care inspirația ta își ia liber și, odată cu ea, și tu. Sau, dacă ideile există, nu se așază în pagină cum ți-ai dori (și cât poate fi de frustrant!), parcă folosești o limbă de lemn și degetele ți se încurcă pe tastatură.  Timpul îți poate insufla și el frică; nu apuci să citești cât ți-ai dori, nu sfârșești la timp recenzia sau nici măcar lectura. Se întâmplă, da.

    Bineînțeles, feedback-ul. Ce vor spune? Ce vor crede? Cum vor primi articolul? Oricât de departe vrei să te ții de o astfel de temere, ea te încolțește de îndată ce publici. Esti om mare și, cum spunea Micul Prinț, iubești cifrele; nu pentru că ți-ar aduce vreun altfel de beneficiu (în cazul meu) decât satisfacția faptului că subiectul este interesant pentru publicul tău, dovadă numărul de accesări, comentarii... E o luptă în care te arunci și pe care o știi câștigată dacă publicul tău este încântat de rezultat. În caz contrar, dezamăgirea se instalează.

    Nu în ultimul rând, o temere personală și care probabil că nu are o aplicabilitate atât de mare în rândul celorlalți bookbloggeri se referă la teama de a vorbi despre anumite cărți și de a avea o altfel de opinie decât a majorității. Îmi place să mă consider un bookblogger ușor atipic, din simplul motiv că prezint cărți care nu circulă atât de des în această sferă. Am observat cu o oarecare dezamăgire o predilecție de a scrie doar despre anumiți autori și despre anumite cărți, o paletă, trebuie să recunosc, destul de restrânsă, care se repetă de la un bookblogger la altul. Aceleași recomandări, aceiași autori, adesea aceleași păreri. Nu neapărat un lucru rău, doar că se instaurează o monotonie care pe mine mă îndepărtează. Prezint uneori cărți mai puțin cunoscute sau autori dați uitării (din nefericire), tocmai pentru că vreau să bifez factorul „originalitate” măcar prin prisma propunerilor și, mai presus de asta, pentru că încerc o diversificare a stilurilor, a genurilor, propunându-mi să vă conving să încercați și acest altceva. Când părerea majorității este favorabilă, iar părerea ta se situează la polul opus, se nasc semne de întrebare: poate nu ai înțeles, poate nu ai citit atent, poate nu ești suficient de pregătit pentru a înțelege... Cu alte cuvinte, frământări. Iar frământarea, într-o ecuație simplă, echivalează cu frica. Și așa unele subiecte rămân nespuse și tăcute.

    Blogul meu a rămas nespus și tăcut o (prea) bună perioadă de vreme. În spatele oricărei temeri, un bookblogger nu trebuie să uite de motivul pentru care a început, ci trebuie să împrumute din cărți curajul sau nebunia pentru a continua. 

    Am pus de la început melodia, am schimbat cafeaua și m-am curățat de frici, așa că e timpul să ne întoarcem la pălăvrăgeala (utilă!) despre cărți. :)

   

    

    Povestea lecturii într-o limbă străină (mai cu seamă, într-o limbă pe care nu o stăpânești suficient cât să îți permită o înțelegere fidelă mesajului) capătă un contur din ce în ce mai serios. Dar oricât de ermetic ar părea acest labirint, în realitate, porțile de scăpare sunt multe și se pot cu ușurință adapta fiecărui cititor care se lovește de această (doar aparentă) barieră.

    Engleză, spaniolă și franceză- limbile străine pe care le cunosc și pe firul cărora îmi conturez lecturile (deși, trebuie să admit, spaniola pierde teren din simplul motiv al „neexersării” ei). Dacă în cazul celei dintâi nu îmi amintesc impactul simțit odată cu parcurgerea unei cărți, în cazul francezei „trauma” este cât se poate de actuală. Altfel spus, am început să citesc în engleză undeva prin clasa a V-a, moment în care existența mea nu era presată de nevoia de a înțelege sensul unui text și de nerăbdarea care mă macină acum. Și în niciun caz de frustrarea de a nu descifra o fraza prea complexă. Citeam pentru că îmi plăcea; nici vorbă de analize, simboluri, semnificații. În schimb, am început să învăț limba franceză cu 4 ani în urmă. A fost vorba de o perspectivă de viitor. Ceea ce mă interesa era literatura, însă nu poți „face” (ah! urăsc expresia) literatură fără a avea abilități lingvistice care să îți permită să citești textul original. Astfel că, după lupte seculare cu gramatica, vocabularul, examene de limbă și alte provocări care mai-mai că m-au adus în pragul disperării, am ajuns nu numai să citesc în limba franceză, ci, mai mult, să fiu studentă a unei specializări în domeniu. Fapt pe care nu l-aș fi crezut niciodată (întortocheate căile destinului).

    Postarea în discuție nu se referă la parcursul meu educațional, dar intenția acestei (lungi) introduceri este de a motiva. Lectura într-o limbă străină este, la început, covârșitoare, mai ales dacă, asemenea mie, ești o persoană pentru care cititul cu dicționarul alături anulează orice urmă de plăcere. Esențial de înțeles, acceptat și memorat este faptul că drumul sigur spre facilitarea lecturii într-o limbă străină este cunoașterea acelei limbi. Altfel cartea nu îți va spune nimic. Dar cum reușim, totuși, să ne apropiem de o limbă străină într-atât încât să putem citi „coerent”, ușor, diminuând chinul? 

1. Gramatică+vocabular de bază

    Clișeicul „citim pentru a ne dezvolta vocabularul” se aplică într-o oarecare măsură, pentru că, în realitate, în momentul în care ai pentru prima dată contact cu o carte într-o altă limbă, ai nevoie de o bază, de un lexic care să îți permită descifrarea cuvintelor esențiale. Se adaugă, bineînțeles, gramatica. Poți cunoaște, spre exemplu, verbele unei limbi la infinitiv, însă conjugările lor, formele adaptate contextului îți pot oferi iluzia unor alte cuvinte (pe care nu le vei găsi nici măcar în dicționar). Într-adevăr, cititul constant și atent într-o limbă străină te ajută să îți îmbunătățești abilitățile lingvistice, iar, raportându-ne la cazul lecturii „de plăcere”, textele în original îți oferă o altă perspectivă, te apropie și îți relevă adevăratul stil al respectivului autor. Stilul și, în fond, semnificația nu pot fi dezvăluite, uneori, dacă nu poți „domoli” frazarea sau limbajul. Prin urmare, noțiunile elementare de gramatică și de lexic sunt o condiție fundamentală. Fără o astfel de „fundație”, nu ai pe ce clădi, nu ai ce să îmbogățești prin lecturile parcurse. Există multe modalități de aprofundare a celor două componente: de la metoda tradițională a cărților, cursurilor și până la vizionarea unor filme subtitrate în limba respectivă sau a unor youtuberi, la lectura presei, etc. .

2.Eternul prieten- dicționarul

    Slăvit fie cel care a „digitalizat” dicționarele pentru păcătoșii, asemenea mie, care nu au, în astfel de cazuri, suficientă răbdare pentru a răsfoi, răsfoi, răsfoi... Cel mai bun dicționar „virtual” pe care l-am descoperit, până acum, este cel oferit de Kindle (instalat deja pe astfel de dispozitive). Însă nu de puține ori aplicațiile conțin erori sau definiții deloc fidele sau potrivite contextului din care este extras cuvântul. De aceea, soluția sigură este recurgerea la un „DEX” al limbii respective. În cazul francezei, Le Petit Robert (la un preț, e drept, nu tocmai modic) este un prieten de nădejde. Dacă preferați, totuși, să folosiți aplicații, vă recomand să citiți review-urile lăsate de alți utilizatori (pertinente, uneori) sau să alegeți o aplicație contra-cost. Pentru că, nu e așa?, nimic bun în viața nu este gratis... 

3. Fișe de lectură

    Experiența în domeniul filologiei mă împinge să pledez pentru fișele de lectură. Cu toate că există un tipar tradițional, recomandat, pare-se, și în școli, modelul meu de fișă de lectură se abate de la el și cuprinde, printre altele, și o secțiune de lexic. Referindu-mă la cărțile în limbi străine, întocmesc o astfel de listă de cuvinte pentru fiecare lectură parcursă. Obișnuiesc să subliniez, să lipesc post-it-uri sau să țin aproape o coală pe care notez cuvintele necunoscute, completând ulterior și sensul lor. Le (re)citesc frecvent și obișnuiesc să fac propoziții cu ele sau să mă joc închipuindu-mi în ce context le-aș putea utiliza, asigurându-mă astfel că mi se întipăresc în minte.

4. Ce citim când nu știm să „citim”?

    Una dintre cele mai mari greșeli pe care le face un cititor novice este să se aventureze în lectura unei cărți dificile. A începe să citești într-o limbă străină alegând un roman clasic, de exemplu, va reprezenta mai curând un exercițiu obositor și inutil. Pașii mici creează până și cele mai lungi drumuri. În general, se recomandă literatura contemporană, pentru că limbajul este mai accesibil, cuvintele sunt mai aproape de ceea ce „cunoaștem”. Eu recomand pași și mai mici: poveștile, basmele, poeziile și articole (de presă, de exemplu).  Astfel de texte au un dublu rol: mai întâi, te familiarizează cu limbajul, cu topica, structura frazei și, apoi, te ajută să cunoști (parțial, într-adevăr) elemente de cultură și civilizație, utile în lecturile mai avansate. Ușor, ușor gradul de dificultate al lecturilor crește. Am descoperit de curând la o librărie de carte străină din București o reeditare a romanelor clasice, într-un limbaj accesibil, și cu o serie de exerciții de lectură, într-adevăr utile. Recomand, la început de drum, astfel de cărți ca exercițiu de acomodare cu limba. 

5. Nu renunța!

    Multe cărți am abandonat, multe creioane am rupt și multe coli și-au găsit sfârșitul aruncate la întâmplare din pricina nervilor pricinuiți de neputinței de a înțelege un text. Primele lecturi sunt anevoioase, însă, odată parcurse, apetitul pentru cărțile străine se deschide, iar abordarea se simplifică. Perseverența este cea care convinge reușita să se arate.

    Se cuvinte, poate, să clarific faptul că nu ofer rețete, ci doar sfaturi sădite de propria experiență. Și că ceea ce cântărește cel mai mult este, așa cum am menționat anterior, perseverența. Numai așa limba se va „deschide” în fața voastră

    Când m-am hotărât să scriu despre Olimpiadă am avut în minte două scopuri: de a informa, aducând în atenție o competiție a cărei existență este întotdeauna pusă la îndoială și de a încuraja tinerii cititori, deschizându-le o cale. Dacă în articolele trecute am vorbit despre formatul concursului și despre ce presupune (dincolo de probă în sine), astăzi vreau să vă împărtășesc gânduri de final, sfaturi și lecții pe care le-am dobândit datorită acestei experiențe.

    Am fost de multe ori întrebată care este „secretul” reușitei. La început, clișeic, făceam referire la pasiune, ambiție, perseverență. Mi-am dat seama, însă, că nu există o rețetă a succesului și că nici măcar dorința nu îți este de ajutor. 

    În spatele unui premiu obținut la Olimpiada Internațională se află, totuși, câteva elemente. În primul rând, pasiune și efort. Dacă nu iubești lectura, cuvântul, dacă nu te simți atras de semnificații, nu poți reuși. Există două tipuri de a te pregăti: fie bazându-te pe materia predată sau recomandată de profesor, învățând efectiv concepte, citate critice, teorie, fie mizând pe intuiție, pe cultura generală, pe trecutul tău „literar”. Eu am urmat întotdeauna cea de-a doua cale. Am vrut ca lucrările mele să fie naturale, sincere, să mă reprezinte așa cum sunt, să reflecte ceea ce știu grație a ceea ce am citit și nu tocit. Am avut o bază de teorie literară pe care am construit pas cu pas, cu ajutorul fiecărei lecturi și am căutat simbioza dintre literatură și celelalte arte. În final, mi-a ieșit. Pentru că am uitat de orice constrângeri, pentru că nu m-am gândit la barem, la evaluatori, ci am scris cum am simțit. Nu eu am mânuit stiloul, ci sufletul care s-a transpus în fiecare sintagmă, frază, paragraf. Premiile au fost rezultatul unei munci de ani de zile. S-au lăsat, poate, așteptate, dar au adus cu ele convingerea că fiecare sacrificiu a meritat. 

    Pasiunea și munca trebuie întărite prin atenție, ambiție și curaj. E nevoie de un gram de nebunie care să ofere originalitate lucrării. În aceeași măsură, de atenție pentru fiecare detaliu. Cuvintele trebuie să se lege de la sine, să curgă, să conviețuiască. Dar mai presus de asta, e necesar curajul de a înfrunta limite și obstacole care ajung să te îngrădească, transformându-te un sclav al propriilor gânduri. În momentul în care te desprinzi de tine însuți, de orice temere, ambiție și lași cuvântul filtrat să vorbească pentru tine, poți trăi cu mulțumirea că ai dat tot ce ai putut. Regrete vor exista întotdeauna, dar pot fi îndulcite de satisfacția luptei (victoriei) cu propriul cuvânt.

    Iubesc această Olimpiadă pentru că pune „altfel” problema lecturii, demonstrând că nu doar cărțile pot fi citite. Totuși. aș schimba multe lucruri. Aș insista, de exemplu, asupra ideii de „dezbatere”, aș propune tablouri sau imagini cu substrat la Subiectul al III-lea, aș înlocui, poate, partea de grile și de ordine cronologică, în favoarea unor exerciții de interpretare, aș spori gradul de dificultate, pentru că trăiesc cu impresia că etapele naționale sunt mai provocatoare, mai dificile. Dar, așa cum este, e bine că există. Și acest gând îmi aduce întotdeauna mulțumire și dor. Am crescut odată cu ea, a devenit parte din mine și port recunoștință tuturor celor care i-au dat viață sau au devenit parte din viața ei. 

    Olimpiada Internațională îți oferă beneficii, deopotrivă spirituale (prin împlinirea eului, prin bucuria câștigului) și „materiale”: burse, echivalarea examenului de Bacalaureat la Limba și Literatura Română, admiterea la facultăți de profil. Vin și trec la fel de repede. Rămâi, în final, cu amintirea experiențelor, a oamenilor întâlniți și cu un amalgam de lecții pe care ți-ai fi dorit să le fi știut din timp. Intrând la liceu, am avut drept scop obținerea unui premiu la etapa națională a Olimpiadei de Limbă și Comunicare în clasa a XI-a. Premiile de la Olimpiada de Lectură contau, dar nu îmi înlocuiau visul. În pofida aspirațiilor mele, nu am reușit decât în clasa a XII-a să obțin mult râvnitul premiu. Și am înțeles că forțarea nu duce decât la înghețarea lucrurilor, așa cum spunea D.Keyes. Toate lucrurile se întâmplă cu un scop. Și toate...la vremea lor. De-aș fi înțeles asta mai devreme!

    Sper ca printre cei care citesc acest articol să se găsească oameni dornici de a participa. Luptați pentru visul vostru! Citiți, munciți, sperați, aveți curaj și putere, bucurați-vă de fiecare cuvânt. Peste ani, tot ce va conta vor fi emoțiile trăite, nicidecum rezultatul. Totul are un scop. Trebuie doar să îl convingi să apară. 

    
    
 
       

    În general, un olimpic se bucură de aprecierea celor din jur de îndată ce își dezvăluie meritul. Nu este cazul olimpicilor la Lectură/ Limba și Literatura Română, care, înainte de orice, trebuie să răspundă la eterna întrebare „Cum adică Olimpiadă Internațională de Română?!”.

    Am participat la fiecare ediție a acestei Olimpiade Internaționale (2014, 2015 și 2016), astfel că nu de puține ori m-am confruntat cu nedumerirea anumitor persoane care nu își explică specificul concursului. Ca ultimă strădanie scriu această serie de articole, în speranța că voi dezvălui tainele „straniului fenomen” celor mai puțin familiarizați cu el. Și, pentru că noi, „ăștia de la română”, tindem sa scriem mult și în termeni, pentru unii, vagi, renunț la exprimarea „de olimpiadă” și mă rezum la un stil simplu, concis. Pentru primul articol (din „trilogia” care se anunță) să discutăm, deci, câteva „date tehnice” legate de competiția în discuție.

    Olimpiada Internațională de Lectură (desfășurată până în prezent la Constanța, în primele zile din septembrie) reunește elevii care au obținut la etapa națională a Olimpiadei de Limbă, Comunicare și Literatură Română sau a Olimpiadei „Lectura ca Abilitate de Viață” Premiul I, II sau III. Aceștia compun lotul României, dar li se pot alătura colegi care au obținut un premiu la ediția anterioară a Olimpiadei și care la etapa națională au întrunit un anumit punctaj (chiar dacă nu au fost pe podium). Dincolo de elevi români, șocant!!, sunt și participanți din afara granițelor. Ne-am bucurat de prezența colegilor din țări precum: Republica Moldova, Turcia, Serbia, Cipru, Ucraina, care au avut posibilitatea de a opta pentru una dintre limbile de concurs: română, engleză sau franceză. Olimpiada se organizează pe două secțiuni, conținând o singură proba (scrisă), derulată pe parcursul a trei ore:

A. Secțiunea de antrenament –13-15 ani- se evaluează competențele de lectură și de sensibilizare culturală; 

B. Secțiunea de performanță-15-19 ani- se evaluează competențele de lectură, media și de comunicare.

    De aici derivă Nivelul 2 (clasele VII-VIII), Nivelul 3 (IX-X) și Nivelul 4 (XI-XII), gradul de dificultate fiind adaptat în funcție de vârstă. Structura subiectelor urmează modelul Olimpiadei de Lectură, fiind alcătuită din trei „provocări”. Subiectul I (30 p.) propune un text sau un fragment de text ficțional, de câteva pagini, cerințele vizând capacitatea  de comprehensiune. Există itemi de tip grilă, ordonare cronologică, cerințe de interpretare, dar și un eseu care mizează pe creativitatea participantului. Subiectul al II-lea (20 p.) conține un text nonficțional (instrucțiuni, facturi, articole, definiții, etc.), urmat de întrebări pe baza acestuia și de un eseu, de obicei, de tip argumentativ (dar poate lua forme diverse: interviu, discurs, scrisoare). Partea inedită constă în provocarea propusă la cel de-al treilea subiect (10 p.): textul multimodal. Cu alte cuvinte, o imagine (fie ea afiș publicitar, ambalaj, printscreen sau hartă), alături de întrebări și exerciții de interpretare a elementelor grafice. Pentru etapa internațională, comisia propune o temă (anul acesta, marea), dezvoltată deopotrivă în subiectele, dezbaterile și cursurile oferite. Iată câteva exemple de cerințe:

    Spre deosebire de Olimpiada de Limbă Română, accentul cade pe creativitate și intuiție, în defavoarea conceptelor de teorie literara, studiilor critice sau lecturilor suplimentare. De aici, poate, și conflictul dintre format și participanții calificați în urma obținerii unei distincții la Olimpiada „clasică”. În pofida oricărui impediment, bucuria lecturii (de unde și numele Olimpiadei) și pasiunea pentru ieșirea (sau, dimpotrivă, rătăcirea) în labirintul literaturii rămân constante.

   Olimpiada oferă participanților șansa de a lua parte la cursuri ținute de profesori universitari, oameni de excepție, modele, prin cariera și reușitele lor în sfera filologiei. De asemenea, excursiile și activitățile sunt nelipsite, devenind punte între concurenții care ajung, în final, prieteni. Prieteni uniți de iubirea de carte.

    Despre aceste prietenii, cât și despre munca din spatele unui premiu și satisfacția provocată de șansa participării la un asemenea eveniment, în următorul articol, curând. Vă las în compania câtorva link-uri care să vă răspundă la eventualele întrebări:

http://www.colegium.ro/olimpiada-de-lectura/

http://www.edunews.ro/regulament-specific-al-olimpiadei-internationale-de-lectura/

    

    Mirosul Crăciunului ne învăluie cu fiecare zi scursă.Odată cu el, lipsa de inspirație în ceea ce privește cadourile (îndeosebi sub presiunea unui buget restrâns) pentru cei dragi devine din ce în ce mai acută. Vă vin astăzi în ajutor, cu o scurtă listă de cadouri livrești sub 20 de lei, care abia așteaptă să fie așezate sub brad, în așteptarea noilor posesori!

1. Mircea Cărtărescu- „Mendebilul” : Am fost fascinată de stilul lui Cărtărescu încă din clasele mici, când, într-unul dintre manualele mele am găsit un text, poate unul dintre cele mai banale scrieri ale lui, dar care, prin tehnica povestirii în ramă, a reușit să mă încânte. L-am uitat, apoi, pe Cărtărescu în cufărul amintirilor, pentru că am fost descurajată de cei din jur, care îmi spuneau ca nu am maturitatea necesară pentru a-l înțelege. În final, mi-am făcut curaj și l-am redescoperit, iar „Mendebilul”, carte pe care am cumpărat-o într-o zi ploioasă, fără a intui măcar subiectul, a fost una dintre primele opere care mi-au deschis apetitul pentru acest autor. Cartea este o incursiune în copilărie, accentuând momentul apariției unui băiat într-un grup de copii, amprentându-le destinul prin poveștile și teoriile șocante pe care le lansează.  Volumul apărut la Humanitas cuprinde și alte două scrieri semnate de autor: „Ruletistul” (în care scriitorul, ajuns la bătrânețe, rememorează întâlnirea cu un om ce pare, mai degrabă, rodul imaginației sale, singurul său cititor fiind, de-acum, Moartea) și „Arhitectul” ( abordând tema creației și a creatorului, prin multiple aluzii și trimiteri la filosofia lui Eliade).  Este adevărat că povestirile în discuție reprezintă o lectură rafinată, astfel că pot fi un cadou potrivit doar celor pasionați de acest tip de cărți, altfel riscând a fi considerate obositoare. Prețul cărții este de 19 lei.
2. Graham Greene-„La drum cu mătusă-mea”: Cartea prezintă călătoriile lui Henry Pulling, fost director de bancă, în vârstă de 50 de ani, alături de matușa Augusta, pe care o cunoaște la înmormântarea mamei lui. Mătușa Augusta va fi cea care îi va releva bărbatului o altă latură a vieții. Henry, un om fără experiență, care s-a dedicat întotdeauna carierei, va trece de la o existență banală, bazată în mare parte pe îngrijirea gherghinelor și o posibilă, dar neconsumată, relație cu domnișoara Keene, la una plină de neobișnuit, de mister  și aventură. Deși septuagenară, mătușa Augusta este nonconformistă, plină de viață, făcând parte din cercuri periculoase, vârsta devenind un factor pozitiv și, totodată, un motiv pentru care scapă din ghearele poliției (cine s-ar gândi că o bătrânică ar fi în stare să ascundă, de pildă, un lingou de aur într-o lumânare imensă?). De-a lungul călătoriei celor doi, Henry va afla cine este cu adevărat mătușa sa, cu ce se ocupă, cunoscându-i partenerii, deopotrivă de afaceri și de…viață, pentru ca farmecul mătușii va stârni gelozia și pasiunea multor foști (sau actuali) bărbați din jurul ei. Restul recenziei, realizate de mine acum câteva luni, o puteți citi aici. Romanul este potrivit unei persoane care iubește lecturile relaxante, pline de comic, poate, chiar, cu tentă polițistă. A apărut la editura Polirom și costa doar 18,95 lei.
3. F.Scott Fitzgerald-„Marele Gatsby”: Cine nu a auzit de capodopera cinematografică „Marele Gatsby”? Ei bine, pentru cei care nu știu încă, filmul este o transpunere a cărții la fel de (sau, din punctul meu de vedere, cu mult mai) valoroase. Scurta operă a lui Fitzgerald are în centru povestea de dragoste dintre extravagantul Jay Gatsby (în trecut, sărac) și Daisy, femeia căsătorită cu un bărbat înstărit.  Iubirea aduce transformări în viața ambelor personaje, dar se sfârșește tragic, nu este împlinită și lasă cititorului regretul și tristețea unei lecturi cu adevărat emoționante. Pentru un apropiat îndrăgostit de cărțile de dragoste, sensibil sau pentru cineva care a văzut filmul, dar nu a citit cartea, romanul lui Fitzgerald este un cadou perfect. Romanul poate fi găsit la editura Polirom, la prețul de 17.95 lei.
4. Rui Zink-„Cititorul din peșteră”: Rui Zink este o descoperire recentă și foarte dragă mie, în sensul în care, deși folosește un limbaj simplu, iar cărțile sale sunt scurte, concise, ele cuprind multiple trimiteri la cultura și literatura universală. Provocatoare, plină de legături cu marile capodopere livrești ale lumii, „Cititorul din peșteră” aduce în discuție povestea unui băiețel, ajuns într-o peșteră, unde îl întâlnește pe Anibalector, un monstru îndrăgostit de lectură. Ca o Seherezada, tânărul este nevoit să îi citească și să îi povestească lui Anibalector pentru a rămâne în viață. Întâlnirea dintre cei doi aduce în atenția cititorului problema lecturii și a formării individului modern, care tinde să se lase acaparat de comoditatea fotoliului său, orbit de mass-media, în detrimentul iubirii pentru capdopere, pentru carte. Un cadou minunat, o lecție de citit încântătoare atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari, la doar 19 lei, apărută, de asemenea, la editura Humanitas.
5. A.H.Bartlett-„Omul obsedat de cărți”: Revenim în sfera cărților polițiste, de această dată cu un roman incitant prin prisma subiectului. John Gilkey este un hoț aparte, pentru că fură, spre mirarea tuturor, volume rare din librării și anticariate. Cu toate acestea, dorința lui nu este de a le vinde sau de a obține profit de pe urma lor, ci de a le citi, dezvoltând o iubire obsesivă pentru ele. O adevărată engimă va pune pe jar un împătimit al cărții, într-un joc de-a șoarecele și pisica. Palpitant, plin de suspans și de episoade neașteptate, romanul este o alegere perfectă atât pentru cei care obișnuiesc a citi romane polițiste, cât și pentru pasionații de carte, în general, dornici de a se avânta în căutarea neobișnuitului hoț. Cartea a apărut la editura Nemira și costa 19,53 lei (prețul variază, din câte am observat cercetând librăriile virtuale, dar se învârte în jurul sumei de 20 lei).

    Acestea sunt doar câteva dintre sugestiile mele de cadouri livrești acccesibile, care, cred eu, ar încânta orice cititor. Aș mai adăuga, pe scurt, colecția de cărți în limba engleză de la editura Penguin, micuțe și negre, al căror preț este cuprins între 5-7 lei și care, prin diversitatea temelor și a stilurilor, sunt, cu siguranță, potrivite oricărui gust. Ca un pont, site-urile specializate în vânzarea de cărți, precum Libris, favoritul meu, au reduceri în această perioadă, astfel că aceste volume pot fi găsite la prețuri mai mici decât cele menționate de mine. Sper ca restrânsa mea listă de recomandări să vă fie de ajutor și să vă inspire în alegerea celui mai potrivit cadou!

   Oamenii sunt asemenea unor fluturi. Călătoria lor începe într-o cochilie înghesuită; pe atunci, se numesc „copii”. Înainte de a înfrunta ceea ce, generic, se intitulează „viață”, ei își colorează, fără a ști, aripile. Cele mai frumoase nuanțe în care își pot vopsi ființa sunt cele ale cunoașterii, iar cărțile, palete veritabile, sunt cele dintâi surse de culoare. Odată începută expediția prin existență, copilul, acum un fluture deplin, se desprinde ușor-ușor de lecturile primordiale, pe care le aruncă într-un con de umbră. Aripile îl poartă spre alte câmpuri de cuvinte, căpătând noi tonuri...Dar cât este, oare, de importantă, pentru zborul său, (re)întoarcerea la lecturile copilăriei, la ceea ce l-a propulsat spre sinele de astăzi?

    Forța cuvântului se materializează, în vremea copilăriei, în basme, povești, poezii sau chiar romane, în care lumea reală se disipează, viața fiind privită ca joc întotdeauna cu final fericit. În realitate, citind printre rânduri, lecturile copilăriei ascund o profunzime absolută, uneori tragică, pe care puțini au intuiția și, totodată, răbdarea de a o descoperi. Văzându-se pe culmi, ființele umane aruncă în coșul uitării, al trecutului, cărțile parcurse la începutul „zborului”. Întâlnirea cu alte scrieri detronează primele opere îndrăgite, trasând noi arii de interese în ceea ce privește specificul cărților parcurse. Cu toate acestea, ar trebui să ne întoarcem la originile de cititori, pentru că, de această dată, filele ne vor transmite alte emoții, mesaje, în pofida etichetelor pe care tindem să le atribuim odată cu înălțarea noastră

    De-a lungul zborului meu, gustând seva marilor scrieri, am simțit nevoia de a mă întoarce asupra lecturilor din vremea în care mă aflam în „cochilie”. Purtând cu mine atât experiența,cât și cunoștințele acumulate în negura anilor (deopotrivă ca om și ca cititor), am redeschis volumele de demult, într-o căutare nu a „timpului pierdut”, ci a sensului nedeslușit. Am intuit puterea neînțeleasă a acelor cărți și am ales să mă întorc din zbor pentru a ma înfrupta iar din ambrozia lor. Nu m-am înșelat: perdeaua de cuvinte s-a risipit și iată-mă într-o altă dimensiune a scrierii, în „structura de adâncime”, relevându-mi alte mesaje, de parca, asemenea mie, cărțile au îmbătrânit și s-au metamorfozat în „fluturi” sau, altfel spus, în capodopere.

    Cineva mi-a scris cândva, ca dedicație pe o primă filă de volum, că o carte, pentru a fi pe deplin înțeleasă, trebuie citită de trei ori, de-a lungul parcursului nostru prin viață: în vremea copilăriei, apoi a adolescenței și, nu în ultimul rând, la maturitate. Altfel spus, percepția asupra unei lecturi variază direct proporțional cu vârsta. Existența noastră este un lung șir de lecții; cu cât îmbrățișăm mai multe dintre acestea, cu atât semnificațiile ies din spatele porții incomprehensibilului, dezvăluind profunzimea lecturilor parcurse. Primele noastre lecturi ne lasă, de cele mai multe ori, cu impresia de banalitate, de candoare, înghesuindu-se în cufărul amintirilor, unde rămân pentru totdeauna. Nu le vedem ca pe niște capodopere, însă le iubim pentru că fac parte din începuturile noastre. Ne înșelăm, adesea, crezând că aplecarea asupra lor pentru o întâlnire secundă echivalează cu timp irosit. Nu realizăm că, de fapt, anii scurși asupra creștetelor noastre sădesc înțelepciune și cunoaștere, deschizând calea spre alte interpretări. Altfel spus, reîntâlnind, într-o altă etapă a vieții, o carte, îi atribuim un alt sens și scoatem la iveală o altă latură a ei și, chiar, a noastră ca cititori.

               Primele nuanțe în care obișnuim a ne colora aripile sunt basmele. Un întreg univers fictiv ni se destăinuie citind despre Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși aflați în lupte cu balauri sau zmei înfiorători, în tărâmuri cu iz de miraculos. De ce are nevoie un adult, un „fluture” complet să își schimbe traseul, revenind asupra acestora?  În primul rând, pentru a nu-și uita începuturile, pentru a învia copilul sugrumat de griji și supărări aduse de maturitate și, mai ales, speranța. Adulții își pierd, în zbor, speranța, idealurile. Basmele și, în general, lecturile primilor ani, insistă asupra ideii conform căreia imposibilul e relativ. (Re)Intrând în lumea fantasticului, recăpătăm încredere în posibiltățile pe care „a fi”  ni le oferă. Învățăm să fim mai buni, mai curajoși, doborând „zmeii” care ne despart de fericirea absolută. Nu în ultimul rând, ne încredem în existența unui „final fericit”...si astfel viața e privită cu alți ochi: de copil, cea mai pură lentilă prin care o putem admira.

        Dincolo de emoțiile și de senzațiile pe care le simțim odată cu un nou „rendez-vous” cu cărțile care ne-au dat avânt,  ceea ce mă fascinează este discrepanța dintre „atunci” și „acum” în ceea ce privește interpretările a ceea ce citim. Îmi vine în minte, de pildă, poezia lui I.Barbu, „După melci”, care își găsea lăcaș (parcă o văd și acum!), într-unul dintre manualele mele din clasele primare. Nu puteam percepe la acea vreme semnificații pe care astăzi le atribui poemului: legătura cochilie-șirul lui Fibonacci, ideea de depășire a condiției, motivul descântecului cu ample rădăcini în folcloristică, în fine, multiple chei de interpretare pe care timpul și intuiția mi le-au dezvăluit...nu existau, în mintea mea, pe atunci. Totul se rezuma la o lectură lineară, la un joc pe care însumi îl jucam în zilele udate de ploaie...Înțeleg de ce Barbu a fost mai mult decât deranjat de catalogarea poeziei sale drept una „pentru copii”. Câtă dreptate avea! Continuând, același lucru mi s-a întâmplat cu multe dintre lecturile mult iubite. Un alt exemplu ar fi „Robinson Crusoe” al lui Defoe, roman pe care, până nu demult, l-am privit ca pe o relatare banală a unei călătorii, neținând cont de lecțiile de curaj și perseverență, de tipurile memorabile de personaje și, în niciun caz, de tehnicile narative pentru care astâzi îl apreciez, întrucât îl transformă într-o bijuterie a tezaurului literar universal. „Alice în Țara Minunilor”, „Călătoriile lui Gulliver”, „Vrăjitorul din Oz” sunt doar câteva dintre zecile de cărți pe care le subestimam până la întoarcerea la ele, moment în care mi s-au dezvăluit cu mult mai prețioase.

      Nu am iubit întotdeauna lecturile din copilărie și, cu toate acestea, am revenit în brațele lor. Îmi amintesc cu drag de dimineața în care, parcă trezită din somnul ignoranței, am cuprins „Micul Prinț”, hotărâtă să îi ofer o a doua șansă. Trecuseră ani de la prima noastră întâlnire, iar copilul de atunci nu avusese puterea de a ajunge la un consens cu romanul. Îndepărtarea fusese, deci, inevitabilă. Cu toate acestea, povestea Micului Prinț și a aviatorului rătăcit în deșert părea, de aceasta dată, alta. Impresiile de odinioară care nutreau o simplă simpatie pentru personajul central și o oarecare emoție față de destinul său, aveau să se preschimbe într-o stimă incomensurabilă, astfel că, acum, scrierea lui Antoine de Saint-Exupery se numără printre cărțile mele de suflet. Am descoperit că, ceea ce cândva mi se părea o poveste inocentă, despre un băiețel singuratic și o floare captivă într-un glob de sticlă (pe care tânjeam să îl „sparg”), este cu mult mai mult. Am înțeles morala parabolei, întreaga filosofie ascunsă în dantelăria literelor; pe scurt, adevăratul mesaj al autorului. Cea mai importantă a fost identificarea cu lectura. Pe când o citeam întâia oară nu uitasem să fiu copil și tocmai această calitate, acum lăsată în urmă, mă distanțase de carte. Acum aproape sunt adultul care uită că în carcasa sufletului copilul-eu există...și va exista întotdeauna. De aceea, întoarcerea la „Micul Prinț”, în genere, la lecturile copilăriei, a reprezentat, de fapt, o întoarcere la sine, la entitatea puerilă permanentă în mine, o redescoperire a valorilor primordiale, precum prietenia, iubirea, dar, mai presus de orice, un „post scriptum”, care îmi amintește că: „Esențialul este invizibil pentru ochi.” De aș fi înțeles asta încă de la prima bătaie din aripi!...

           Un proverb suedez spune că o carte bună își ascunde cele mai valoroase pagini printre cuvinte. La fel și cărțile pe care tindem a le considera potrivite numai unei anumite etape a efemerei noastre călătorii prin viață. Să ne oprim, pentru o clipă, din zbor, întorcându-ne la pietrele de temelie ale formării noastre, citind printre rânduri. În neastâmpărul copilăriei trecem, fără a vrea, cu vederea adevăratul „testament” pe care scriitorul ni-l lasă. Oricât de puerile ar părea, cărțile copilăriei capătă alte conotații cu fiecare an scurs, cu fiecare nouă oglindire în ele. Recitindu-le, le redescoperim și, în același timp, ne redescoperim. Redevenim copii, învățând să iubim orice respirație. Credem în noi, în puterile noastre și, mai presus de orice, luăm seamă de sensul cuvintelor, care evoluează în tandem cu noi. Cred, pe bună dreptate, că aceste lecturi nu sunt scrise pentru a ne bucura copilăria, ci pentru a ne deschide apetitul. Devenind ființă din ființa noastră, ne fac să le ducem dorul, pentru ca, în final, să ne înfrumusețeze maturitatea. Ca într-un cerc, plecăm de la ele, ne întoarcem la ele căutând să ne lumineze iar și iar... Să le lăsăm, deci, să reaprindă în noi emoția cuvântului care înalță! 

           

         

Sursă imagine: http://larapaulussen.tumblr.com/