2015 a plecat lăsându-mi o dorință neîmplinită: aceea de a viziona „Micul PrinÈ›”, film pe care îl trecusem pe listă încă de acum câteva luni. Pentru că vacanÈ›a aceasta m-am „împăcat” cu timpul, iar zilele geroase simÈ›eau nevoia unei companii călduroase, am decis ca prima zi din 2016 să se transforme într-una memorabilă: cum altfel dacă nu împlinindu-mi cea de pe urmă dorinÈ›a a anului abia scurs?!
După mici chestiuni de ordin organizatoric și îndelungi căutări ale filmului în mediul online (îl puteți viziona și la cinema), m-am așezat în fața televizorului și, timp de aproape două ore, am simțit că sufletul meu se află într-un montagne russe năstrușnic, trecând de la culmile amuzamentului în abisul melancoliei, ton în care am rămas până la sfârșit.
Ca împătimită cititoare a micului roman al lui Exupery, pe care, mărturisesc, l-am parcurs de zeci de ori, de fiecare dată cu o dragoste mai mare, nu îmi permiteam să ratez animația la care visasem de atât de mult timp! E drept, diferențele există, însă țin să cred că mica intervenție a regizorului în înlănțuirea povestirii și împletirea acesteia cu o alta sunt de bun augur și potențează mesajul pe care scriitorul francez, cu decenii în urmă, voia să îl transmită.
Sursa foto:Cinemagia
Pelicula prezintă povestea unei fetiÈ›e care visează să fie admisă la o instituÈ›ie de învățământ prestigioasă, sub imboldul dorinÈ›ei È™i ambiÈ›iilor mamei sale, care ajunge chiar să îi organizeze un orar pentru următorii câțiva ani, în speranÈ›a transformării copilului într-un adevărat geniu. După ce participă la primul interviu, fata este respinsă, deÈ™i eseul È™i celelalte documente necesare sunt perfecte, după cum însăși comisia declară. Motivul? AÈ™teptându-se, aÈ™a cum o atenÈ›ionase mama ei, să primească „marea întrebare”, fata învață un răspuns impresionant, dar în momentul interviului se vede pusă în situaÈ›ia de a răspunde unei cerinÈ›e noi la care nu face față. Cele două se văd nevoite să recurgă la planul B: își cumpără o casă într-o zonă apropiată de colegiu È™i se mută. ViaÈ›a lor, aparent liniÈ™tită, amprentată de rigoarea unui program bine definit este perturbată de vecinul de alături, un bătrân Aviator care le avariază casa, încercând să își înalÈ›e avionul. La început fetiÈ›a îl priveÈ™te cu scepticism, se arată chiar deranjată de prezenÈ›a bătrânului, pentru ca, mai apoi, între ei să se lege o frumoasă prietenie, datorată poveÈ™tii Micului PrinÈ›. Aviatorul (sub a cărui mască se ascunde entitatea naratorului-personaj din roman) îi povesteÈ™te despre întâlnirea care i-a schimbat viaÈ›a, îi prezintă ilustraÈ›iile È™i povestea inspirate de popasul în deÈ™ert, reuÈ™ind să o îndepărteze pe fetiță de lumea exactă a cifrelor È™i să o determine să pledeze pentru o altfel de viață. ÃŽn cele din urmă, copila va ajunge să îl cunoască pe Micul PrinÈ› (care, între timp, urmase o È™coală È™i renunÈ›ase la spiritul ludic, de copil, devenind un adult sufocat de teama de Omul de Afaceri, lucrând pe sute de posturi, fără succes). ÃŽntâlnirea lor va însemna un vis împlinit, o liniÈ™te sufletească pentru Aviator, o a doua È™ansă pentru Micul PrinÈ› care se regăseÈ™te, iar pentru Fetiță, È™i, mai mult, pentru mama ei, un punct din care viaÈ›a ia o altă întorsătură.
Mulți sceptici ocolesc filmul din cauză că este o animație. Din punctul meu de vedere, alegerea acestui gen este în concordanță cu romanul, adesea confundat cu unul pentru copii. La fel ca volumul, filmul se adresează, pe de o parte copiilor, dacă admitem că este o animație și atât, iar, pe de altă parte, adulților care au multe, poate copleșitor de multe lucruri de învățat, urmărindu-l. Dincolo de simplitatea formei, în spatele personajelor simpatic desenate și a imaginilor încântătoare, un mesaj de o forță extraordinară așteaptă să fie descoperit și, mai ales, însușit de către auditoriu: acela că niciodată nu trebuie să lăsăm copilul din noi să moară. Încătușată de rigorile impuse de mama ei și de aspirațiile de a se integra într-o lume a standardelor, în care oamenii sunt preocupați doar de cifre, Fetița învie în sine spiritul pueril datorită Aviatorului, pentru care viața nu este altceva decât un joc, iar el, în pofida vârstei, rămâne un copil.
Încă din primele minute am realizat cât adevăr cuprinde povestea Fetiței. Asemenea ei, noi, privitorii filmului, trăim într-o lume a oamenilor mari, pasionați de cifre, de exactitate. Adulții impun propriilor copii să iubească rigoarea, să se supuna unor criterii sociale, sugrumând creativitatea, emoția, pasiunile care nu se leagă de matematic. Mama copilei este tiparul adultului modern, care caută să organizeze pe cât mai bine viața adolescentului, fără a realiza ca îi fură șansa de a-și contura un drum, bazat pe ceea ce vrea sau iubește. Grija părintească devine maladivă, ajungându-se la o standardizare a aspirațiilor prin care libertatea spiritului este ucisă. Același lucru se întâmplă și Micului Prinț. Cândva simbol al candorii, dar și al unei filosofii de viață de o profunzime debordantă, copilul se transformă într-un adult presat de griji, din pricina unui sistem de educație deficitar, care anihilează dragostea față de ceea ce este cu adevărat frumos, ignorând faptul că:
Limpede nu poți vedea decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.
...Și asta reușește Aviatorul să o învețe pe Fetiță. Desprinzând-o de obișnuitele activități, o îndeamnă să urmeze un drum în care ceea ce vrei cu adevărat, ceea ce iubești și ceea ce este important în lume primează, în pofida ierarhiilor sociale. Cea care era pe cale să se transforme într-un adult orbit de perfecțiunea cifrelor devine o înțeleaptă, fără a-și da seama, pentru că înțelege filosofia Micului Prinț și salvează la timp copilul din ea. Dar dincolo de acest lucru, protagonista oferă, prin propriul exemplu, o lecție mamei, care ajunge să fie de acord cu noile principii ale fetei, înțelegând că fericirea ei nu coincide cu ideea de fericire pe care ea încerca să i-o impună. Iar asta este cea mai frumoasă reușită...aceea de a schimba un adult și de a-l face să se simtă copil.
Am apreciat în mod deosebit la film păstrarea ilustrațiilor originale. Cartea pe care Aviatorul o prezintă copilei este, de fapt, manuscrisul lui Exupery, pe care cititorii îl vor recunoaște cu siguranță. Din filele sale se dezvoltă toate secvențele cu Micul Prinț: întâlnirile cu șarpele, cu vulpea, călătoriile pe planetele dominate de câte un tip uman, toate cântărind în ochii privitorului, care, pe rând, învață despre prietenie, curaj, singurătate, iubire și, mai presus de orice, despre bogăția reală a vieții.
Am rămas impresionată de episodul întâlnirii Micului Prinț cu Afaceristul, care îi spune că numără stelele pentru a fi bogat. Întrebarea copilului mi-a săgetat inima:
Am rămas impresionată de episodul întâlnirii Micului Prinț cu Afaceristul, care îi spune că numără stelele pentru a fi bogat. Întrebarea copilului mi-a săgetat inima:
Și cu ce te ajută să fii bogat?
„Chiar aÈ™a. Cu ce ne ajuta bogăția materială?” m-am întrebat...È™i mi-am dat din nou seama de ce iubesc aceasta carte, de ce ador acest film...Pentru că spun o filosofie complicată în termeni atât de simpli, menită a ajunge la inima receptorului. Filmul (È™i, implicit cartea) insistă asupra importanÈ›ei pe care ar trebui să o acordăm valorilor primordiale È™i asupra iubirii pe care ar trebui să o purtăm lucrurilor mici. Ajuns pe planeta sa, Micul PrinÈ› își găseÈ™te floarea ofilită...câteva secunde scurse È™i apusul se revarsă asupra micului petec de lume...o grădină întreagă parcă înfloreÈ™te,iar cerul reflectă forma trandafirului. La fel este È™i viaÈ›a noastră. O grădina în care momentele frumoase sunt florile ce se ofilesc, uneori, năpădite de „baobabi”, dar care, sub imboldul luminii, al speranÈ›ei, devine mai puternică, mai strălucitoare. Aceasta este, cred, imaginea care îmi va rămâne întipărită în minte, poate cea mai pregnantă din întregul film. Orice sfârÈ™it nu este, deci, decât un început. Recunosc că amalgamul de emoÈ›ii pe care mi l-a oferit vizionarea peliculei mi-a adus lacrimi. Am plâns după primele treizeci de minute, fără a mă putea opri. Acum, reflectând, îmi dau seama că, de fapt, filmul nu își propune să fie tragic sau lacrimogen. Vrea să educe, sa păstreze vie o capodoperă È™i personajele sale nu sunt, în pofida finalului, demne de compătimit, ci de invidiat...pentru că reuÈ™esc să învingă în lupta cu normele sociale, cu greutatea de a fi adult, menÈ›inând viu copilul din ele. Ceea ce ar trebui să facem È™i noi!
Legat de partea tehnică, filmul este regizat de Mark Osborne, care a fost co-regizorul filmului“Kung Fu Panda,” nominalizat la Oscar, iar printre actorii ale căror voci au fost atribuite personajelor se numără È™i: Mackenzie Foy (FetiÈ›a), Jeff Bridges (Aviatorul) È™i debutantul Riley Osborne (Micul PrinÈ›). AÈ™adar o producÈ›ie de calitate, care se întinde pe parcursul a 108 minute, timp scurt, dar suficient pentru a vă marca È™i emoÈ›iona până la lacrimi.
„Micul PrinÈ›” este, fără doar È™i poate, un film de referință, poate subestimat din cauză că este o animaÈ›ie. Pentru mine rămâne cel mai frumos film văzut până acum È™i, cu sinceritate, nu È™tiu dacă în acest caz pot spune că filmul este mai slab decât cartea. Pentru a vă convinge, vă recomand, dacă nu aÈ›i făcut-o, să citiÈ›i romanul. Pelicula, după modesta mea părere, se ridică la nivelul cărÈ›ii, redă perfect È™i transmite cu emoÈ›ie ceea ce a scris autorul francez, care ar fi, È›in să cred, încântat să o urmărească. Am iubit È™i continui să iubesc romanul pentru stil, simplitate, mesaj, pentru modul în care scriitorul creează un personaj memorabil, unic în literatura universală È™i acum, iată, am ajuns să iubesc la fel de mult È™i filmul, o È™ansă necesară È™i o ocazie bună de a readuce în prim-plan povestea Micului PrinÈ›, o poveste pe care nu trebuie să o rataÈ›i. Pentru mine, a devenit un crez È™i mi-aÈ™ dori ca toÈ›i cei care îl descoperă pe Micul PrinÈ› să îl înÈ›eleagă È™i să îl iubească la fel de mult.
Cu speranța că lunga mea cronică (în care, însă, am încercat să cuprind doar esențialul și să nu dezvălui prea mult, contrar aparențelor) vă va convinge să urmăriți această capodoperă, ne despărțim cu un frumos citat din film:
Ce face un deșert să fie frumos e gândul că undeva există o fântână.