Timpul a fost îngăduitor cu mine în ultima vreme, astfel că orele petrecute printre cărți au înflorit, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai pline de substanță. Am rămas, totuși,  în urmă cu articolele, din cauza nesățului de lectură, dar, abandonând-o pe Virginia Woolf  (prin scrierile căreia mă plimb zilele acestea), m-am încumetat  să postez o recenzie a uneia dintre operele cele mai dragi mie: „Siddhartha” de H.Hesse.

    Dragostea cu care îl citesc pe Hesse nu mai este de mult un secret. Iubesc descrierile parcă nesfârșite, vocabularul prețios, personajele create în antiteză și firul de filosofie din care este cusută întreaga poveste. Pe cât de greoi și plictisitor pentru unii, pe atât de fascinant pentru mine. Într-una dintre după-amiezile de lectură de la „Gândești?”, terminând o carte care nu mi-a fost deloc pe plac (și despre care vă voi povesti curând), mi-a revenit în minte imaginea  romanticului german și, fără să ezit, l-am căutat. „Siddhartha” a fost din (ne)fericire singura carte pe care am găsit-o. De ce „din nefericire”? Pentru că, citind-o, interesul pentru Hesse a cunoscut o nouă ascensiune. Plănuiesc, deci, să îmi întregesc colecția și am convingerea că este, într-adevăr, autorul meu preferat la momentul actual.

(Sursă poză:https://www.instagram.com/p/BIMjUAyjv43/, pentru că nu am putut să o fotografiez)

    Cartea dezvăluie traseul existențial al personajului eponim, fiul unui brahman, care se dedică  descoperirii adevărului, nemulțumit de învățăturile care i se aduc. Alături de bunul său prieten, Govinda, părăsește ținutul natal, mergând după samani, însă, la scurt timp, se desprinde de aceștia, înțelegând că filosofia lor nu corespunde cunoașterii absolute. Auzind despre Gautama, un înțelept al vremii, pleacă alături de Govinda și devine discipolul acestuia. Nici de această dată neofitul nu va descoperi împlinirea în vorbele și învățăturile înțeleptului și, despărțindu-se de tovarășul său (care decide că menirea lui este să rămână), alege să trăiască după propriile principii. Va cădea pradă plăcerilor trupești, cunoscând-o pe frumoasa Kamala, cea care îi va marca destinul. Viața lui Siddhartha va continua alături de luntrașul Vasudeva, al cărui loc va ajunge să îl ocupe, învățând din înțelepciunea naturii și a simplei șanse de a fi.

    Lumea era mai frumoasă dacă o priveai așa, fără să cauți nimic, așa, simplu, așa, copilărește. 

  Revederea cu Govinda va echivala cu o privire retrospectivă asupra evoluției amândurora, reliefând tainele pe care, în efemeritatea lor, au avut răgazul de a (și) le dezvălui. Ceea ce îi unește și, totuși, îi desparte este dorința de a se împlini spiritual. Dacă Govinda caută în permanență sprijinul unui maestru, Siddhartha devine el însuși un înțelept pentru că, după o sumă de încercări eșuate, înțelege că desăvârșirea prin alții nu este posibilă, totul depinzând de propriul spirit. Chinuit de setea adevărului deplin, tânărul de odinioara află că  singura șansă de înălțare a ființei este iubirea, cea care face existența suportabilă.

    A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

     

    Pătrunzând în labirintul operei lui Hesse, descoperi o puternică influență a filosofiei budiste. Personajele, poveștile și învățăturile care fundamentează scrierea sunt inspirate din Budism și capătă o deschidere cu atât mai mare în ochii cunoscătorilor. Cu toate acestea, pentru a simți greutatea creației sale nu este obligatoriu să porți un asemenea bagaj de cunoștințe. „Siddhartha” are rezonanță în sufletele oricărui cititor, pentru că ascunde o morală înduioșătoare prin personaje cu care omul modern ajunge să se identifice. Ne aflăm în căutarea cheii unui mister care sălășluiește în noi și ne petrecem viața încercând să dezlegăm enigma, uitând că răspunsul stă în suflet. Iubirea este aripa care ne lipsește și pe care o ascundem în noi, incapabili să o dezrobim. Ea, sugerează Hesse, este cheia tuturor adevărurilor.
    O lectură covârșitoare prin sublimul mesajului, simplă prin formă, nobilă prin stil. Cu alte cuvinte, o capodoperă asupra căreia ar trebui să reflectăm, descoperind-o și, totodată, descoperindu-ne. Iar pasionaților de film, le dau de veste că a fost și ecranizată în 1972. 
 

    Urmând calea clișeicului aforism „Esențele tari se țin în sticluțe mici”, m-am gândit să vă recomand trei lecturi scurte, dar pline de substanță, pe care le-am întâlnit în călătoriile mele literare. Pe toate le-am parcurs cu ceva timp în urmă, primindu-le, pe rând, cadou din partea unei persoane speciale care mi-a marcat existența. Sunt, așadar, cărți dragi sufletului meu, dar nu numai prin „apartenența” lor, ci și prin puterea de a transmite, prin intermediul câtorva zeci de pagini, mesaje de mare impact pe care vă încurajez să le descoperiți.

1. „Învierea lui Mozart.Boala neagră”-N.Berberova, Ed.Humanitas (126 pag.)

    Pe un fundal al durerii și disperării, speranța se înfiripă în sufletele personajelor. Realismul războiului este zguduitor, iar amărăciunea acoperă ca un voal atmosfera cărții. În toată această sumbră ambianță, câțiva oameni cos iluzii și își închipuie pe cine ar învia, dacă le-ar fi dată această șansă. Maria (un alter-ego al autoarei) își dorește să îl readucă la viață pe Mozart, probabil datorită calmului pe care muzica sa îl imprimă. Câteva zile mai târziu, în peisaj se ivește un călător misterios. Să se transforme, oare, dorința în realitate? Romanul Ninei Berberova nu este, însă, despre Mozart (sau nu în măsura la care ne așteptăm, nu despre acel Mozart sau simfoniile sale), nici despre muzică, ci, mai degrabă, despre iluzie și salvare într-o lume în care oamenii devin prizonieri ai fricii. O carte cutremurătoare prin prisma trăirilor personajelor și a dramatismului pe care se leagănă.

    Poate numai iubirea, își spuse, stând în picioare lângă fereastră, da, numai iubirea îți aduce o asemenea bucurie. Dar cel care nu mai vrea să iubească, ori nu mai poate iubi? Eu n-am pe cine să iubesc, e prea târziu pentru mine. (pagina 26)

    „Boala neagră” , cea de-a doua operă cuprinsă în volum, mi-a rămas vag în amintire, pentru că nu a atins nivelul așteptărilor mele, prin comparație cu „Învierea lui Mozart”. Deși redă o poveste, de asemenea, dominată de dramatism, în care un om încearcă a-și depăși condiția, dorind să dea un sens propriei existențe, autoarea nu pare a mai „beneficia” de aceleași resurse de inspirație și har. Totuși, scrierea este impresionantă prin analiza psihologică a personajului care trece prin stări contradictorii, punând la îndoială valoarea propriei vieți.

2. „Pescărușul Jonathan Livingston”-Richard Bach, Ed.Humanitas (93 pag.)

    Despre acest micro-roman aș putea scrie pagini întregi. Atât de multe semnificații am reușit să descopăr, e drept, după repetate lecturi. „Pescărușul Jonathan Livingston” este, asemenea „Micului Prinț”, o carte pe care nu o înțelegi decât parcurgând-o cu răbdare de mai multe ori. La prima lectură, se înfățișează facilă și lipsită de profunzime, însă, întorcându-te periodic la ea, se deschide și îți dezvăluie ambrozia, până atunci ascunsă.  Povestea are în centru un pescăruș cu idealuri mărețe, care aspiră spre depășirea condiției, dar care se lovește de o societate limitată, ce îl condamnă pentru îndrăzneala sa. Alungat din „cerc”, devenit proscris, va avea șansa de a întâlni două păsări care îl vor purta în Ceruri, unde își va perfecționa zborul. Datorită puterii de iertare și a harului care îl recomandă, pescărușul va fi privit ca un ales, ca „fiul Marelui Pescăruș”. Destinul lui Jonathan Livingston este, prin extindere, un destin al geniului, amintind de „Albatrosul” lui Baudelaire. Pătrunzând în esența cărții, putem vorbi despre o adevărată parabolă religioasă, cu trimitere spre însăși viața lui Iisus. Oricum ar fi privită, opera ascunde un mesaj puternic despre ideal și ambiție, despre spirit și putere, un mesaj cu atât mai încântător cu cât se află dincolo de cortina unei „piese” frumos îmbrăcate în povestea unei creaturi aparent neînsemnate: pescărușul.

    Cei mai mulți pescăruși nu caută să învețe decât elementele de bază ale zborului-cum să ajungă de pe mal până la hrană și înapoi.Pentru cei mai mulți pescăruși, nu zborul contează, ci hrana. Dar pentru acest pescăruș, zborul era totul, nu hrana.(pagina 10)

3. „Pobby și Dingan”-Ben Rice, Ed.Univers (110 pag.)

    Pentru cei dornici să se întoarcă, pentru câteva clipe, în universul copilăriei, micul roman semnat de Ben Rice este un prilej numai bun. Cartea este, cu siguranță, definita prin candoare, amintindu-ne de naivitatea primilor ani și de îndârjirea cu care luptam/luptăm, copii fiind, pentru lucruri (aparent) fictive, în încercarea de a-i convinge pe cei mari de veridicitatea acestora. Ben Rice prezintă povestea unei copile care își pierde cei doi prieteni imaginari, pe Pobby și Dingan, în mină, unde lucra tatăl ei. Familia și ceilalți locuitori ai orașului se mobilizează pentru a-i găsi pe cei doi, fetița ajungând să se îmbolnăvească de tristețe. Finalul readuce în atenție o idee pe care a lansat-o și autorul „Micului Prinț”, referitoare la adulți și desprinderea lor de copilul din sine:

Și tot restul lumii crede că suntem nebuni cu toții, dar n-au decât să vorbească singuri, din partea mea. Pentru că toți sunt niște amețiți care nu știu ce înseamnă să crezi în ceva care este greu de văzut sau să cauți în continuare ceva care este foarte greu de găsit. (pagina 110)

    Am iubit romanul de debut al lui Ben Rice (un autor tânăr, care promite mult prin scrierile lui) pentru inocența cu care personajul luptă pentru idealul său (la scară mică, dar de o forță extraordinară) și pentru atmosfera care te desprinde cumva de luciditate și te face să pornești și tu în căutarea lui Pobby și Dingan, uitând că sunt, de fapt, rod al ficțiunii. O lectură relaxantă, plină de căldură, care te reapropie de copilul uitat din sufletul tău.

   Sper ca recomandările mele să vă însenineze orele de lectură și să descoperiți în ele mesaje care să vă atingă coarda sensibilă a spiritului, cum s-a întâmplat și în cazul meu. Pentru că, nu-i așa?, valoarea unei cărți nu este direct proporțională cu numărul de file, ci cu puterea de a transmite și de a înălța. Lectură plăcută!

    Scrierile lui Hermann Hesse au reprezentat întotdeauna pentru mine o oază de liniște și calm, un loc feeric, rupt de realitatea încrâncenată, în care am descoperit valorile primordiale în expresia lor cea mai frumoasă. Deși nu i-am parcurs toate operele, iar întâlnirea cu celelalte a avut loc undeva, destul de departe de prezent, Hermann Hesse rămâne unul dintre autorii mei preferați pentru simplitatea și măiestria cu care conturează lumi și personaje memorabile. „Narcis și Gură-de-Aur” este, cu siguranță, cartea mea de suflet, la care mă întorc ori de câte ori am ocazia, cu același entuziasm, cu aceeași curiozitate a copilului care încearcă să înțeleagă lumea. 

     Întreaga operă stă sub semnul antitezei stabilite la nivelul celor două personaje.Narcis (devenit abatele Ioan) își dedică viața slujirii lui Dumnezeu, fiind sumă a numeroase calități intelectuale și spirituale, care îl recomandă pentru un astfel de parcurs existențial. Gură-de-Aur este adus la mănăstire de către tatăl său, însă ajunge să cadă pradă plăcerilor facile. Un adevărat reprezentant al hedonismului, tânărul va lega relații cu diverse femei întâlnite în pribegie. Drumul său inițiatic este amprentat de lipsa mamei, transformată în rană pentru tânărul dezorientat. Figura maternă, devenită obsesie, și dorința de a se salva, de a da un sens propriei existențe îl determină pe Gură-de-Aur să își petreacă ultimele zile în altarul artei, sculptând cu un talent care îl întrece pe cel al maestrului său. 

     Fără mamă nu se poate iubi.Fără mamă nu se poate muri. (pagina 315)

     Salvarea va veni într-un moment neașteptat, chiar din partea lui Narcis, vechiul său prieten și dascăl care încearcă să îi imprime neofitului din valorile sale, încearcă să îi explice viața și sensul ei, dar strădania lui va eșua, pentru că timpul este necruțător cu discipolul (cu siguranță, însă, Gură-de-Aur devine, prin Narcis, mai înțelept...). Discuțiile dintre cei doi fundamentează adevărate concepte și teorii filosofice, eternizându-se. Cititorul descoperă, deci, nu numai două destine cutremurătoare, impresionante prin opoziția dintre ele și, în cazul unuia, prin sfârșitul fulgerător, ci și un tezaur moral, etic, ce se constituie din lecții de viață atât de actuale. Dincolo de „teoria” prieteniei, a alegerii, a artei, impresionantă este cea a religiei, mai cu seamă a legăturii omului cu divinitatea. Hesse reliefează o adevărată filosofie a spiritualității chiar prin antiteza dintre cele două personaje, prilej cu care creează două tipuri umane: un fel de homo religiosus și om areligios (dacă urmăm concepția lui M.Eliade). Gură-de-Aur ezită în credința sa, caută o certitudine tocmai din nevoia de a-și împlini parcursul inițiatic. Cunoașterea lui Dumnezeu este un prim pas, iar ajutorul venit din partea lui Narcis calmează „apele” sufletești ale tânărului:

   -Continuă, zise Narcis, ai promis și trebuie să-ți împlinești promisiunea. Nu ai de ce să te întrebi dacă Dumnezeu îți ascultă rugăciunea sau dacă acel Dumnezeu, pe care ți-l poți reprezenta, există în fond sau nu. Și nici n-ai de ce te gândi că strădaniile tale sunt copilăroase(...).În vreme ce cântă, nimeni nu stă să se gândească dacă este sau nu de folos cântecul lui, ci cântă pur și simplu.La fel trebuie să te și rogi. (pagina 289) 

   

     Temele  sunt multiple și receptarea lor depinde de unghiul de abordare ales de cititor, motiv pentru care nu doresc să dezvălui esența (evident, așa cum am perceput-o eu), lăsându-vă celor interesați șansa de a reflecta asupra sensurilor. Trecând în sfera „formei”, încântător mi s-a părut stilul, același cu care autorul își obișnuiește cititorii. Romantic german, influențele curentului se răsfrâng în pasta operei sale. Metaforele, simbolurile și aluziile sunt întâlnite la tot pasul, iar descrierile minuțios create completează tabloul medieval, oferind cărții acea candoare specifică lui Hermann Hesse (deși, pentru mulți cititori, abundența descrierilor poate fi deranjantă, mai ales că dialogul este suspendat în favoarea lor). Romanul pare o poezie întinsă de-a lungul celor aproximativ 400 de pagini. Emoție, sensibilitate, puritate...toate descriu stilul inegalabil prin care Hesse rămâne un model în literatura universală.

    Miraculos, gândi el, iată, fiecare dintre miile de frunzulițe și-a împuns, în propria sa ființă, micul său cer înstelat, delicat ca o broderie. (pagina 74)

     Este anevoioasă încercarea de a recenza o carte atât de complexă, care, de fapt, nu are nevoie de prea multe cuvinte pentru a convinge pe cineva să o parcurgă. Romanul lui Hermann Hesse este cu și despre suflet, despre metamorfoza spiritului, despre alegeri și moduri de viață. Nu este un roman greu prin prisma stilului sau a vocabularului, ci prin prisma tulburătorului mesaj pe care îl cuprinde între file. Destinul personajelor nu poate fi acceptat sau înțeles de oricine, de aici și eventualul conflict cu cititorul. Pentru cei pasionați de filosofie, psihologie și spiritualitate, „Narcis și Gură-de-Aur” este un must-read (asemenea tuturor cărților semnate de Hesse), însă, pentru cei care nu se declară împătimiți ai „labirinturilor” literare, lectura nu este tocmai lejeră.

     În ultima vreme am fost rugată să recomand cărți, fie pentru diverse provocări de lectură, fie pentru că respectiva persoană era lipsită de inspirație și nu știa ce să mai citească. Tot cotrobăind prin bibliotecă și prin amintiri, încercând să fac recomandări cât mai interesante, am parcurs iar citate și fragmente care m-au încântat de-a lungul lecturilor mele. Vă las, deci, în compania a 20 de citate memorabile, cred eu, care să vă convingă să citiți romanele din care sunt culese. Pentru început, iată câteva citate din literatura universală:

1.  „Viața este doar o cutie cu labirinturi.” Flori pentru Algernon”-D.Keyes, Ed. Art (YoungArt),pagina 156

2. „Întrebarea: La Auschwitz, spuneți-mi, unde era Dumnezeu?

Și răspunsul: Dar unde era omul?” , „Alegerea Sofiei”-W.Styron, Ed. Art, pagina 721

3. „-Eu cred, zise el o dată, că o petală de floare sau un viermișor de pe drum grăiește și cuprinde mai mult decât toate cărțile unei biblioteci. Cu litere și cu vorbe nu se poate spune nimic. Câteodată scriu o literă grecească oarecare, o teta sau o omega și, dacă răsucesc pana numai puțin, litera dă din codiță și e un pește și într-o clipă recheamă în amintire toate păraiele și râurile din lume, tot ce e răcoros și umed(...)Ei bine, Narcis, probabil că tu nu prea apreciezi asemenea litere. Dar eu îți spun: cu ele a scris Dumnezeu lumea.” „Narcis și Gură-de-Aur”-H.Hesse, Editura Rao, pagina 64

4. „Adevărul e că nimeni nu se poate cunoaște pe sine însuși, nimeni nu poate vedea, pentru a judeca aspru și necruțător ceea ce simte, gîndește și face. Vicleanul amor propriu, mult prea iscusita vanitate, speculantul interes, temătoarea rușine, obraznica mândrie sunt mereu gata să ascundă, să învăluie, să acopere, să scuze și să justifice.” „Un om sfârșit”-Giovanni Papini, Ed. Polirom, pagina 131

5. „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.” „Micul Prinț” (Ediția aniversară)-Antoine de Saint-Exupery, Ed. Rao, pagina 143 

6. „Dar oricât de departe ai merge, nu poți fugi de tine însuți.” „După cutremur”-H.Murakami, Ed. Polirom, pagina 22

7. „Un copil, un profesor, o carte și un stilou pot schimba lumea.” „Eu sînt Malala”- MalalaYousafzai, Ed.Polirom, pagina 308

8. „Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă interioară și infernală festă omenească?” „Hoțul de cărți”-M.Zusak, Ed. Rao, pagina 390

9. „-Nu aveți pașaport? Nici buletin? Dar cum se poate așa ceva?

-N-am avut niciodată nevoie.

-Dar n-ați fost niciodată în străinătate?

-Cum să nu. Polonia, Franța, Ungaria...

-Da,bine, astea sunt în UE...

-Sau în Uniunea Sovietică...

-Și acolo ați putut intra fără pașaport?

Am rămas o clipă pe gânduri.

-Nu-mi amintesc să mă fi întrebat cineva, am răspuns eu cât se poate de conștiincios.

-Straniu. Dar America! Vreau să spun, aveți 56 de ani- n-ați fost niciodată în America?

-Am avut serios de gând să ajung acolo, am răspuns eu indignat, dar am fost reținut.” (Ca să vă dați seama de comicul fragmentului, vă dezvălui că personajul-central este nimeni altul decât Hitler) „Ia uite cine s-a întors”-T.Vermes, Ed. Rao, pagina 82

10. „Cea mai profundă frază care s-a scris vreodată,a urmat Temple cu entuziasm, este fraza de la sfârșitul zoologiei: Reproducerea este începutul morții.” „Portret al artistului la tinerețe”-J.Joyce, Ed. Humanitas, pagina 263

    Cum sunt o iubitoare a literaturii române, nu puteam să nu includ citate din romane scrise de autori naționali...

1.„ În schimb, întocmai cum tinerele căsătorite simt mereu nevoia de-a spune „te iubesc”, Gabriela îi repeta mereu: „Te stimez. Nu cunosc om mai demn de stimă decât tine”. Dacă hoția n-ar fi epică, lirică, și hoțul ar spune păgubașului:„Te stimez, fiindcă te fur”. „Lorelei”-I.Teodoreanu, Colecția Jurnalul Național, pagina 288

2.„Pentru că orice carte adevărată, indiferent de valoarea ei, este mai întâi un act vertical, îndreptat către cer, ca o invocare sau o rugăciune. Doar dacă este primită acolo, va fi apoi primită și pe pământ.” „Ochiul căprui al dragostei noastre”-M.Cărtărescu, Ed.Humanitas, pagina 78

3. „Căci ne-am pierdut libertatea în momentul în care am cedat Cezarului dreptul de a gândi cu glas tare.” „Dumnezeu s-a născut în exil”-V.Horia, Ed.Art, pagina 66

4. „-Nu mai pot lucra, ma duc la fund. Devin un ratat.

-Ei, asta e bună! spuse Adrian. Ratatul nu devine, el este și rămâne. Toată lumea crede în talentul tău, nu fi copil, mă, peste câțiva ani vei ajunge un nume, de ce să dărâmi zidurile unde se vor lipi afișele. Auzi?” „Trei dinți din față”-M.Sorescu, Colecția Jurnalul Național, pagina 388

5. „ Mă întrebam odată cum va fi ziua în care nu mă voi mai simți agățată de el ca iedera de zid. Și iat-o!” „Pânza de păianjen”-Cella Serghi, Colecția Jurnalul Național, pagina 396

6. „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.” „Cel mai iubit dintre pământeni”, volumul I- M.Preda, Colecția Jurnalul Național, pagina 21

7. „Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înțelege. Sufletul comunică direct cu lumea spirituală, cu lumea lumilor. Și doar spiritul e esența, spiritul etern, infinit, cuprinzător a toate.” „Adam și Eva”-L.Rebreanu, Colecția Jurnalul Național,pagina 42,

8. „Dar am știut de atunci că niciun om n-ar putea supraviețui așa cum este, rupt în două, singur. Viața are sfârșit aici, pe pământ, pentru că este fracturată, despicată în miriade de fragmente.” „Nuntă în cer”-M.Eliade,Colecția Jurnalul Național, pagina 75

9. „Sta acum ca o stâncă care se străduie să cadă ucigător peste alții și, în truda ei, se sfărâmă.” „Concert din muzică de Bach”-Hortensia Papadat-Bengescu,Colecția Jurnalul Național, pagina 118

10. „Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial să o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă, te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror alte prietenii și iubiri.(...)Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.” „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”-C.Petrescu, Colecția Jurnalul Național ,pagina 46

Dar voi? Care sunt citatele voastre preferate? Lectură plăcută!