Recenzie „Bonjour tristesse” de Françoise Sagan
În 1954, la numai 18 ani, o tânără curajoasă, cu un talent pe care puțini, poate, i l-ar fi atribuit, scria una dintre cărțile care au scandalizat lumea. Françoise Sagan (pe numele ei adevărat, Françoise Quoirez), scriitoarea care a făcut parte din curentul Nouvelle Vague, a reușit să își găsească loc într-un univers literar dominat de „oameni mari”, înlăturând orice prejudecată cu privire la vârsta pe care ar trebui să o aibă un creator de capodoperă.
O cunoșteam pe autoare din impresiile care, uneori mi se păreau exagerate, ale uneia dintre profesoarele mele. Cu orice prilej lăuda cartea și, mai presus de ea, talentul novicei de a crea o poveste tulburătoare, în pofida lipsei de experiență, deopotrivă într-ale vieții și scrisului. Și, cum la Gaudeamus mi-au revenit în minte toate acele povestiri și impresii legate de „Bonjour tristesse”, am colindat rafturile librăriei Polirom și, după îndelungi căutări, am cumpărat mult-lăudatul roman. Ziua de Crăciun m-a prins cu el în brațe, impresionată de destinul personajelor de care nu voiam să mă despart...
„Bonjour tristesse” prezintă o felie din viața tinerei Cécile, care locuiește alături de tatăl ei, Raymond, un bărbat carismatic, prins în permanență în legături amoroase. Vacanța petrecută în Riviera Franceză, alături de tată și de noua iubită a acestuia, Elsa, va schimba destinul personajelor, odată cu apariția uneia dintre prietenele mamei lui Cécile: Anne Larsen, o prezență feminină misterioasă, ușor sobră prin prisma seriozității cu care tratează fiecare lucru și a comportamentului plin de grijă pe care îl arată fetei. Cultă, educată, învârtindu-se în cercuri selecte, femeia reușește să îl cucerească pe Raymond, punându-se chiar problema căsătoriei celor doi. În acest context, Elsa se vede înlăturată, iar pentru Cécile faptul este de neconceput. Îndurerată de plecarea femeii care îi devenise o foarte bună prietenă, dar și de teama pierderii atenției tatălui, poate chiar îngrozită de noul stil de viață impus de Anne, tânăra încearcă să îi readucă pe Elsa și Raymond împreuna și se folosește de o falsă poveste de iubire, menită a stârni gelozia bărbatului. Astfel, Cécile o va îndemna pe Elsa să se mute la Cyril (iubitul fetei cu care Anne nu era de acord) și să se prefacă îndrăgostiți, încercând să fie cât mai vizibili în fața lui Raymond. Orgoliu, mustrări de conștiință, lupte purtate cu sine...toate vor culmina cu întoarcerea personajelor la viața banală, anterioară acelei veri.
Cei care au citit „Marele Gatsby” vor avea, probabil, asemenea mie, tendința de a asemăna până într-un punct cele doua povești, mai ales prin prisma finalului, neașteptat, tulburător pentru cititorul care se lasă purtat de vraja cuvintelor și a aparențelor impuse de scriitoare. Françoise Sagan nu lasă previzibilul să îi îmbrace opera. Totul este spontan, ludicul devine tragic, stările personajelor se schimbă de la o filă la alta. În asta constă farmecul romanului, dincolo de puternica emoție pe care o induce lectorului. Opera este alcătuită din două părți, a căror punte de legătură o face, cred eu, tocmai ruptura dintre Cécile și Anne, care determină o altă perspectiva și o evoluție în personalitatea fetei. Odată cu pătrunderea în miezul cărții, am fost încântată de stilul scriitoarei în ceea ce privește construirea personajului-central, Cécile, remarcabilă în acest sens fiind lupta cu propria conștiință, pe care, sublim, autoarea franceză o conturează. Iată o mostră:
Dar, în definitiv, de ce să nu judec altfel? Fiind vorba de mine, nu eram liberă să trăiesc orice se întâmpla? Pentru prima oară în viață, acest „eu” părea că scindează și descoperirea unei asemenea dualități mă uimea teribil. Mi-am găsit scuze bune, mi le murmuram singură, considerându-mă sinceră, și deodată un alt „eu” țâșnea și-mi combătea propriile argumente, strigându-mi că nu mă amăgeam pe mine însămi, deși după toate aparențele acela era adevărul. Dar nu era, de fapt, celălalt eu cel care mă înșela? Luciditatea asta nu era eroarea cea mai mare?(...)
Mi-a fost greu să mă adun după ce am întors ultima filă a cărții, pentru că stilul autoarei m-a făcut să mă atașez de personaje într-un timp și spațiu relativ scurte (156 de pagini, pe care, cu suspans, le-am parcurs într-o ora și jumătate). M-am identificat cu Cécile, pentru că ea este un tipar al adolescentului întrucâtva debusolat, aflat într-o permanentă „cântărire” a lucrurilor, fapt ce duce la maturizarea ei, trasându-i, totodată, noi perspective. Cred că, de fapt, tânăra reprezintă un alter-ego al însăși scriitoarei, iar, dacă această teorie nu este fondată, ei bine, în sufletul meu, așa se reflectă ea: o copilă de 18 ani, aflată în căutarea unui sens al propriei existențe, luptând cu sinele și cu ceilalți pentru ca, în definitiv, să se (re)găsească.
O poveste de dragoste de departe a fi siropoasă, cu un final tragic, care a „deschis calea către o societate mai tolerantă” (The Daily Telegraph) sau... altfel spus, o lectură scurtă, dar plină de semnificații, numai bună pentru zilele de vacanță. (Click AICI pentru a cumpăra cartea)
Despre autor
0 comentarii