Zilele acestea am deschis poarta literaturii japoneze citindu-l pe Murakami, un autor despre care toată lumea vorbește la superlativ. Prima întâlnire cu el a fost în urmă cu destul de mult timp, când, mânată de aceeași curiozitate, am parcurs „Pădurea norvegiană”, o lectură pe care, la vremea aceea, am apreciat-o și am trecut-o pe lista de favorite.
Recenzia de astăzi va fi una scurta (atipic mie), întrucât cartea însăși este condensată și, dincolo de asta, nu vreau să stric plăcerea lecturii, dezvăluind fiecare fir narativ.
Volumul în discuție conține șase povestiri, toate având ca nucleu cutremurul din 1995, care a zguduit regiunea Kobe din Japonia și, mai mult, destinul a zeci de mii de oameni. Printre ei se regăsesc și personajele închipuite de Murakami, care, sub amprenta dezastrului, ajung să retrăiască momente din viețile lor sau să fie actori pe scena unor întâmplări care se leagă, într-un fel sau altul, de cutremur. De exemplu, Satsuki (din povestirea intitulată „Thailanda”) poartă o ură incredibilă față de fostul iubit și, dorindu-i răul într-un mod, aș spune, exagerat, ajungi să te întrebi dacă nu cumva din vina ei izbucnește nenorocirea, Katagiri, personajul-central al povestirii „Broscanul salvează Tokyo”, întâlnește o broască uriașă care îi cere ajutorul în lupta împotriva cutremurului, iar Sara, fetița din cea de-a șasea povestire („Plăcintă cu miere”) are coșmaruri cu „nenea Cutremur”, visând în fiecare noapte că este închisă de către acesta într-o cutie. Același șablon, editat, însă, în funcție de fiecare povestire, se aplică destinelor tuturor personajelor lui Murakami, care conturează, astfel, tipuri umane, reacții diverse în fața nenorocirii, experiențe cu final neașteptat pentru cititor.
Stilul lui Murakami rămâne același: simplu prin limbaj, deosebit prin semnificații. Am iubit fiecare povestire pentru finalul atribuit, pentru morala și tenta filosofică pe care le îmbrățisează. Cu toate că proza scurtă nu este preferata mea, apreciez întotdeauna povestirile care, într-un fel sau altul, șochează cititorul, iar colecția de șase povestiri cuprinse în această carte are aceasta calitate. Modul de concepere a personajelor și a atmosferei este, de asemenea, un punct forte al lui Murakami, care are talentul de a te face să simți că iei parte la acțiune. Suspansul este, în majoritatea scrierilor din „După cutremur”, un element esențial, pentru că fiecare paragraf crește tensiunea și te face să te întrebi „Ce se va întâmpla?”. Pornești de la o scenă banală, dintr-un punct în care ți se pare că poți anticipa acțiunile, pentru ca, în final, să rămâi uimit de traseul pe care au luat-o lucrurile. Nu pot nega ca a fost nevoie să recitesc anumite povestiri, deoarece, furată de descrieri (prezente, dar nu interminabile) sau de dialog pierdeam esența mesajului, aș spune, aforistic. Descoperindu-l, am rămas de fiecare dată încântată de subtilitatea cu care autorul japonez îl inserează în operă. Și, de cele mai multe ori, mesajul se referă la nevoia de libertate sau de împlinire a unui ideal, fără de care viața oamenilor, în pofida condiției materiale prospere, este searbădă.
Ce îi lipsește cărții? M-am tot întrebat și nu îmi pot răspunde cu exactitate, însă recunosc: nu este una dintre cărțile mele favorite, nu a reușit să mă convingă, de aceea i-am acordat 3 stele pe GoodReads. Este o carte bună, dinamică, scrisă într-un stil care l-a consacrat deja pe Murakami, dar simt că putea mai mult. Dacă îl iubiți pe Murakami sau dacă, pur și simplu, asemenea mie, doriți să cunoașteți mai bine literatura japoneză, vă invit să parcurgeți această lectură. Cu siguranță nu vă va lăsa un gust amar.(Click AICI pentru a cumpăra cartea)
Voi continua să citesc acest autor și, dacă aveți recomandări, aștept cu nerăbdare propunerile voastre.